UK Bookmakers

„Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea II/Comentariul autorului) „La renaissance” de Seznec dans l’histoire contemporaine de la révision des condamnations pénales criminelles (II)

Scris de Thomas CSINTA. Posted in Ancheta


„Adevarul este ca nu exista adevar. Acesta este adevarul!”

„„Cu cat citesti mai mult despre Seznec, cu atat mai mult esti convins de nevinovatia lui.

Iar de fiecare data cand (re)citesti dosarul  de instructie al acestuia (care l-a trimis la munca silnica la Ocna de la Cayenne/Guyana franceza), intodeauna gasesti cel putin un „element nou” care ar permite revizurea  procesului sau.”” (Thomas CSINTA/”Marile erori judiciare (nere)cunoscute ale Republicii Franceze-Teza de Doctorat”)

Cu un deceniu in urma, pe 5 octombrie 2006, contrar tuturor asteptarilor, Curtea de Revizuire ale Conamnarilor Penale (criminale), cea ma inalta instanta judecatoreasca (jurisdictie) franceza (compusa, in principiu, din 30-40 de magistrati de elita/care intervine numai in cazuri exceptionale!), nu s-a conformat Avocatului General Jean-Yves Launay, care solicita acesteia anularea condamnarii din 4 noiembrie 1924 a lui Joseph-Marie-Guillaume Seznec si revizuirea procesului acestuia.

 

Ca urmare a acestui esec, pe 14 decembrie 2006 (05-82.943, Arrêt n° 5813 Cour de cassation - Chambre criminelle), celebrul Dosar criminal interbelic  Seznec (unul dintre cele complexe si cele mai misterioase din intrega istorie criminala a Frantei dar si cele mai mediatizate ale secolului XX, nesolutionata nici pana in prezent), in care acesta este condamnat la munca silnica pe viata pentru disparitia lui Pierre Quéméneur (Consilier general al Departamentului Finistère, Regiuna administrativa Bretania/vestul Frantei), in noaptea de 25-26 mai 1923, rateaza ultima sa sansa istorica de a fi rejudecat ceea ce ar fi putut avea ca efect reabilitarea in fata societatii civila al lui Seznec. (A se vedea pentru detalii si articolele autorului:Revizuirea Condamnarilor Penale in Jurisdictia Franceza!; "Repararea" erorilor judiciare in Jurisdictia Franceza !).

Si acesta intr-un context social-istoric,  in care, intr-un proces similar derulat in aceasi perioada (23 noiembrie-20 decembrie/2006) in fata Juriului Popular (Curtea cu Jurati) Alpes Maritimes (Nisa), in care am fost indirect implicat in urma investigatiilor mele, Jean-Maurice Agnelet a beneficiat pentru a doua oara de un „non-lieu” (achitare)privind disparitia lui Agnès Le Roux in 1977! (A se vedea pentru detalii si articolul autorului  Procesul Secolului. Cine a ucis-o pe Agnes Le Roux?/O noua pista dupa trei decenii).

            Din contra, o noua lege (Legea n° 2014-64) privind revizuirea condamnarilor penale ramase definitiva votata (recent) pe 20 iunie 2014 (si promulgata pe 21 iunie), va permite nepotilor si stranepotilor celor condamnati definitiv si decedati, solicitarea unei (noi) revizuiri, ceea ce ar permite lui  Denis Le Her-Seznec, nepotul lui Joseph-Marie-Guillaume Seznec, o noua cerere de revizuire al procesului bunicului sau (cea de a 15-a!), deci indirect „renasterea” acestuia din urma si reabilitarea lui sociala.

Ceea ce in trecut (inainte de noua lege n° 64/2014) nu a putut face decat prin intermediul mamei sale Jeanne Seznec (decedata in 1994), fiica lui Gauillaume Seznec, pentru ca nepotul unui condamnat, decedat,  nu putea solicita revizuirea procesului bunicului sau conform art.623 aliniatele 1°-3° din CPPF (Codul de Procedura Penal Francez), mai putin daca cererea era depusa de catre Ministrul Justitiei (conform art.622-626 din CPPF), asa cum a procedat si Marylise Lebranchu (n.1947, Om politic de Stanga/Partidul Socialist, fost primar la Morlaix/1997-2012, in regiunea careia s-ar fi derulat drama,  Ministru al Justitiei in Guvernul Jospin /200-2002), in ultima cerere de revizuire (a 14-a) pe 30 martie 2001,  acceptata de catre Comisia de Revizuire ale Condamnarilor Penale pe 11 aprilie 2005  si examinata de catre Camera Criminala a Curtii de Casatie pe 5 octombrie, care  pe 14 decembrie 2006, respinge, din pacate, revizuirea procesului lui (Seznec).

Mentionam aici si faptul ca in ciuda unor eforturi deosebite (de exceptie,  de admirat!) depuse de catre Denis Le Her-Seznec de-a lungul a trei decenii, transferul dosarului Seznec la Curtea Europeana de Justie (ceea ce el si-ar fi dorit), nu ar fi solutionat problema, pentru ca Jurisdictia europeana a Drepturilor Omului nu are competenta juridica in revizuirea proceselor (condamnarilor penale).

In ceea ce il priveste pe Guillaume Seznec (n. 1 mai 1878 la Plomodier/Departamentul Finistère, fiul lui Yves Seznec si Marie-Anne Colinun), proprietarul unei fabrici de cherestea la Morlaix (Finistère/Bretania), acesta  este condamnat pe 4 noiembrie 1924, de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular compus din 12 Jurati alesi de pe listele electorale) al Departamentului Finistère la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) de la Quimper, fara probe materiale fiabile, fara sa-si marturiseasca fapta, si in absenta corpului (cadavrului)  victimei, la inchisoare (munca silnica) pe viata, pentru „asasinarea”  lui Pierre Quéméneur/Pierre Quéméner(n.19 august 1877/Commana-Landerneau, Consilier general al Departamentului Finistère, Regiuna administrativa Bretania/vestul Frantei), care dispare fara urma in noaptea de 25-26 mai 1923, respectiv,  „fals in inscrisuri private” (art. 441-1 din CPF).

Confirmat si de catre Curtea de Casatie pe 8 ianuarie 1925, intre 7 aprilie 1927 si 14 mai 1947, Guillaume Seznec efectueaza munca silnica timp de 20 de ani in Ocna de la Cayenne din Guyana franceza (Departament Outre Mer/nemetropolitan in Nordul Americii Latine).

El este gratiat dupa 24 de ani de detentie, in 1946, de catre Generalul de Charles de Gaulle (1980-1970, fondatorul si primul presedinte al Republicii a V-a/1959-1969), pe atunci Presedintele Primului Guvern Provizoriu al republicii Franceze (1944-1946), dupa ce in perioada 1943-1944, acesta a fost si Presedintele Comitetului Francez de Eliberare Nationala.

  Guillaume Seznec moare la Paris pe 13 februarie 1954, la varsta de 75 de ani, datorita ranilor provocate, in urma unui accident rutier (in noiembrie 1953), de catre o camioneta, soferul careia fuge de la locul accidentului.

Mai multi martori prezenti la locul faptei ar fi declarat ca Seznec ar fi fost impins in fata camionetei.

El este inmormantat la Plomodiern, in satul sau natal, langa mama sa, Marie-Anne Colin, decedata in 1935.

Numeroase personalitati politice atat de stanga cat si de dreapta considera inca si astazi ca Seznec a fost nevinovat si si-au manifestat dorinta ca procesul lui sa fie revizuit, iar el, reabilitat in fata societatii civile.

Pe 5 octombrie 2006, la anuntarea verdictului de catre Presedintele Curtii, nepotul lui Seznec, Denis Le Her-Seznec (prezent in sala in timpul procesului), care si-a consacrat intreaga sa viata reabilitarii lui Guillaume Seznec (incercand sa probeze ca bunicul lui a fost victima unei masinatii politico-politienesti si judiciare din acea epoca!), s-a repezit la magistrati, afirmand  ca  odata cu „Procesul Outreau, Curtea a devenit surda, iar cu procesul Seznec , nebuna”! (A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Procesul Outreau, cea mai grava eroare judiciara din istoria tuturor timpurilor in Franta”. Politia Capitalei/nr.300-301:Procesul de pedofilie de la Outreau! Cea mai grava eroare judiciara din istoria tuturor timpurilor. "Capitularea" sistemului juridic francez!)

Pentru ca magistratii revizionisti al procesului, condusi de catre Presedintele Bruno Cotte (Castagnède Raportor-Consilier; Avocat General  Launay, Grefier Souchon
si Avocatii,  Baudelot, si Bredin, respectiv, Curtea: Joly, Farge, Chanet, Blondet, Pelletier, Palisse, Ponroy, Arnould, Le Corroller, Koering-Joulin, Dulin, Thin, Desgrange, Corneloup, Pometan, Rognon, Chanut, Nocquet, Guirimand, Beauvais, Ract-Madoux, Radenne,  consilieri al Camerei Criminale;  Soulard, Sassoust, Caron, Guihal, Lemoine, Ménotti, Degorce, Labrousse, Delbano, „conseillers référendaires”/magistrati care nu au gradul necesar pentru a fi numiti la Curtea de Casatie dar care pot fi afectati daca situatia o impune)
, concluzionau intr-un document de 41 de pagini, citit intr-o ora si jumatate ca „nu exista nici un element nou, necunoscut jurisdictiei la data cererii revizuirii procesului, care sa puna la indoiala culpabilitatea lui Guillaume Seznec”.

Reactia „violenta” a lui Bruno Cotte, presedintele Curtii va ramane desigur si ea celebra : „Dle, aveti dreptul sa blestemati Curtea, dar nu aveti dreptul s-o insultati!”

N-ar fi fost exlus nici faptul ca la  baza asertiunii lui  Jean-Denis Bredin, unul dintre avocatii familiei Seznec, care fluturand un steag breton in mana adauga: „Justitia nu doreste sa accepte dosarele de revizuire a condamnarilor penale, pentru simplul fapt ca-i este teama de a nu face fata la numarul mare de cereri”, sa fi stat un sambure de adevar.

In sfarsit, Denis Le Her-Seznec (n. 26 decembrie 1946, cel mai apropiat de bunicul sau Seznec, care ajunge in posesia dosarului acestuia la varsta de 17 ani), la origine, compozitor-tipograf (responsabil cu conceperea si reproducerea textelor, respectiv, verificarea ortografiei inainte de imprimare, cu conceperea machetelor de productie, efectuarea tratamentelor de imagini si desene, cu paginarea  lucrarii si pregatirea acesteia pentru imprimare/tiparire) si sindicalist CGT du Livre (SGLCE/Sindicatul General al Cartii si a Comunicarii in Scris din Imprimerii si Distribuirea Presei - CGT/Confederatia Generala a Muncitorilor, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT.), ulterior, corector-revizor la Jurnalul Oficial, scriitor si conferentiar (peste 1.500 de conferinte publice), autor a zeci de lucrari (carti si articole consacrate reabilitarii bunicului sau Gauillaume Seznec), actualmente Presedinte de onoare a Asociatiei Lege 1091 France Justice(membru al Comitetului francez, al organizatiilor neguvernamentale de pe langa Natiuniloe Unite) care a contribuit la reabilitarea mai multor persoane acuzate sau condamnate pe nedrept), nu se lasa nici influentat si nici batut, cum a facut la vemea respectiva si bunicul sau Gauillaume Seznec si face apel  la toate mijloacele mai mult sau mai putin conventionale, mai mult sau mai putin bine vazute de catre societatea civila.

Motiv pentru care, avand in vedere esecul inregistrat in revizuirea procesului Seznec de catre descendentii acestuia de-a lungul a 9 decenii (1926-2016), inclusiv de catre  el (din 1977/cu cea de a 13-a cerere), in care Administratia franceza a fost condusa si gestionata de catre partidele de dreapta si de stanga, incepand din 2011 Denis Le Her Seznec „devine” un om de „extrema dreapta” la invitatia celebrului avocat penalist Gilbert Collard (n.1948), unul dintre cei mai reputati si prestigiosi avocati actuali in Franta, iar incepand din 2012 face parte din Comitetul de Sustinere la alegerile prezidentiale din 2017, a lui Marine Le Pen (n.1968), Presedintele grupului „Europa Natiunilor si a Libertatilor din Parlamentul  Europei” , actualmente Presedintele Partidului Frontului National, fondat in 1972 (avand ca  ideologii: nationalismul francez, national-conservatismul francez, conservatorismul social francez, populismul, anti-imigratia (in Franta), opozitia franceza mondializarii, suveranismul, euroscepticismul) fiica celebrului si notiriului  nationalist francez Jean-Marie Le Pen(n.1928), actualmente Presedinte de Onare al Frontului National.

 

COMENTARIUL AUTORULUI

(A se vedea pentru detalii Seznec-Partea I: „Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea I/Preambul si Aprofundarea dosarului) „La renaissance” de Seznec dans l’histoire contemporaine de la révision des condamnations pénales criminelles (I); „Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea I/Preambul si Aprofundarea dosarului) 

 

Studiind numeroase (peste 200) documente ale epocii (1923-1927/procese verbale, articole, carti,  documente audio-video despre contextul social-istoric, pro si contra lui Seznec, pana la deportarea lui la Ocna din Cayenne) si alte cateva zeci, din zilele noastre (dupa moartea lui/1954-2016), asa cum am mai mentionat, in aceste materiale de investigatie (gen esseu), am insistat si insist mai mult pe acele elemente din dosar care au fost mai putin mediatizate si necunoscute publicului, care n-au fost suficient, nici intelese si nici lamurite, nici in timpul anchetei, nici la procese (in Prima instanta/4 noiembrie 1924 si nici la Apel/8 ianuarie 1925) si nici ulterior, datorita confuziilor si contradictiilor martorilor implicati in dosar, care pot fi considerati, intr-adevar, ca vectori generatori ale unor masinatii si manipulari de anvergura, sirul (lantul) carora a contribuit decisiv la inevitabila eroare judiciara (nerecunoscuta oficial pana in prezent de catre Justifia franceza), a carei victima a fost Guillaume Seznec.

Sper ca oservatiile si interpretarile mele legate de ele sa poata contribui intr-o forma sau alta, la restabilirea adevarului istoric (cu atat mai mult cu cat noi solicitari de revizurie al procesului  urmeaza sa fie transmise Comisiei de Revizuire ale Condamnarilor Penale in virtutea legii n° 2014-64, respectiv, Legea Mils si Thiennot –Seznec/1989, vezi mai jos), in masura in care, dupa peste noua decenii trecute de la hotararea din prima instanta (4 noiembrie 1923 in fata Juriului Popular Finistère) acesta mai este posibil, avand in vedere faptul ca o mare majoritate dintre cei implicati in dosar direct (dat chiar si indirect), astazi sunt decedati!

Ca si in Seznec-Partea I si in aceasta sectiune (Partea II), in ciuda faptului ca sustin cu convingere nevinovatoia lui Seznec (prin  „asertiunile” mele din Partea I) si sunt alaturi de Denis Le Her Seznec  pentru reabilitarea bunicului sau (Guillaume Seznec), incerc sa fiu impartial in relatarea faptelor pentru a intelege, pe de-o parte  mecanismele social-politice ale epocii, respectiv, cele juridico-politienesti, care au putut contribui la condamnarea pe nedrept al lui Seznec, iar pe de alta parte, si cele care de-a lungul a noua  decenii nu au permis recunoasterea erorii judiciare in acest dosar criminal, probabil, cel mai important din istoria contemporana a revizurii condamnarilor penele, daca tinem cont de amploarea lui (care a distrus, nu numai viata unui om, dar si generatii descendente ale acestuia), precum si de personalitatile remarcabile ale contempranietatii, care s-au implicat in acesta, sub o forma sau alta, de maniera directa sau indirecta, pro- sau contra vinovatiei lui Seznec!

De fapt, dupa parerea mea, chiar daca din punct de vedere teoretic, mobilul ar fi existat, practic,  marele „gol” in dosarul Seznec, constituie pe de o parte, lipsa cadavrului (lui Quéméneur), lipsa armei utilizate in comiterea presupusului asasinat, precum si lipsa locului unde ar fi fost comis acesta (crima de sange), iar pe de alta parte, nenumaratele contradictii ale anchetatorilor si  martorilor implicati in eveniment (disparitia lui Quéméneur), care, induc indoila in privinta vinovatiei lui Seznec, cee ce este incompatibila cu o decizie de justitie si trebuia sa fie benefica inculpatului  conform „prezumptiei de nevinovatie” (in general, bazata pe art.11 din Declaratia Universala a Omului/1948 al ONU si in particular, pe Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului/26 august 1789 din Republica Franceza).

Cu alte cuvinte, in verdictul sau din 4 noiembrie 1924, Juriul Popular Finistère (Prima Instanta), avand in vedere „indoiala” (de anvergura) din dosarul criminal al lui Seznec,  trebuia sa-l achite pe acesta din urma (ceea ce a sperat si el, ca de altfel si sustinatorii acestuia!) si ceea ce din pacate nu s-a intamplat.

Acest esec, un debut dramatic nu numai pentru familia Seznec, dar si pentru Justitia franceza, care din motive  neelucidate pana in prezent nu s-a conformat revizurii procesului acestuia, a generat  o lege cunoscuta si ca „ Legea Mils si Thiennot” (Langlois), votata pe 21 noiembrie 1988 si promulgata pe 23 iunie 1989, pe care Denis Le Her Seznec, reuseste (mai mult sau mai putin) sa o „impuna” in mass-media sub numele de „Legea Seznec”  (iar Le Monde o si numeste asa).

Conform acestei noi legi, pentru revizuirea unei condamnari penale este suficient nu neaparat „un element nou, necunoscut in timpul anchetei si procesului” care sa poata demonstra (sa puna in evidenta) „nevinovata” condamnatului, dar unul care sa puna la „indoiala” vinovatia cacestuia!

In sfarsit, o alta lege (Legea n° 2014-64) carea are originile in erorile judiciare nerecunoscute „oficial” (printre care si Seznec, respectiv, Mis si Thiennot), votatata pe 20 iunie 2014 si promulgata pe 21 iunie, va permite (in viitor) ca reabilitarea condamnatilor (definitiv) decedati, sa poata fi solicitata nu numai de catre descendentii  persoanei in cauza, ci si de catre nepotii acestuia.

In ceea ce priveste „Legea Mils si Thiennot –Seznec”, aceasta  are la baza, un celebru dosar criminal al secolului XX  (la fel de enigmatic ca si al lui Seznec si nesolutionat nici astazi!) in care sunt implicati doi vanatori: Raymond Mis si Gabriel Thiennot, care sunt considerati, practic, nevinovati de catre sicietatea civila, fara ca prcesul lor sa fi fost revizuit, iar ei,  sa fie reabilitati, oficial, de catre Justitia franceza.

Evenimentul se deruleaza pe 31 decembrie 1946 in ziua inchiderii perioadei de vanatoare, cand Louis Boistard, unul dintre „garde-chasse” (persoana insarcinata cu respectarea legii si regulamentul in perioadele de vanatoare asupra vanatului, florei si faunei) de pe proprietatea Castelului Blizonului al lui Jean-Gustave-Marie-Georges-Joachim  Lebaudy (1894-1969, un industrias francez, apartinand celebrei familii Lebaudy, una dintre cele mai istarite/bogate ale secolului XIX-XX in Franta) este gasit asasinat la Mézières en Brenne (Departamentul Indre/regiunea administrativa Centre-Val de Loire).

Disparut pe 29 decembrie, corpul (cadavrul acestuia) acestuia ciuruit cu 4 gloante este descoperit in jurul orei 09h15,  intr-un lac (des Saules) din Saint-Michel-en-Brenne. 

Politistii-anchetatori vor retine un grup de 14 vanatori dintr-un cerc de suspecti, pentru ca intr-un final, dupa opt zile de interogatorii sa-i aresteze pe Raymond Mis/”Le pollak” (zidar/de origine poloneza, fiul fermierului Jacob Mis, respectiv, fratele lui Stanislas) si Gabriel Thiennot/”Gaby cel rosu” (agricultor, fiul unui angajat al lui Bebaudy, comunist, membru al Rezistentei franceze ca si tatal sau), amandoi in varsta de 20 pe atunci, care, „in realitate, in urma unei torturi non-stop (l’Obs)”, recunosc crima de sange (si sunt incarcerati din 9 ianuarie 1947 la Inschisoarea Châteauroux in detentie provizorie), insa se vor retracta in fata Judecatorului de Instructie (magistrat independent care a instrumentat dosarul).

In ciuda unor condradictii serioase si incompatibilitati (vizibile) in dosar (ca si in dosarul Seznec), cei doi sunt condamnati in jurul orei 02h30, pe 27 iunie 1947, de catre Juriul Popular Indre (Curte cu 12 Jurati alesi de pe listele electorale) la Châteauroux la 15 ani de munca silnica si 10 ani de interdictie de teritoriu, fiind obligati sa plateasca si daune morale si materiale in valoare de 200.000FrF familiei victimei.

Intocmai cand Seznec se intoarce de la Ocna din Cayenne, in urma gratierii lui/in 1946 de catre Generalul Charles de Gaulle (1980-1970, fondatorul si primul presedinte al Republicii a V-a/1959-1969), pe atunci Presedintele Primului Guvern Provizoriu al republicii Franceze (1944-1946), dupa ce in perioada 1943-1944, acesta a fost si Presedintele Comitetului Francez de Eliberare Nationala.

Merita sa subliniem aici insa si faptul ca pe 4 ianuarie 1947, pentru a multumii jandarmilor si politistilor de la PJ (Politia Judiciara) implicarea acestora in dosar (dar pentru a-i incuraja in continuare pentru descoperirea vinovatilor), magnatul Jean Lebaudy ar fi sponsorizat activitatea lor cu 100.000FrF (in parti egale pentru jandarmi si politistii-judiciari), iar comisarilor Tardieu si Daraud (care conduc ancheta), acesta le ofera caini de rasa (specializati in depistarea infractorilor), fara sa mai adaugam faptul ca Henri Béthune (gestionarul afacerilor lui Lebaudy, va aproviziona „cu bautura si tigara”, regulat, anchetatorii (Mis et Thiennot).

In plus, Jean Lebaudy, angajandu-l ca avocat al partii civile (familia luiLouis Boistard) pe reputatul avocat (implicat indirect si in procesul Seznec,vezi mai jos) Maurice Garçon (1889-1967, avocat in Baroul parizian din 1911, eseist, romancier si istoric, membru al Academiei franceze si Decan al Baroului din Paris), era evident faptul ca cei doi, Mis si Thiennot, n-aveau decat sa-si sustina nevinovatia, pentru ca zarurile erau aruncate deja, inca de cand procesul a debutat, pe 24 iunie 1947.

Alaturi de ei sunt condamnati si „complicii” lor, insa intr-un dosar corectional Emile Thibault, Stanislas Mis et Bernard Chauvet, la doi ani de inchisoare, iar Gervais Thibault, André Chichery si Jean Blanchet, la 18 luni, ncu capul de acuzare:”abtinere voluntara pentru a impiedica o crima (de sange) si de complicitate la crima (de sange)”.

Avocatii celor doi condamnati vor face apel la decizia Curtii de la Châteauroux, dar Curtea de Apel de la Bourges (Departamentul Cher/regiunea administrativa Centre-Val de Loire), va confirma pedeapsa lor pe 12 februarie 1948.

Insa, verdictul este anulat de catre Curtea de Casatie, pe 20 mai 1948, la interventia celebrului avocat si om politic André Le Troquet (1884-1963, presedintele Adunarii Nationale/1954-1955 si 1956-1958, Deputat al Departamentului Seine/1936-194é si 1945-1958), care a fost in 1942 la procesul de la Riom alaturi de Félix Gouin (1884-1977, avocat si om politic, presedinte al Adunarii Nationale/1945-1946, presedinte al Consiliului Provizoriu al Republicii Franceze in 1946,  Ministru de Stat/1946-1947, Deputat/1924-1940) si avocatul lui Léon Blum (1870-1950, om de stat, presedinte al Consilului de Ministri/1936-1937, 1938, vicepresedinte al Consiliului de Ministri/1937-1938, 1948, Ministru in 1938 si presedinte al Guvernului provizoriu Francez/1946-1947).

Pe 2 decembrie 1948, debuteaza la Poitiers, un nou proces (cel de-al 2-lea) al lui Mis si Thiennot, aparati tot de catre André Le Troquet, in fata Juriului Popular al Departamentului Vienne, partea civila fiind reprezentata tot de catre Maurice Garçon.

In ciuda unei pledoarii iesite din comun (de „mare maestru”), in ciuda faptului ca cei doi au jurat ca sunt nevinovati (Raymond Mis: „ Jur in fata lui Dumnezeu si pe capul mamei mele ca sunt nevinovat”;  Gabriel Thiennot: „Jur pe capul mamei mele si pe cel al fratelui meu impuscat de catre nemti ca sunt nevinovat”), in ciuda unei importante manifestatii din partea studentilor de la facultatea de drept (strigand in sala „Mis et Thiennot innocents”), ai celorlalti  prezenti in sala sau in exteriorul ei care solicitau achitarea inculpatilor, in jurul orei 03h30, pe 3 decembrie 1948, Curtea cu Jurati îi condamna pe cei doi, la o pedeapsa si  mai severa: la 20 de ani de munca silnica (fortata) si o despagubire materiala si morala de 500.000FrF.

Dar din nou, pe 9 decembrie 1948, Curtea de Casatie anuleaza sentina Juriului Popular Vienne din cauza unuui „viciu de procedura”!

In concluzie, un nou proces (cel de-al 3-lea) va debuta la Bordeaux, pe 4 iulie 1950, in fata Juriului Popular Gironde  (Departamentul Gironde/capitala noii regiunii administrative  Aquitania-Limousin-Poitu Charentes, pe atunci, Aquitania), care va da pe 5 iulie 1950, pentru Mis (decedat intre timp pe 24 septembrie 2009) si Thiennot (decedat inca pe 2 iunie 2003), reprezentati de catre avocatul Jean-Paul Thibault un verdict „intermediar”, dintre cele doua sanctiuni pronuntata la primele  doua procese: primul (pe 27 iunie 1947, de catre Juriul Popular Indre/Châteauroux) si al doilea (pe 3 decembrie 1948, de catre Juriul Popular Vienne/Poitiers): 15 ani de munca fortata (silnica), 10 ani de interdictie de teritoriu in departament si 500.000FrF ca daune materiale si morale partii civile.

In sfarsit, datorita presiunii opiniei publice conjugata cu cea din mass-media, Presedintele Frantei de atunci René Corty (1882-1962, al doilea si ultimul presedinte al Republicii a IVA/1946-1958) se vede obligat sa-i gratieze pe Mis si Thiennont, pe 22 iulie 1954, fara ca acestia sa fie declarati nevinovat, la executarea a primei jumatati din pedeapsa (7 ani si jumate/15 ani).

Imediat dupa acest act laudabil din partea Presedintelui tarii, Mis se exileaza in Departamentul Var (sudul Frantei) si va lucra ca zidar, iar Thiennot revine sa lucrze in Departamentu Indre, ca muncitor agricol, in timp ce avocatul lor Jean-Paul Thibault, va depune o (prima) cerere de revizuire al procesului lor (in 1982).

In ciuda faptului ca de atunci, numele criminalului, Désiré Brunet. a fost dezvaluit  intr-o carte-ancheta de catre scriitorul  Jean-Claude Derey („Les enfants du brouillard: l'affaire Mis et Thiennot”, Editions Phébus/2002-ISBN 10: 2859407979 si  ISBN 13: 9782859407971, alte 4 cereri de revizuire al procesului au fost facuti de catre avocatii cuplului condamnat pe nedrept.

Din pacate, revizuirea procesului, chiar si avceste condii a fost refuzata de catre Comisia de Revizuire ale Condamnarilor Penale (criminale).

A 6-a cerere de revizuire a fost depusa pe 12 februarie 2013 (actualmente in studiu) solicita  Comisiei de Revizuire anularea unei parti din dosar, acea parte in care marturiile sunt obtinute sub influenta torturii (conform  Conventiei contra Torturii ratificata si semnata de catre Republica Franceza in 1984).

Cererea a fost  de catre avocatul descendetilor celor doi, Mis si Thiennot, Jean-Pierre Mignard  (n.1951, eseist si om politic de stanga/Partidul Socialist) specialist de inalt nivel in dreptul penal si al afacerilor care a intervenit intr-o serie de dosare infractionale dificile (Ascultarile telefonice de la Palatul Élysée/1983-1986, atentatul contra avionului  zborului n°772 DC-10  al Companiei aeriene UTA /19 septembrie 1989, Activitatile lucrative fictive la Primaria Parisului/1999, Procesul Eurotunel, Procesul petrolierului Eurika, revoltele urbane de la Paris/27 octombrie 2005, in urma decesului a doi  adolescenti, Zyed Benna si  Bouna Traoré, electrocutati in lacasul unui transformator de inalta tensiune la Clichy-sous-Bois/regiunea urbana pariziana, a se vedea articolul autorului: Nici Parisul nu crede in lacrimi!, etc.)

In sfarsit, nu putem sa nu mentionam si rolul important pe care l-a avut in crearea Legii Mis si Thiennot (Legea lui Seznec) si reputatul scriitor, Denis Langlois (n.1940), Consilier juridic al Ligii Drepturilor Omului (1967-1971), avocat la baroul parizian (1968-1993), observator judiciar la procesele politice internationale (Grecia, Algeria, Tunisia, Kuweit, Mali, etc.), purtator de cuvant in perioada 1990-1991 al Appel de 75 contra razboiului din Golul Persic (Irak-Kuweit/990-1991), care a publicat o serie de lucrari (articole, carti) consacrate lui Seznec.

Autor al unor lucrari remarcabile, printre care si „L’Affaire Seznec”, pentru care pe 5 octombrie 1989, a fost distins cu Premilul Literaturii Drepturilor Omului, respectiv, Les Dossiers noirs de la police française(1971), Denis Langlois a fost avocatul familiei Seznec timp de 14 ani (1976-1990), consacrand acesteia cea mai mare parte a activitatii sale judiciar-literare (chiar si astazi).

In sfarsit, revenind la Seznec, conform celor mentionate mai sus(respectiv, in Partea I) Guillaume Seznec, a fost condamnat la munca fortata (silnica) pe viata, dupa 12 zile de audienta, pe 4 noiembrie 1924 (confirmat de catre Curtea de Casatie pe 8 ianuarie 1925) si transferat (impreuna cu alti deportati,  la bordul vasului (navei) "La Martinière"), pe 7 aprilie 1927 de la Cetatea Saint Martin de Ré (unde era in tranzit, dupa incarcerari succesive in trecut la inchisorile din Quimoer si Angers, pana la proces, respectiv, ulterior, pana cand sentinta a ramas definitiva in urma recursului)  la Ocna de la Cayenne (Guyana franceza, Departament-Regiune Outre Mer al Republicii franceze, din nordul Americii de Sud).

AP (Administratia Penitenciara) îi atribuie numarul matricol n° 49.302 si il tine incarcerat la Saint Laurent pana pe 6 decembrie 1928, cand din motive de securitate va fi transferat pe Insula Royale (in largul Guyanei franceze), cea mai mare dintre cele 3  insule ale Insulelor „Salut”/Sarlvarii a Guyanei (Royale, Saint Joseph  si du Diable/Diavolului unde Capt. Alfred Dreyfus/1859-1935, condamnat pe nedrept pentru tradare de tara  in 1894 a fost incarcerat) aflate la cca 15 km de coasta (de Kouru/Sediul Centrului Spatial Francez), astazi,  in proprietatea CNES (Centrul National/Francez de Studii Spatiale-institutie cu caracter stiintific, industrial si comercial creat pe 19 decembrie 1961/cu un buget de cca 2,5 Md€/an, cel mai mare in UE si cca 2.400 de salariati, care are in componenta, printre alte institutii de cercetare si ESA  (European Space Agency)/Agentia Spatiale Europeana fondata pe 30 mai 1975 cu un buget propriu de cca 5,25 Md €/an, a 3-a in lume dupa NASA/National Aeronautics and Space Administration, creata pe 29 iulie 1958 si Roscosmos/State Corporation for Space Activities, creata pe 25 februarie 1992).

Protejat oarecum, datorita mediatizarii cazului sau (de care se vor interese si o serie de oameni politici de-a lungul timpului), Seznec va suporta mai usor munca silnica la Ocna, precum si conditiile extrem de dificile de viata, fiind repartizat la inceput la intretinerea imbracamintei (inclusiv a lenjeriei de corp) si a incaltarilor ocnasilor, iar mai tarziu la intretinerea spatiilor verzi (inclusiv ale gradinilor), respectiv, responsabil cu mentinerea ordinii in timpul liyurgiei la biserica sau planton la Far, etc. (ceea ce explica de altfel si supravietuirea lui, in medie numai intre 3-5 ani!).

Mentionam aici faptul ca in aceasta perioada, Seznec pune la punct doua planuri de evadare fara ca sa le fi pus (vreodata) in practica.

Pe 14 august 1938 (si incepand cu aceasta data!), pedeapsa lui Seznec de munca silnica pe viata, a fost comutata la 20 de ani de munca silnica, ceea ce il facea liberabil in 1958.

Dupa declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial (in 1939), Insula Royale este inchisa progresiv (din motive de securitate), iar din februarie 1941 Guillaume Seznec revine pe continent la  la Saint-Laurent-du-Maroni, clasat ca detinut „inapt pentru  munca fortata (la ocna)” din cauza starii sale de „mizerie psihologica”, lucrand, pana la sfarsitul razboiului, ca „supraveghetor (gardian)  al locuintelor (imobilelor) civile”.

Simultan, va fi autorizat autorizat sa vanda ocnasilar si cateva produse comerciale de prima necesitate, iar mai tarziu, devine „omul bun la toate” al directorului statiei Radio din Saint-Laurent de Maroni.

Pe 2 februarie 1946, Ministrul Justitiei al vremiiPierre-Henri Teitgen  (1908-1997, in functie intre 30 mai 1945 - 18 decembrie 1946 in timpul Guvernului Provizoriu, in timpul Presedintiei Generalului Charles de Gaulle/1890-1970, in functie intre 3 iunie 1944-20 ianuarie 1946 si a lui Félix Gouin/1884-1977, in functie intre 26 ianuarie-24 iunie/1946) îi acorda lui Seznec o reducere de pedeapsa de 10 ani, notificat acestuia din urma pe 21 martie 1946.

Ca urmare acestuia, el este eliberat pe 14 mai 1947, iar pe 20 iunie 1947 se va imbarca pe vasul "Colombie" pe care gratie  Comisarului de Bord (in marina comerciala, responsabil cu prpblemele administrative), un breton, Seznec este cazat intr-o rezerva de cl. 1, iar pe 1 iulie, acesta acosteaza in Portul Le Havre.

Mentionam aici faptul ca, costul biletului de calatorie al lui Seznec din Guyana franceza in Franta Metropolitana, nu a fost suportat de catre Guvernul francez, lesne de inteles, Seznec a fost gratiat si nu achitat!

Ceea ce Seznec nu accepta!

 In ciuda faptului ca sotia sa, Marie-Jeanne  si fiica sa cea mai mare, Marie, erau deja decedate, dosarul criminal al acestuia nu era clasat (practic, datorita solicitarilor neintrerupte de revizuire din partea sotiei si a descendetilor sai), iar acesta revine in atentia publicului din nou, dupa ce  acestamoare la Paris (in locuinta sa din str. Chevalerat/sectorul 13) pe 13 februarie 1954 (la varsta de 75 de ani),  datorita ranilor grave, ca urmare a unui  accident rutier (provocat intentionat dupa unii!), de catre o camioneta (in noiembrie 1953), soferul careia dispare de la  locul accidentului.

Legat de Ocna de la Cayenne, unde Seznec a petrecut 2 decenii, mentionam aici si faptul ca, din punct de vedere  administrativ, acesta era impartit in 3 mari diviziuni: Europa, Africa si Asia si avea in doatre 4 dormitoare, 19 inchisori cu 77 de celule, 1 infirmerie, mai multe bucatarii si locuinte (pentru personalul penitenciar), repartizate pe intregul teritoriu al Guyanei (inclusiv, pe Insulele Salvarii: Royale, Saint Joseph si du Diable/al Diavolului).

Daca initial in Ocna de la Cayenne/ „Ghilotina Seaca„ (fondata de catre Louis Napoléon Bonaparte/Napoléon III in 1852) au fost incarcerati prizonierii politici al celui de-al Doilea Impreiu Francez (1852/Charles Louis Napoléon Bonaparte/Napoléon III-1870/cea de –a 3-a Republica Franceza), ulterior, conform legii din 27 nmai 1885, vor fi incarcerati si recidivistii cu pedepse pana la 10 ani de detentie criminala, iar mai tarziu si cei condamnati la munca silnica (fortata) pe viata.

Din cca 17.000 de detinuti incarcerati (ocnasi) la Cayenne intre 1854-1867 n-ar fi supravietuit decat cca 7.000 (datorita conditiile extrem de dure de detentie, respectiv, de viata/cu o speranta medie de supravietuire intre 3-5 ani) si in ciuda „lichidarii” sale in 1946, ultimii detinuti supravietuitori,  nu o vor parasi, decat in 1953.

Merita sa mentionam aici si faptul ca dupa executarea pedepsei, pentru prevenirea recidivei, ocnasii aveau un stat special de „exilat” de pe teritoriul national francez metropolitan (in Guyana franceza), inca pe o perioada egala cu pedepasa executata, daca ea era mai mica de 8 ani.

In cazul pedepselor cel putin egale sau mai mari de 8 ani, ocnasului era interzis sa se intoarca in Franta Metropolitana, el fiind obligat sa ramana definitiv, exilat, in Guyana, conform  unei legi penale promulgate pe 27 mai 1885 de catre Pierre-Marie-René-Ernest Waldeck-Rousseau (1846-194, Presedinte Consiliului de Ministri si Ministrul de interne francez/1899-1902), abrogata prin legea din 2 februarie 1981 (cunoscuta ca „Legea Securitate si Libertate”), in timpul sub presedintia lui Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, in functie intre 27 mai 1974-21 mai 1981).

In sfarsit, daca viata lui Seznec la Ocna din Cayenne a fost un calvar (oarecum „ameliorata” datorita „ochiului politic” care  il supraveghea de aproape), viata de zi cu zi a familiei Senec (redusa la mizerie), a fost un adevarat dezastru datorita lui (considerat un „ocnas”, de catre societatea civila!).

Angajata ca menajera la Paris cu numele de fata, Marie-Jeanne Marc (sotia lui Seznec, care a refuzat intodeauna sa divorteze de acesta pentru a putea obtine o pensie!), de fiecare data cand identitatea ei a fost descoperita, ea era alungata si ajungea pe drumuri.

Ea moare in Spitalul  Beaujon la Paris, cu putin timp dupa deportarea lui Seznec la Ocna de la Cayenne, pe 14 mai 1931 (nu inaite insa sa solicite de 4 ori revizuirea procesului lui Seznec intre 1925-1926, cu ajutorul jurnalistului Emile Petitcolas/decedat in 1928, sotul lui Marianne, o sora a lui Seznec, care ar fi intarziat transferul lui Seznec de la Inchisoarea Saint Martin de Ré (Departamentul Charente Maritime/regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine, sud-vestul Frantei), unde era incarcerat, pana pe 7 aprilie 1927.

Respinsa de catre familia lui Seznec si in special de catre mama acestuia (Marie-Anne Colin, care locuia pe rue du Mur/strada Zidului, la Morlaix, decedata si ea in 1935 la varsta de 85 de ani), Marie-Jeanne Seznec este inmormantata la Cimitirul Saint Ouen (regiunea urbana pariziana), distrus in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Cea mai mare fiica a ei, Marie Seznec (n. 1 noiembrie 1908), in timp ce Marie-Jeanne, facea menaj la Paris, in ciuda varstei sale fragede se angajeaza le Carmel de Jersey (Ordinul lui Carmel/ordin religios catalic contemplativ, avand ca profet pe Elie, fondat pe Muntele/Munctii Carmel in Palestina la sfarsitul secolului al XII-lea), cu scopul de putea ingriji pe leprosii din Guyana franceza, ceea ce i-ar fi permis sa fie aproape de tatal ei, Guillaume Seznec, incarcerat la Ocna de la Cayenne.

Datorita fragilitatii ei si ale lipsurilor (de tot felul) cu ca se confrunta, ea moare pe 2 august 1930 (deci cu un an, inaintea mamei sale, Marie-Jeanne), la Spitalul Saint Joseph la Paris.

Guillaume Jr. (n.13 martie 1910/fiul cel mare al lui Seznec, declarat pe 1 martie 1911) se angajeaza in Marina franceza, in timp ce Jeanne (n.8 noiembrie 2012) si Albert (n.31 octombrie 1914), vor fi plasati in orfelinate din Bretania.

Dupa disparitia lui Marie-Jeanne si Marie, in 1932, cei 3 copii in viata ai lui Seznec, Guillaume, Jeanne si Albert,  solicita acordul lui  pentru o cerer de gratiere din partea Presedintelul Repunlicii franceze (pe atunci Albert Lebrun/1871-1950, in functie intre 1932-1940), care intr-o scrisoare din 4 decembrie 1932 le raspunde acestora: „Sa ma alatur cererii voastre pe care vreti sa o adresati Presedintelui Republicii, eu nu pot sa fac. Numai vinovatii pot cere pardon (iertare). Eu care nu am facut niciun rau, pretind ca justitie (dreptate) sa fie facuta.”, motiv pentru care cererea nu a fost depusa, dar care oricum nu putea fi acceptata de catre Lebrun, pentru ca Seznec nu a fost „suficient” de mult incarcerat in general si nici ocnas, n-ar fi fost inca „suficient” de timp in Guyana, in particular!

Intre timp, Charles Huzo (jurnalist la „l’Ere Nouvelle”  si scriitor parizian), dupa cca 4 ani de la condamnarea lui Seznec, bazandu-se pe marturia a doi sateni  Georges Viet si Pierre Patrice (n.1881, muncitor agricol, carutas si ajutor  in gospodaria  lui  Eugène Lecomte) din Lormaye(un sat aflat la cca 20km de Houdan), avanseaza ideea in presa ca Quéméneur ar fi fost atras intr-o capcana si evident, ar fi fost si victima unui asasinat (omor cu premeditare) comis de catre  Jean-Marie Quemin (cu complicitatea fiului acestuia Jean-Louis Quemin, comerciant de animale din Chandres), pe care l-ar fi vazut (zarit) in noaptea de 25-26 mai 1923, aruncand un cadavru in râul Auge.

Copia marturiei acestuia din urma („cosmsmetizata” de catre Huzo), legalizata de catre primarul din Lormaye, Alexandre Goislard, pe 8 octombrie 1928, este transmis Parchetului din Chartres (Departamentul Eure-et-Loir, regiunea administrativa Centre-Val de Loire), via Charles Hugo (considerat pe atunci „un jurnalist sarac si scriitor putin cunoscut, apartinand Francmasoneriei” ca si altii implicati in dosarul Seznec: avocatul Emile Petitcolas/sotul lui Marianne, o sora a lui Seznec, decdat in ianuarie 1928, Marie-Françoise  Bosser/secretara Ligii Drepturilor Omului de la sectia Pont Aven, Judecatorul Charles-Victor Hervé/vezi mai jos si Maurice Violette/1870-1960, om politic radical, fara sa fi apartinut Partidului Radical, pentru ca era succesor al radicalului Louis Terrier si predecesor al radicalului Edmond Desouches, partizan al Blocului Stangii si al Guvernului condus de catre Emile Combes, fondator al Jurnalului „l’Action Républicaine”, Deputat al Departamentului Eure-et-Loir/1902-1919,  Capitan de Vanatori de Munte in 19124 decorat in batalia de la Tracy-sur-Somme, Ministru in timpul „Uniunii Sacre”/1917, Primul Vicepresedinte al Ligii Drepturilor Omului, Raportor General al Bugetului/1924, Guvernator General al Algeriei sub Cartelelul  „des Gauches”/Stangii,  intre 1925-1927, Senator/1930-1939, Ministru de Stat/1936-1938, Vicepresedinte al Consiliului in Cabinetul Blum si Chautemps, Ministru in timpul Frontului Popular/1936, Primar al Dreux intre 1908-1959 si Presedinte al Consiliului General  al Departamentului Eure-et-Loir/1920-1960)

De altfel vom asista pe 4 ianuarie 1929 la un dublu proces in audienta publica, in fata Politiei Corectionale al Tribunalului Primei Camere CivileEure-et-Loir (avand ca Presedinte pe  Dagassan, judecatori pe André Chevallier/substitut de Procuror  la Saint-Brieuc/ 1923-1926 si Reige, Peocuror al Republicii  pe Lansier si Grefier Vallée) pentru ca Quemin (tatal si fiul), vor fi dati judecata pentru amenintarea cu moartea, de catre Charles Paulin Doucet (n.1880, considerat  un „comunist convins/inrait si agresiv”, casatorit cu Clémence, invatatoare si directoare la Scoala din Lormaye), un om important (comerciant) din Lormaye, membru MDPA (Mines de Potasse D'Alsace) dupa ce in 1904 sunt descoperite mine de potasiu in Alsacia de catre Joseph Vogt, industrias, si fabricant de utilaje de foraj la mare adancime, asociat cu familia Zürcher (Amélie si Albert) proprietari de terenuri si Jean-Baptiste Grisez fabricant de bere.

In privinta celor doi invinuiti pentru calomnie, Madeleine Femeau si Henriette Langlois (vecinii lui Quemin) ar fi  afirmat „ca sunt oameni simpli, cumsecade, cinstiti si demni de incredere”.

Din contra, despre Quemin (tatal si fiul), ele spunea ca sunt  „ucigasi adevarati si informatori al Politiei”!

Daca Patrice va fi aparat de catre Marcel Khan (avocat la Curtea de Apel de la Paris,  fostul avocat al lui Seznec in 1924 la TGI Quimper), Cohinal il apara pe Viet, in timp ce Jurnalul „l’Ere Nouvelle” a fost reprezentat de catre Tony Truc, secretareul lui Henri Torès (1891-1966, avocat, dramaturg, jurnalist, si om politic, figura emblematica a stangii franceze), mentorul lui Robert Badinter (Abolitionist convins, Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986; Parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptata in Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru si 126 contra; participant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991;  fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995, Presedinte de onoare al celui de-al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea/21-23 iunie 2016, Oslo-Norvegia).

Torès,care l-a aparat in 1927 pe Samuel Schwartzbard (1886-1938, evreu anarhist nascut in Basarabia, scriitor si militant revolutionar de origine rusa-naturalizat francez in 1925), conform directorului CIA (Allen Dulles), fost agent al serviciilor secrete sovietice, a reusit sa-l achite pe Schwartzbard (declarat „nevinovat de catre Juriul Popular) in ciuda faptului ca acesta ar fi revendicat asasinatul lui Simon Petlioura (1879-1926, jurnalist si om politic ukrainian, socialist independent ukrainian, Primul secretar general al Afacerilor Militare si Primul Ministru al Afacerilor Militare/create in 1917, asasinat cu 5 gloante/din 7 trase, pe  25 mai 1926 pe strada Racine/Paris).

In ceea priveste familia Quemin, aceasta va fi aparata de catre celebrul avocat al epocii, de la Curtea de Apel Paris Maurice Garçon(1889-1967, avocat, eseist, romancier si istoric, avandu-l ca mentor pe Henri-Robert/1863-1936, avocat si istoric, membru al Academiei franceze si Decan al Baroului din Paris,fiu al unui celebru jurist, Émile Auguste Garçon, profesor la facultati de Drept la Lille si Paris), avocat in Baroul parizian din 1911 si al Academiei Goncourt (Cenaclu Literar fondat in 1900 de catre Edmon de Goncourt/1822-1896, respectiv, Jules de Goncourt/1830-1870, care decerneaza Premiul Goncourt pentru scriitorii de expresie franceza fondat in 1902), conferentiar la Institutul International de Metafizica (fundatie franceza de utilitate publica care studiaza fenomenele paranormale, fondata in 1919 de catre Jean Meyer (bogat om de afaceri cu vinuri si bauturi spirtoase), respectiv, medicii, Dr. Gustave Geley si Prof. Rocco Santoliquido), unde intre 1928-1935 va tine 3 prelegeri (cursuri) publicate in Revista de Metafizica (Les guérisseurs et leurs pratiques/Vindecatorii si practicile lor, iulie-august 1928; La magie noire de nos jours/Magia neagra in zilele noastre, iulie-august 1929 si Thomas Martin de Gallardon/iulie-august 1935), ales membru al Academiei France in 1946, alaturi de Paul Louis Charles Claudel/1868-1955, dramaturg, poet, eseist si diplomat; Louis Charles/1875-1952, scriitor si diplomat; Marcel Pagnol/1895-1974, scriitor, dramaturg, cineast si producator; Louis Henri Jean Farigoule/1885-1972,  scriitor, poet, filozof si dramaturg; Henri Mondor/1885-1962, chirurg si istoric al literaturii), care a aparat intr-o serie de procese criminale celebre din istoria Frantei:  Henri Girard (1917-1987/scriitor, jurnalist de investigatie si militant politic, Violette Nozière (1915-1966), René Hardy (1911-1987/membru al Rezistentei franceze si sciitor), etc. sau civile: Jean-Jacques Pauvert (1926-2014/editor si sciitor francez), in care va cita pe Georges Bataille/1897-1962, scriitor francez,filozof si sociolog, Jean Cocteau/1889-1963, poet, grafis, desenator si cineast, respectiv, Jean Paulhan/1884-1968, scriitor, critic literar si editor), François Carcopino-Tusoli (1879-1965, pictor)contraCharles Camoin(1886-1958/scriitor, poet, jurnalist si autor de cantece), etc.

Maurice Garçon va fi asistat de catre colaboratorul sau Roussel, iaravocatul Coutant va reprezenta interesele lui Doucet.

Prima Camera al Tibunalului Civil Eure-et-Loir, in procesul de defaimare (22 decembrie 1928-4 ianuarie 1929) intentat lui Charles Huzo, redactor la Jurnalul Ere Nouvelle, de catre Quemin tatal si fiul, iar de catre Charles Doucet (partizan  al teoriei lui Huzo) lui Quemin, tatal si fiul, pentru amenintarea cu moarte, a anuntat verdicul in sedinta publica din 4 ianuarie 1929 (in virtutea art. 42.43.29.32,33/Legea 29 iulie 1881):  Pierre Patrice (n.1881) et Georges Viet (n.1874, ucis de catre o bomba in 1944 la Lormaye), au fost achitati, ca de altfel si proprietarul Jurnalului „l’Ere Nouvelle”.

Din contra, M. Charles Huzo si managerul jurnalului „l’Ere Nouvelle” sunt condamnati, fiecare, la o amenda penala de 50FrF si la plata unei despagubiri de 5.000FrF partii civile.

In sfarsit, Jean-Louis Quemin este condamnat la 300FrF ca despagubire (pentru daune morale), catre Cherles Doucet, pentru „insulte repetate  si amenintari cu moartea”!

Nu peste mult, dupa infirmarea conjecturii lui Huzo de catre Prima Camera al Tibunalului Civil Eure-et-Loir),  in 1931, Charles-Victor Hervé(n.1892-1950)un fost „Juge de paix” (magistrat „de proximitate”, in vigoare intre 1790/Revolutia franceza-1958/Republica a V-a, care judeca cazurile civile si comerciale simple/inferioare a 1.860€, de contestatii, fara avocati, gratuit si consilieaza, respectiv, inceraca sa concilieze partile aflate in conflict) la Pontrieux si fost Judecator de Instructie (magistrat independent care instrumenteaza achetele judiciare) la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) din Guingamp, convins de nevinovatia lui, va organiza propria ancheta legata de dosarul lui Seznec (al carui „Guru” devine!), gasind o serie de elemente favorabile nevinovatiei acestuia din urma, de catre Justitia n-ar fi tinut cont sau  n-ar fi vrut sa tina cont.

In timpul Primului Razboi Mondial (1914-1918), Hervé, ar fi fost si sefului serviciului de contraspionaj.

Acesta sustine ca Quéméneur ar fi fost ucis pe noua sa  proprietate din Plourivo (Traou Nez) de catre fratele sau Louis care locuia acolo si administra (gestiona) proprietatea.

Fie in urma unei dispute dintre frati, lagata de vanzarea proprietatii  (ceea ce Pierre Quéméneurintentiona) pentru a face rost de lichiditati necesare afacerii cu vehiculele si piesele de schimb americane de la Paris si atunci il lasa pe Louis pe drumuri.

Ca dovada, aceasta  facea si obiectul precontractului presupus falsificat de catre Seznec.

Fie, revenind de la Paris la Plourivo, acesta o gaseste pe amanta fratelui sau Louis, asteptandu-l si nu rezista tentatiei de a nu se culca cu ea.

Nebun de gelozie, Louis îi surprinde si trage asupra lui Pierre, ranindu-l grav.

In sfarsit, fie ca Seznec se indoia de fidelitatea sotiei lui in drum spre casa si se indreapta catre Plourivo, in loc sa mearga acasa, direct, la Morlaix (o abatere de la drum de cca 40km), ca sa se convinga ca Quéméneur a ajuns deja acasa.

In acest context, el putea sa ajunga acolo, inainte de crima, in timpul crimei sau dupa uciderea lui Quéméneur, de catre fratele sau.

Putea sa fi fost „spectator” sau complice, cine stie!

Investigatiile facute de catre el, pun in evidenta faptul ca marinarii unui vas (sablier de Pontrieux/”Marie-Ernestine”), vor auzi in noaptea de 25 catre 26 mai doua focuri de arma, in zona in care Quéméneur ar fi disparut (in proximitatea Traou Nez).

Pe de alta parte in acea noapte ar fi avut loc si o casatorie, deci in loc de focuri de arma, zgomtele puteau fi produse de catre focuri de artificii.

In orice caz, Hervé incearca un demers pentru revizuirea procesului lui Seznec, cu atat mai mult cu cat identifica 6 jurati (din cei 12) care l-au condamnat pe Seznec dar ar fi de acord ca sa-si schimbe deciziile lor (unul find decedat).

Din pacate, avand probleme de sanatate, in iunie 1930 acesta este internat intr-un azil de alienati mintali la Rennes suferind, conform dedicului sel a unitatii de „excitatie  maniaca, excitatie psihica cu logoree si tachypsichie” (simptoma psihopatologica caracterizata printr-o accelerare anormala  al ritmului de gandire dand nastere unei stari de surexcitatie/din greaca tachy = rapid si psyche = suflet).

Dupa o serie de lucrari publicate (carti si articole in Jurnalul „Le Province”, avandu-l ca director peEugène Delahaye/1881-1954, jurnalist si eseist) legate de ipoteza supravietuirii lui Pierre Quéméneur (dupa noaptea de 25-26 mai 1923) de catre Charles-Victor Hervé(printre altele, autorul lucrarii „Justitie/Dreptate pentru Seznec) care nu a fost prezent la proces si  Maurice Privat (1889-1949), scriitor si jurnalist (printre altele si autorul cartii „Senec este nevinovat”), cei trei sunt dati in judecata pentru defaimare de catre familia lui Quéméneur si vor compare  in fata Tribunalului Corectional din Brest.

In ciuda pledoariei remarcabile (care va dura 7 ore pe 4-5 octombrie 1932) al lui Philippe Lamour (1903-1992/reputat avocat si functionar de rang inalt), care va fi si avocatul lui  Pierre Bonny, ei vor pierde procesul pe 7 iulie 1933,  fiind obligati la plata unor despagubiri morale importante.

In continuare insa, Judecatorul Hervé va primi un sprijin important din partea unei invatatoare din Ric sur Belon, Marie-Françoise  Bosser, secretara Ligii Drepturilor Omului de la sectia Pont Aven care il va sprijini pe Seznec si dupa revenire in Franta Metropolitana, gasindu-i o casuta in care locuia, dupa ce  pleaca de la ferma fiicei sale Jeanne si François Le Her, cu care nu se intelegea.

In sfarsit, in cursul lunii noiembrie 1930, cu ocazia unui meeting organizat de catre Judecatorul Hervé, Liga Drepturilor Omului, Club de Foubourg,  etc.,  in favoarea lui Seznec (care in 1932 creaza si o asociatie Lege 1901 „Pentru Seznec Nevinovat”), Jeanne Seznec (cea care preia „razboiul reabilitarii” tatalui sau dupa moartea mamei luii Seznec/Marie-Anne si a sotiei sale/Marie-Jeanne), il cunoaste pe François Le Her (cu 20 de ani mai in varsta decat ea, care ar fi fost unul dintre ultimii care l-ar fi vazut in viata pe Pierre Quéméneur), caruia îi multumeste din suflet pentru marturia lui (depusa) in favoarea lui Seznec (in 1924, vezi mai jos) si devine bona la el (mai mult sau  mai putin fortat de imprejurari), iar dupa sinuciderea sotiei acestuia pe 12 iunie 1933, Michèle (Maria-Michelle Uguen casatorita cu François Le Her pe 15 februarie 1915 la Porspodere/Finistère, o femeie muncitoare si angajata in viata ei de cuplu), devine sotia acestuia pe 12 ianuarie 1935, respectiv, mama 4 copii: Jean-Claude (n.6  octombrie 1934, combatant in razboiul din Indochina/19 decembrie 1946-21 iulie 1954, care isi trimitea solda familiei, decedat pe 11 septembrie 2009), Bernard(n.4 octombrie 1943 care se siuncide pe 30 decembrie 1994), dupa 7 decenii de la condamnarea pe nedrept a lui Seznec!), Francette (n.10 ianuarie 1937) si Denis Le Her-Seznec (n. 26 decembrie 1946, cel mai apropiat de bunicul sau Seznec, care ajunge in posesia dosarului acestuia la varsta de 17 ani), la origine, compozitor-tipograf (responsabil cu conceperea si reproducerea textelor, respectiv, verificarea ortografiei inainte de imprimare, cu conceperea machetelor de productie, efectuarea tratamentelor de imagini si desene, cu paginarea  lucrarii si pregatirea acesteia pentru imprimare/tiparire) si sindicalist CGT du Livre (SGLCE/Sindicatul General al Cartii si a Comunicarii in Scris din Imprimerii si Distribuirea Presei - CGT/Confederatia Generala a Muncitorilor, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT.), ulterior, corector-revizor la Jurnalul Oficial, scriitor si conferentiar (peste 1.500 de conferinte publice), autor a zeci de lucrari (carti si articole consacrate reabilitarii bunicului sau Gauillaume Seznec), actualmente Presedinte de onoare a asociatiei France Justice (care a contribuit la reabilitarea mai multor persoane acuzate sau condamnate pe nedrept).

Merita adaugat aici faptul ca Le Her desi îi promite 25 FrF lui Jeanne in plus (in afara de „casa si masa”), sotia acestuia, Maria-Michelle,  intervine si anuleaza intelegerea, avand in vedere „marturia acestuia in favoarea lui Seznec la procesuul sau din 1924”.

Sunt ei, Jeanne si François Le Her, care impreuna cu cei 4 copii ai lor sunt prezenti in Portul Le Havre pe 1  iulie 1947, cand Seznec soseste cu vasul „Colombie” din Guyana franceza si alaturi de care, acesta din urma va petrece cateva luni la Kergleuchard, aproape de Plourin (Departamentul Finistère), inainte de a se muta intr-o casuta din Rudeva (langa Riec-sur-Belon) in vecinatatea fermei familiei Alain Berthou (prin intermediul doamnei Bosser).

In sfarsit, conflictele de natura domestica dintre Jeanne Le Her (Seznesc) si François Le Her se vor multiplica (si intensifica) de-a lungul timpului, in special dupa revenirea lui Seznec din Guyana in Franta Metropolitana, care va locui un timp impreuna cu cei doi adulti si cei 4 copii ai lor, la Kergleuchard.

Datorita comportamentului violent al lui Le Her (care nu rateaza nicio ocazie sa-i aduca aminte lui Jeanne faptul ca, gratie marturiei lui, Seznec ar fi scapat de ghilotina/pedeapsa capitala) si santajului permanent practicat la adresa lui Jeanne,  asigurand-o ca va reveni asupra depozitiei sale facuta in favoarea lui Seznec la procesul din 1924 si va spune adevarul (adica faptul ca nu in ziua de 26 mai 1923 l-ar fi vazut pe Pierre Quéméneur, ci mai dervreme, inainte de disparitia lui), pe 3 octombrie 1948  (cand Denis Le Her nu avea inca 2 ani), in familia Le Her-Seznec are loc un eveniment cu deznodamant tragic (dramatic): uciderea (cu arma de foc) al lui François Le Her de catre  Jeanne, sotia sa.

S-ar parea (Bernez Rouz, presedintele Ti ar Vro , autorul celebrei lucari: „L’affaire Quéméneur-Seznec”) ca la sfarsitul lunii decembrie 1923, Le Hir (pe atunci avocatul lui Seznec) i-ar fi cerut Judecatorului de Instructie Campion ca sa-l caute pe François Le Her (controlor de bilete pe linia tramvaiului 19) pentru ca acesta l-ar fi vazut pe Quéméneur, dupa 25 mai 1923.

Conform declaratiei lui Jeanne pe 11 octobre 1948 (primul interogatoriu), in fata Judecatorului de Instructie Soultana din Brest, aceasta declara ca (La Piste de Lormaye/Michel Keriel-pag.121): ”Noi am sosit la Brest in cursul lunii septembrie 1939 si am locuit in subsolul unui imobil timp de o luna la Rusian. Apoi, incepand cu luna noiembrie 1939 noi ne-am stabilit la Plourin-Ploudalmézeau, la ferma Kergleuchard, apartinand mamei lui Le Her decedata cu 2 ani in urma”.

Numai ca Marie-Yvonne Conq, sotia lui Yves Le Her (tatal lui François Le Her), ar fi murit pe 19 martie 1946, ceea ce inseamna ca Jeanne, in prima sa declaratie, ar fi mintit!

Jeanne si François Le Her s-au casatorit pe 12 ianuarie 1935.

La sfarsitul lunii septembrie 1948, ei gazduiesc la ei un cuplu cunoscut la Paris (Emilien Florent si concubina sa Lydia Nicaud/vaduva lui Olliveau) care este martor la certurile lor si la manifestarile violente ale lui Le Her, culminand cu cina din 2 octombrie, care ar fi fost reluate in dimineata zilei urmatoare, pe 3 octombrie (continuand si in timpul pranzului).

In cadrul acestora, Le Her ar fi criticat atitudinea Primarului din Plourin din perioada ocupatiei germane, iar Jeanne ar fi ripostat, reprosandu-i ca el nu are dreptul sa faca aceasta afirmatie, pentru ca si el ar fi fost colaborator al Gestapoului, care in urma denuntului lui, ar fi impuscat 3 partizani, motiv pentru care ar merita ca sa-l denunte autoritatilor.

In acest moment Le Her s-ar fi repezit la gatul lui Jeanne care ar fi reusit sa se strecoare din mainile lui si cu mana dreapta ar fi tras asupra acestuia 3 focuri de arma cu un revolver aflat pe bufet, disimulat sub un ziar, fara sa fi putut explica exitenta acestuia in salon (remarcat cu putin timp inainte de drama).

Primul glont l-ar fi nimerit in cap, la nivelului ochiului stang, al doilea la nivelul gatului, sub barbie si cel de-al treilea in regiunea posterioara cervicala (in cafa „lovitura de gratie”) sectionandu-i lui Le Her maduva spinarii (Michel Keriel).

Astfel, pe 20 iulie 1949, cu un sfert de secol mai tarziu, Jeanne Le Her-Seznec apare in aceasi boxa a acuzatilor  la  TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) din Quimper (in fata Curtii cu Jurati), ca si Guillaume Seznec (in 1924), pentru uciderea voluntara al sotului ei François Le Her-Seznec (martor principal in apararea lui Seznec  la procesul sau/24 octombrie – 4 noiembrie 1924), conform art.295 si 304/§3 din CPF (Codul Penal Francez).

Daca Seznec ia apararea lui Jeanne (evident!), fata lui François Le Her din prima casatorie cu Michèle, Juliette-Yvonne-Marie Le Her (n.25 ianuarie 1917/Brest, care devine, ulterior, sotia lui Guillaume, inainte sa fi fost companionul lui Albert, fratele lui Guillaume si Jeanne, copii lui Seznec), o  acuza pe Jeanne ca i-ar fi otravit tatal cu digitalina (C41H64O13-digitoxina/extras din Digitalis purpurea-degetel rosu descoperit de catre William Withering/1741-1799, care incetineste miscarile inimii si diminueaza conductia cardiaca).

Daca Seznec, n-a fost achitat asa cum (in principiu) era de asteptat (opinia publica), Jeanne, a fost achitata cu o unanimitate de voturi de catre cei 12 Jurati, numai in cateva minute.

Acest lucru s-ar datora (dupa parerea mea), pe de o parte, pentru ca cuplul prezent la fata locului (la Kergleuchard) a depus marturie in favoarea lui Jeanne, afirmand ca ea ar fi tras in legitima aparare, iar pe de alta parte, datorita rolului important jucat de catre Jeanne in Rezistenta Franceza (din timpul razboilui), in raport cu Le Her, considerat un tradator (colaborationist cu Gestapoul), care ar fi denuntat mai mlti membri ai Rezistentei. 

Mai mult ca probabil, acest proces ar fi fost in realitate o confruntare dintre avocatii Raymond Hubert (avocatul lui Jeanne) contra avocatilor Henry Torrès si Yves-Frédéric Jaffré (avocatii lui Juliette Le Her).

Merita sa mentionez aici faptul ca, in urma unor investigatii aprofundate, conform unor documente ale epocii, in perioada in care Seznec, proaspat revenit in Franta, locuia la Kergleuchard  impreuna cu fiica sa Jeanne (care  ingrijea bolnavi in timpul noptii, respectiv, muncitoare inc cursul zilei) si ginerele sau François Le Her (acuzat de viol comis asupra lui Roudot Françoise/7 ani si Kervoal Anne-Marie/14 ani, la varsta de 18 ani, cu mult timp inainte sa fi fost implicat  in dosarul Seznec), acesta din urma, intr-o scrisoare adresata fiicei sale din prima casatorie, Juliette-Yvonne-Marie Le Her (cu putin timp inainte de moartea lui), inregistrata si in dosarul de Instructie a lui Jeanne (dar nu figura in cel al lui Seznec!), facea cunoscut ei (in urma unei scrisori primite de la un necunoscut din Le Havre) ca sotia lui Seznec, Marie-Jeanne, ar fi fost amanta lui Quéméneur, care ar fi vrut sa aiba o aventura cu aceasta, foarte probabil, fie  la proprietatea din Plourivo, fie acasa, la Morlaix, in timp, ce Seznec se intorcea cu Cadillacul sau de la Paris (cu peripetii care intarziau  mult sosirea lui), iar acesta din urma, stiind acest lucru, i-ar fi intins o cursa lui Quéméneur si l-ar fi ucis, pentru ca in ziua urmatoare „sa-l incinereze” in cazanul de facut caldura din fabrica sa de cherestea. (Concluzie trasa in urma unui interogatoriu al lui Jean-Marice Cessou, un angajat al lui Seznec).

Tot de la Le Her, din aceasi scrisoare, aflam, ca ar fi fost posibil, ca Marie-Jeane sa fi fost otravit cu digitalina (cca 250g) de catre celebrul avocat si aparator al lui Senec, Charles-Victor Hérvé!

Seznec ar fi solicitat fiului sau Albert aceasta molecula (intr-o scrisoare, prescrisa de catre medicul lui din Ocna) alflat in dosarul de instruictie al acestuia, pentru imbunatatirea poftei sale de mancare.

Este dificil de crezut cele afirmate de catre François Le Her, mai ales daca tinem cont de caracterul lui care lasa mult de dorit.

Dar, tot Juliette-Yvonne-Marie Le Her, este cea care va depune plangere contra tatalui sau François le Her, pe 5 februarie 1935 pentru viol, dupa ce pe 17 februarie 1933, Jeanne a facut acelasi lucru la Comisariatul (din strada) Lacordaire la Paris (sectorul 15), insa pentru a evita scandalul  si-ar fi retras plangerea.

De fapt si Juliette isi va retragerea spunand ca ar fi vrut sa se razbune pe tatal ei pentru ca nu voia sa aprobe casatoria ei cu Albert Seznec (mort in aprilie 1965, in apartamentul sau, in circumstante neelucidate, dar care indeparteaza posibilitatea unui accident)!

Amandoua ar fi fost maltratate si insltate sistematic, fara niciun fel de mila de catre Le Her.

In 1978, avocatul lui Seznec, Denis Langlois (care milita pentru revizuirea procesului clientului sau) obtine o marturie (capitala) a lui Bernard Le Her (fratele lui Denis si nepot al lui Guillaume Seznec) care ar fi avut la origine o dezvaluire a lui Guillaume Jr. (fiul cel mare al lui Seznec, decedat in 1982).

Aceasta ar fi avut  elemente comune cu cele mentionate in scrisoarea lui François Le Her.

Dupa cum afirma acesta, in ziua dramei (de care vorbeste François Le Her), Guillaume (12 ani) se afla in gradina, iar „prin fereastra a vazut cadavrul lui Pierre  Quéméneur, intins pe dusumea in sala de mese, din casa parinteasca de la Molraix. Mama sa Marie-Jeanne, era si ea in incapere, iar ea ar fi refuzat avansul lui Quéméneur, in timp ce tatal lui (Guillaume Seznec) era absent de acasa” (...)

Ar fi avut loc o disputa cu altercatie, cu final tragic.

Marie-Jeanne ar fi strigat: „Ah! Nu, Pierre, nu dvs! (...). Lasati-ma in pace. Ah! Nu (...)”. „Dupa care Marie-Jeanne l-ar fi lovit la cap” (conform afirmatiei lui Guillaume).

 „Numai bona Angèle prezenta in casa in momentul dramei ar fi fost la curent cu acest eveniment”...

Ar fi fost vorba de un accident dar si de o crima de sange comisa in legitima aparare, de un omor prin imprudenta, este greu de spus si destul de greu de crezut, cu atat mai mult cu cat Guillaume s-ar fi asociat si cu Juliette Le Her la procesul matusii sale Jeanne Le Her.

Insa, in acest caz, Seznec nu ar fi fost vinovat de crima, decat de „fals in inscrisuri private”, iar condamnarea lui pentru omor ar fi facut obiectul unei erori judiciare!

In sfarsit, Jeanne (sotia lui Le Her), dupa achitarea ei, in noiembrie 1949 se instaleaza cu tatal sau si copii ei in Saint-Nicolas-de-la Grave, aproape de Moissac (Departamentul Tarn-et-Garonne, regiunea administrativa Occitanie, sud–vestul Frantei), iar din toamna anului 1950, se muta cu copii (si cu tatal ei, Gauillaume Seznec) la Paris, intr-un minuscul apartament de 2 camere, din str. Chevalerat/sectorul 13, al unui cartier parizian de „urgenta”, (cartier cu imobile improvizate, cu caracter provizoriu in anii post-belici, nu rareori insalubre), in asteptarea  unei locuinte adecvate de tip HLM/Locuinte sociale cu chirie moderata (intr-un cartier rezidential, in constructie), la propunerea lui Henry Tangui (un parizian de origine bretona, pasionat de dosarul Seznec si militant pentru reabilitarea acestuia), de a gestiona cel de-al doilea café-restaurant al acestuia „Chez  ma Tante”, pe Str. Ménilemontant n°84 (sector 18).

In ziua de 14 noiembrie de 1953, in jurul orei 18h30, in drum spre casa de la cabinetul noului sau avocat corsican , militant al extremei-drepte Jean-Baptiste Biaggi (asociat al lui Raymond  Hubert, inaintat in varsta), Seznec este lovit de catre o camioneta la intersectia dintre Soseaua Gobelins si Bulevardul Saint Marcel.

Pierzandu-si cunostinta, timp de 48h00, Seznec ramane in coma la Spitalul Pitié-Salpêtrière (unde este internat), inainte ca acesta sa  inceapa sa-si revina, dar foarte incet, insa pe 13 februarie 1954, el va pierde lupta cu viata (externat, acasa la Jeanne, din strada Chevalerat/sectorul 13, in proximitatea garii Bercy), ca urmare a ranilor grave provocate in timpul accidentului.

Un trecator noteaza numarul vehiculului, iar soferul acestuia, Pierre R. rezident in Malakoff (regiunea pariziana) este gasit de catre autoritatiile politienesti, dar el declara ca, din pacate, nu l-ar fi observat pe Seznec.

In urma deschiderii unui dosar penal pe numele acestuia, in urma reconstituirii evenimentului rutier, o confruntare este organizata, dar se va constata ca Seznec ar fi fost agatat cu spatele camionului, neintentionat, si o incetare a urmaririi penale (al celui inculpat), va fi ordonat de catre magisrtratul care a instrumentat dosarul.

In ianuarie 1955, Administratia Fiscala va reclama lui Jeanne Seznec suma de 57.953 FrF pentru spitalizarea lui Seznec in perioada 14 noiembrie-4 decembrie 1953.

Convinsa ca Seznec ar fi fost victima unui asasinat, fiind impins intentionat in fata camionului, Jeanne Seznec (reprezentat de catre Raymond Hubert ) va depune o plangere pentru omucidere voluntara, impreuna cu Guillaume si Albert (reprezentati de catre, avocatul lui Juliette Le Her in procesul lui Jeanne Seznec (Le Her).

Cu ocazia aceasta, isi face aparitia pe scena juridica, tanarul colaborator al lui Henry Torrès (pe care acesta il delegheaza),   Robert Badinter, un abolitionist convins, aparator benevol ai celor inghesuiti in culoarul mortii (condamnati la moarte),ulterior devenit, avocat celebru si Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986;  Parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptata in Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru si 126 contra; participant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991;  fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995); fost Presedinte de onoare al Congresului Mondial contra Pedepsei cu Moartea din Norvegia (Oslo, 21-23 iunie/ 2016).

In urma dezbaterilor contradictorii, magistratul-instructor ordona din nou incetarea urmaririi penale in dosar si moartea lui Seznec este clasata (definitiv) accidentala.

Insa, in timpul spitalizarii la Pitié-Salpêtrière, Seznec delireaza si afirma pe 26 noiembrie ca tanara sa fiica Marie, „carmelita” (angajata la Carmel de Jersey) moarta de multa vreme (pe 2 august 1930) ar i-ar fi indicat in timpul comei unde se afla ingropat corpul lui Quéméneur pe proprietatea  Traou-Nez (la Plourivo): „la cca 10 m de o fantana, aflata la marginea drumului care merge la Trieux, in stana case”!

Justitia si Politia se autosesizeaza si cred ca Seznec se „autodenunta” in starea lui de delir, livrandu-le secretul pe care il asteapta de trei decenii, pentru solutionarea, in sfarsit, a enigmei disparitiei lui Quéméneur.

Comisarul principal Gaillard este cel care va fi insarcinat cu conducerea anchetei.

Jeanne Seznec (cu mai multi jurnalisti se deplaseaza la Plourivo) si incepe sa caute cadavrul dupa indicatiile lui Seznec (pe cont propriu), pana cand operatiunea va fi sistata la ordinul autoritatilor judiciare, in care i se va comunica, oficial, ca investigatiile nu pot fi facute decat de catre organele competente, aflate in subordinea Parchetului.

In cursul zilei urmatoare mai multe echipe de politisti si jandarmi vor sosi la Plourivo impreuna cu zeci de jurnalisti si investigatiile se vor derula in prezenta acestora, fara ca ramasitele corporale ale lui Quéméneur, conform indicatiilor lui Seznec, sa fie gasite.

Este vorba de un esec total atat pentru autoritati cat si pentru societatea civila.

Pe 5 decembrie 1953, Seznec paraseste spitalul si pleaca la Plourivo cu directorul saptamanalului „Radar” (magazin de „fapt divers” intre 1949-1962 al Editurii Nuit et Jour, avand ca director pe André Beyler), pe atunci, concurent important al saptamanalului „Paris Match”, dar slabit si obosit, acesta este incapabil sa coboare din masina.

Comisarul Gillard il interogheaza pentru eficacitatea cautarilor in curs de derulare, dar  Seznec este incoerent in afirmatiile sale, ceea ce va avea ca efect intreruperea definitiva a anchetei legate de cautarea cadavrului lui Quéméneur.

Dupa autopsia facuta de catre Profesorul  Piedelièvre, care nu pune in evidenta niciun fel de „anormalitate”, corpul neinsufletit a lui Seznec este depus la biserica Notre-Dame-de-la-Garde, de unde dupa slujba religioasa, este dus in Bretania si inmormantat in satul sau natal Plomodiern (Departamentul Finistère) alaturi de mama lui Seznrc, Marie-Anne Colin decedatape 18 septembrie  1935.

In ceea ce o priveste pe Jeanne, ea va muri  mult mai tarziu (pe 15 aprilie 1994 si este inmormantat Plomodiern, impreuna cu tatal sau Seznec decedat in 1954 si bunica sa Marie-Anne Colin decedata in 1935), anul in care se sinucide si baiatul ei Bernard Le Her (cu doi ani dupa aparitia cartii lui Denis Seznec „Nous les Seznec/Editions Robert Lafont-1992), timp in care va participa activ la incercarea de reabilitare a lui Seznec.

Denis ajunge afla adevarul despre bunicul sau Seznec numai la varsta de 17 ani (pana atunci fiindu-i ascuns adevarul), cand deschide „mostenirea” de la Jeanne (valiza cu documentele despre dosarul Seznec) si intreaga          sa viata va consacra recunoasterii erorii judiciare comise de catre Justitia franceza in dosarul Seznec, un proces care s-a intrerupt cu un deceniu in urma (cu refuzul celei de a 14-a cereri de revizuire al procesului lui Seznec pe 14 decembrie 2006/05-82.943, Arrêt n° 5813 Cour de cassation - Chambre criminelle), datorita dispozitivului juridic care pe atunci bloca  demersul din partea unui nepot (a doua generatie) pentru reabilitarea celor condamnati derfinitiv, decedati, dar care poate fi reluat in prezent conform Legii n° 2014-64, care permite acest lucru. 

„Dar inainte de toate, el a ales sa-si traiasca viata.

Impreuna ca sotia sa, Martine, de orgine belgiana (din Bruxelles).

Ii placea sa munceasca si sa calatoreasca (peste 90 de tari vizitate, 12 vizite efectuate la Cayenne, in Guyana franceza „(unde a fost incarcerat Seznec intre 1927-1947).

In noiembrie anul acesta (2016), el are randez-vous cu 7 avocati reputati pentru relansarea reabilitatii lui Seznec in 2017 (sistata cu un deceniu in urma), cand se vor implini 90 de ani de la deportarea acestuia in Gyana franceza si 70 de ani de la revenirea lui in Franta Metropolitana.

Aici imi permit totusi sa atrag atentia totusi asupra unor elemente care au facut obiectul unor dezbateri si controverse in dosarele criminale Gauillaume Seznec (pentru uciderea lui Pierre Quéméneur) si Jeanne Le Her/Seznec (pentu uciderea lui François Le Her), ambele judecate in fata Juriului Popular la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Quimper, la un interval de cca un sfert de secol (in 1924, Guillaume Seznec si in 1949 Jeanne Le Her).

In principiu, Seznec trebuia recunoscut vinovat pentru omucidere, pentru ca in caz contrar, Quéméneur, ar fi fost declarat „disparut” si timp de trei deceni,  familia acestuia nu ar fi putut beneficia de mostenire!

Ar fi fost riscant pentru familia Quéméneur sa incerce condamnarea lui Seznec la pedeapsa capitala pe 4 noiembrie 1924, pentru ca dovezile din dosar nu era suficient de fiabile si deci, Seznec, cu un bun aparator ar fi putut sa fie achitat (cum a fost initial celebrul si notoriul avocat Vincent de Moro-Giafferri (1878-1956, om politic/PRS-Partidul Republican Socialist, Deputat de Corsica/1919-1928 si de Paris/1946-1956, in timpul Republicii a IV/1946-1958).

Ramane un mister retragerea acestuia in ultimul moment pentru ocuparea unui modest post de secretar de stat.

In privinta lui Jeanne (incarcerata 17 zile si achitata in cateva minute pe 20 iulie 1949,), a carei nevinovatie se baza pe legitima aparare fata de Le Her (confirmata de catre Nicaud/Olliveau si  Florent, martori la eveniment), ramane totusi inexplicabil precizia cu care acesta a fost „executat” (cu 3 focuri/ gloante de revolver in trei reguini diferite, ale capului, practic, toate 3 mortale, iar ultima, in ceafa - „lovitura de gratie”, practic, instantanee!), intr-un context foarte „tensionat” (in care urma ea sa fie sugrumata de catre Le Her).

Mentionez aici si faptul ca, niciunul dintre cele 3 gloante trase (de aproape, din stanga catre dreapta victimei), nu a ramas in cadavrul lui Le Her.

Cu alte cuvinte, existau 3 orficii de intrari si 3 orficii de iesiri!

In plus, prezenta revolverului incarcat, ascuns sub un ziar pe bufet in salon, ridica alte intrebari.

Sa fi fost adus in salon de catre Le Her si cu ce scop?

Stiind ca in scrisoarea lui catre Juliette Le Her, fiica sa din prima casatorie, cu Maria-Michelle, acesta îi martuirisea ca se temea pentru viata lui!

Sau cu acelasi scop cu care l-ar fi putut aduce si Jeanne, care sa fi premeditat crima, in prezenta martorilor (invitati si ei cu acest scop la eveniment), care puteau fi la randul nu numai „spectatori”, dar chiar si complici?!

Este foarte probabil ca nu vom cunoaste niciodata adevarul istoric!

In sfarsit, din fericire insa „flacara” revizurii procesului lui Seznec nu s-a stins, pentru ca acesta  nu s-a lasat invins si de-a lungul timpului (inclusiv in timpul detentiei sale la Ocna din Cayenne) el si-a clamat (sustinut) nevinovatia prin toate mijloacele posibile (mass-media, demersuri pe langa autoritatile judiciare si politienesti sau chiar si cele politice), prin intermediul sotiei sale Marie-Jeanne (decedata pe 14 mai  1931), a mamei sale, Marie-Anne Seznec (decedata in 1935), respectiv, descendentii ei (in special, Jeanne/decedata in 1994, ceea de-a doua fiica a sotilor Seznec, prin intermediul fiului sau Denis Le Her-Seznec/nepotul lui Guillaume Seznec, care si-a consacrat intreaga viata pentru reabilitatea bunicului sau).

Intre 1925 (dupa ce sentinta a ramas definitiva/8 ianuarie 1925) si 1926, 4 cereri de revizire al procesului sunt inaintate Ministertului Justitiei de catre sotia lui Seznec, Marie-Jeanne, pentru a impiedica Justitia franceza sa-l transfere pe Seznec de la Cetatea Saint-Martin-de-Ré (centru de detentie pentru cei condamnati definitiv care urmau sa fie indepartati de teritoriul national/francez  in Departamentul Charente Maritime/regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine, sud-vestul Frantei) la Ocna din Cayenne/Guyana franceza-Liliane Langellier/sur le blog de la piste de Lormaye), iar ulterior, alte 10 pana astazi (cand  se implinesc 90 de ani de la deportarea lui), fara ca celebrul proces (unul dintre cele mai mediatizate ale secolului XX/considerat neoficial, una dintre cele mai grave erori judiciare din istoria criminala a Frantei) sa fie revizuit!

In cadrul celor 4 cereri de revizurie facute de catre Marie-Jeanne Seznec (insuficient intemeiate/fondate, in care vor fi implicati 4 martori: doi barbati si doua femei), ea este ajutata de catre cumnatul sau jurnalistul Emile Petitcolas (sotul lui Marianne, o sora a lui Seznec, decdat in ianuarie 1928), un personaj putin cunoscut publicului (mai intai jurnalist/redactor sef la La Dépêche de Brest si colaborator la Le Temps, iar incepand din august 1923, redactor sef la Républican du l’Eclaireur du Finistère-organ al Partidului Radical-Socialist, in egala masura un reputat francmason  cu o serie de relatii) cu sprijinul avocatului sau, Marcel Kahn si de fiecare data Securitatea Generala a facut o ancheta cu rezultatele transmise  Procurorului General de la Rennes, care la randul lui a dat aviz defavorabil de fiecare data, motiv pentru care,  Ministerul nu a mai sesizat Comisia de Revizuire si a rejetat cererile. 

In prima, Jean Guyoton (un legionar in Maroc, cu o usoara „istabilitate psihica”) „element nou” in dosar (necunoscut in timpul procesului), pretinde („crede, fara a putea afirma”), intr-o scrisoare adresata Parchetului din Quimper si lui Marie-Jeanne in 1925 ca l-ar fi intalnit pe Pierre Quéméneur la azilul Saint-Athanase din Quimper, in perioada in care a fost internat acolo (19 octombrie 1923-14 mai 1924), iar ulterior, intr-o alta scrisoare, din data de 22 iulie 1924 (catre Parchetul din Orléans) pe cand era internat la azilul din Clement (Departamentul Oise)

Si intr-adevar, ka Saint-Athanase din Quimper, ar fi exista 2 internati care purtau numele de Quéméneur, dar ei nu ar fi absolut nimic de a face cu Consilierul general Quéméneur, din dosarul criminal al lui Seznec.

Pe 6 aprilie, Marie-Jeanne Seznec depune  a doua cerere de revizuire de revizuire al procesului in care ea face apel la un alt „element nou” necunoscut in timpul procesului,  „americanul” parizian Boudjema Gherdi („Francis”, „François”/n.1892 la Chébli), un evreu algérian, posibilul contact al lui Quéméneur legat de afacerea Seznec - Quéméneur cu Cadillac-urile americane pe baza marturiei lui Colette Noll.

Desi Curtea recunoaste  si pe acesta ca „elementul nou” in dosar, cum el neaga orice amestec in proiectul de afacere al cuplului Seznec-Quéméneur (pe care nu i-ar fi cunoscut niciodata) ea refuza cererea de revizuire pe 7 decembrie 1926.

De fapt, personajul in cauza era un obisnuit al Cafenelei „Au Tambour”  (Champ de Mars), un loc de intalnire bine cunoscut al traficantilor de tot felul si unde n-ar fi fost exclus ca acesta urma sa se intalneasca cu Quéméneur (in loc de domiciliul sau din Bul. Malesherbes) dupa ce acesta intra in contact cu el la Paris.

In seara zilei de 4 noiembrie 1924 (dupa anuntarea verdictului), o doamna Pettit de la Paris, identificata ulterior in persoana lui Joséphine-Reine Pettit-Jacques (n.23 ianuarie 1884-decedata in 1953, casatorita in 1910 cu un oarecare Joyeux de care divorteaza in 1917 si recasatorita in 1929 cu Charles Laman, domicialiata in Str. Jean-Jacques Rousseau) vine acasa la familia Seznec (la Morlaix) si spune lui Marie-Jeanne (in fata  bonei Angèle Labigou) ca ea ar fi petrecut la Paris (timp de cca 2 ore), in compania lui Pierre Quéméneur (intr-o Cafenea),  in dupa-masa zilei de 26 mai (sambata).

Cu alte cuvinte, acesta ar fi fost in viata, dupa data oficiala a disparitiei sale, in noaptea de 25-26 mai 1924.

Din contra, pentru ca era convinsa ca Seznec va fi achitat „n-a considerat utila interventia ei pentru ca la data respectiva era casatorita”!

In ciuda faptului ca ea este recunoscuta de catre Marie-Jeanne in fotografie (si de catre Angèle Labigou), aceasta, in cadrul interogatoriului ei in 1926 va declara in fata Comisarului Vidal ca n-ar fi fost niciodata in Bretania si cu atat mai putin, acasa, la familia Seznec (la Traon-ar-Velin), iar de dosarul criminal Seznec n-ar fi auzit niciodata!

Pe de alta parte, la adresa indicata de ea la Paris, n-ar fi fost domiciliul ei, ci al unui inspector de Siguranta Parisului, un oarecare Sudre.

Aici merita insa sa mentionam faptul ca in aceasi zi, pe 26 mai, in jurul orei 18h30 are loc un eveniment care vine in sprijinul declaratiei Mme Pettit!

La aceasta ora, tot pe 26 mai, pe platforma (in statia) tramvaiului 19 de la Muette al STCRP (Société des Transports en Commun de la Région Parisienne), François Le Her, receptor stagiar (controlor de bilete), de origine bretona (pensionar al Primului Razboi Mondial din 1919, devenit sotia lui Jeanne, mai  tarziu, fiica lui Seznec si tatal lui Denis Le Her –Seznec/nascut pe 26 decembrie 1947), il intalneste pe Pierre Quéméneur (pe care il cunoaste bine, intalnindu-l  nu de mult timp si la Prefectura Finistère din Quimper) si vorbeste cu el timp de cca ½ ora.

Este Quéméneur care il recunoaste (el purtand uniforma) si i se adreseaza in limba bretona pentru ca ulterior, amandoi sa coboare la statia din strada Frères Perrier („fara ca Le Her sa-i taie bilet” ca de altfel nici celorlati pasageri care urca ulterior).

Dupa acest eveniment, Le Her, se duce, de buna (peste cateva zile), la Comisariatul Central de Politie si da o declaratie in acest sens, in fata Comisarului Vidal, insa nu-si aduce aminte exact data.

Insa, modul in care a dedus data evenimentului (bazandu-se pe niste intamplari care au fost verificate minutios) el va preciza ora si ziua (care corespunde cu cea mentionata si de catre Mme Pettit).

Declaratia aceasta figureaza si in dosarul lui Seznec, fiind inregistrata de catre Judecatorul de Instructie Campion.

Din contra, cu putin timp dupa eliberarea lui Seznec si revenirea lui in Franta Metropolitana (la fiica sa Jeanne si sotul ei François Le Her, la Plourin-Ploudalmézeau unde locuia temporar si de unde datorita repetatelor conflicte se „refugiaza” la familia Berthou din Riec-sur-Bélon), François Le Her (inainte sa fie ucis de catre Jeanne pe 3 octombrie 1948) declara (marturiseste) Comisarului Guy Kergoët (pe 30 octombrie)  faptul ca in declaratia sa, nu era sigur ca l-ar fi vazut pe 26 mai pe Quéméneur, dar ar fi facut-o pentru Jeanne acest lucru.

Cu alte cuvinte, el ar fi facut o declarie mincinoasa, in favoarea lui Seznec pentru a-l salva de ghilotina (pedeapsa cu moartea) si cu care ar fi hartuit-o permanent pe Jeanne, sotia sa (fica lui Seznec).

Intr-adevar, aici merita sa facem anumite precizari, pentru ca acest „element” va constitui intotdeauna un santaj practicat din partea lui Le Her asupra lui Jeanne, pana cand aceasta du urma il va „executa”, pe cel care, ulterior, parea sa fi fost o adevarata „scursura” a societatii. (a se vedea si Partea I: „Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea I/Preambul si Aprofundarea dosarului) „La renaissance” de Seznec dans l’histoire contemporaine de la révision des condamnations pénales criminelles (I); „Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea I/Preambul si Aprofundarea dosarului)

Sa revenim acum la declaratia sa  François Le Her (controlor stagiar pe tramvaiele pariziene in varsta de 31 de ani), pe 6 ianuarie 1924 (Piste de Lormaye), in fata Comisarului Doucet de la Siguranta Nationala, care afirma ca l-ar fi intalnit pe linia tramvaiului Hôtel de Ville (Primaria Paris) – Auteuil (linia 12,in unele documente 19), pe Quéméneur, in dupa masa tarzie a zilei de 26 mai 1923, catre ora 18h30, care s-ar fi urcat la statia „Pont de Solférino” (in directia „Place d'Iéna) si s-ar fi adresat acestuia: „Sunteti Dl Quéméneur?” la care acesa ar fi raspuns: „Da, iar dvs, Dl Le Her?”, dupa care Le Her ar fi inceput sa se planga interlocutorului sau de problemele lui personale cotidiene de care era foarte nemultumit: dificultatile pe care le intampina cu pasgerii (pe 20 mai avand chiar de-a face cu un incident legat de sotii Bussy, care ar fi necesitat interventia Politiei, inregistrat la Comisariatul de Politie din Poissy), paragina in care se afla proprietatea lui la Point Croix/Departamentul Finistère (si unde efectueaza lucrari de renovare dar reconditioneaza si echipente pentru cai cu scopul de a revinde), costurile ridicate ale tratamentului fiicei sale Juliette, etc.), in timp ce Quéméneur, ar fi replicat ca  regreata, ca nu l-a  anuntat mai devreme, pentru ca l-ar fi putut ajuta.

Din pacate, pe de o parte, din aceasta depozitie nu putem deduce cu certitudine daca Le Her l-ar fi intalnit cu adevarat pe Quéméneur, chiar daca, intr-adevar, data de 20 mai (incidentul cu familia Bussy), i-ar fi adus aminte ca pe Quéméneur l-ar fi vazut pe 26 mai, ceea ce la inceput, nu-si aducea aminte!

Iar pe de alta parte, tramvaiul in acea perioada (pe linia respectiva) rula cu 17km/h, iar intre cele doua statii "Pont de Solferino" si "Trocadéro" ar fi cca 3 km, ceea ce tinand cont de zgomotul acestuia pe sine i-ar fi permis cu dificultate lui Le Her sa povesteasca tot ceea ce afirmat in procesul sau verbal!

Mai ramane si o alte intrebare: de ce Le Her s-a hotarat sa faca aceasta depozitie la Politie atat de tarziu (pe 6 ianuarie 1924) si nu mai devreme?

Sa nu fi stiut ca Seznec era arestat?

Sa fi uitat?

Putin probabil, poate existau alte motive. 

Conform jurnalistului Bernez Rouz, Le Her afirma ca imediat dupa ce ar fi aflat vestea arestarii lui Seznec, acesta ar fi vorbit cu cativa colegi de la TCRP  (Transportul in Comun a Regiei Pariziene din Str. Champoinnet) care l-ar fi  indrumat catre Siguranta Generala, insarcinata cu ancheta.

Din contra, conform unui document din dosarul de instructie (declaratia Comisarului Achille Vidal din data de 15 ianuarie 1924), se pare ca Le Her ar fi fost primit in prima in iulie 1923 in audienta, dar acesta ar fi fost confuz, iar pana la urma s-ar fi hotarat ca intalnirea dintre el si Quéméneur ar fi avut loc in cursul lunii mai.

Se pare ca acesta ar fi avut tulburari de memorie, datorita unei lovituri grave la cap (in timpul Primului Raboi Mondial/1914-1918, ceea ce putea fi adevarat pentru ca Le Her avea un handicap si o pensie de inaliditate cu referintele  Carte d'invalidité N° 420 /Pension N°12063-960 francs par trimestre), motiv pentru care comunicarea cu el ar fi fost dificila.

In sfarsit, precizarea datei de 26 mai, acesta ar fi legat-o de incidentul avut pe 20 mai 1923, care a fost inregistat la Comisariatul din Poissy.

Aceasta document insa ar fi contrazis in presa timpului (l’Ouest Eclair) care pe 2 iulie afirma „ca nimeni n-ar fi venit sa faca vreo declartie de niciun fel la Siguranta Generala”.

De aici nu reulta ca Le Her nu putea veni ulterior acestei date pentru a face o declaratie.

Si intr-adevar, exista documente care ar atesta ca numai catre sfarsitul lunii august 1923, Seznec ar fi facut demersuri la Comisariatul din strada Pompes  pentru a face declaratii referitor la intalnirea sa „post-mortem” cu Quéméneur (care oficial ar fi disparut deja in noaptea de 25-26 mai 1923).

Si cu toate acestea, Le Her va sustine in faata Judecatorului Guépet la Tribunalul de Prima Instanta al Departamentului Seine, ca el ar fi facut declaratia in fata Comisarului Doucet.

Daca insa tinem cont de cartea lui Michel Keriel („Autour de Seznec”, Brest, MEB/1997), legat de pensia sa invaliditate a lui François Le Her, fata lui din prima casatorie (cu  Michèle/Maria-Michelle Uguen, casatorita cu François Le Her pe 15 februarie 1915 la Porspodere/Finistère) Juliette Le Her (Juliette-Yvonne-Marie Le Her), declara la Jandarmeria din Beaumont-sur-Oise pe 16 noiembrie 1948: „Este exact ceea ce am declarat si la Jandarmeria din Ploudalmézeau, adica faptul ca tatal meu ar fi obtinut  pensia de invalidate simuland orbirea totala. Tatal meu a vazut intodeauna clar si proba consta in faptul ca el era titular de permis de vanatoare (ceea ce autoriza sa detina arma acasa la el, folosite de catre sotia sa Jeanne pe 3 octombrie 1948 pentru a-l ucide!). Habar nu am cu a reusit sa o obtina (aceasta pensie de invalidate)”.

            Dar tot eaeste cea  care va depune plangere (chiar daca ulterior o va retrage) contra tatalui sau François le Her, pe 5 februarie 1935 pentru viol, dupa ce pe 17 februarie 1933, Jeanne a facut acelasi lucru la Comisariatul (din strada) Lacordaire la Paris (sectorul 15), insa pentru a evita scandalul  si-ar fi retras plangerea.

            Ceea ce poate pune la indoiala fiabilitatea declaratiilor lui Juliette!

In sfarsit, in decemmbrie 1926, marturia Doamnei Lamarque (sotia unui industrias din Brest), publicata in ziarul La Dépêche de Brest (unde Emile Petitcolas, sotul lui Marianne, o sora a lui Seznec era redactor sef) va da nastere unei noi cereri de revizuire al procesului lui Seznec.

Conform declaratiei acesteia, in ziua de 21 iunie 1923 (mai exact, numai cu o zi  dupa descoperirea valizei  lui Quéméneur in sala de asteptare a garii SNCF/Socitété Nationale de Chemin  de Fer de la Le Havre), ea ar fi calatorit intr-un vagon de Cl a 2-a de la Gara Montparnasse (Paris) catre Brest, cu un individ inalt si slab, aproximativ in varsta de 30 de ani care sub ochelari negri si ascundea o importanta mutilare (cicatrice), care ar fi coborat la

Landerneau.

Dupa ce ajunge acasa (la Brest), femeia poveste sotului ei (alaturi de care erau prezenti si cativa prieteni) intamplarea din trenul Paris-Brest si s-ar fi dus la Politie pentru a depune marturie, avand in vedere faptul ca un astfel de individ ar fi fost vazut (de catre martori) si in sala de asteptare a garii de la Le Havre.

Din pacate, marturia ei n-ar fi fost inregistrata, fiind considerata nefiabila, iar atunci cand, in urma cererii de revizuire facata de catre Marie-Jeanne la Ministerul Justitiei, Comisarul Cunat ar fi trebuit sa o interogheze la domiciliul ei, femeia impreuna cu sotul ar fi fost deja plecati in colonii, deci ancheta nu a putut fi finalizata.

Dar Quéméneur, ar mai fi fost vazut pe 26-27 mai si de catre alti martori in afara de François Le Her (viitorul sot a a lui Jeanne Seznec): Lajat, Le Berre, Bienvennue si Danguy des Déserts (pe 26 mai la ora 14h00 in gara de la Rennes), pe cand Seznec, atunci, era in drum spre Morlaix, iar pe 27 seara tarziu, acesta ar fi fost dus cu masina de la gara Guingamp de catre Francis Bolloch pana la Traou Nez din Plourivo, unde il gaseste pe fratele sau Louis care si administra somptuoasa proprietate.

In concluzie, in  noaptea de 27-28 mai,  marinarii  (echipajul) de pe Marie-Ernestine ar fi auzit focuri de arma, deci ar fi fost posibil ca Pierre Quéméneur sa fi fost ucis de catre fratele sau Louis, datorita unor neintelegeri legate de proprietatea lui Pierre, din Traou Nez, gestionata (administrata) de catre acesta din urma.

Aceasta marturie ar fi in conformitate cu declaratiile celorlati martori din dosar, care l-ar fi vazut pe Quéméneur viu, dupa noaptea de 25 mai (François Le Her, Alfred Bégué  si Hélène Petit, care l-ar fi intalnit pe Quéméneur la Paris pe 26 mai 1923, iar Henri Danguy des Déserts in dimineata de  27 mai in gara SNSF de la Rennes).

Mentionam aici insa faptul ca si in aceste declaratii exista confuzii si contradictii, pentru ca Henri Danguy des Déserts, nu este „sigur” pe data de 27 mai, el mentioneaza ca evenimentul ar fi putut avea loc si pe 26 mai, intre orele 13h00-14h00 (care ar fi in acord cu declaratia lui Le Her) sau pe 29 mai, intre orele 14h20-15h00, dar ar contrazice prima sa varianta, iar Alfred Bégué (salariat al Postei din strada Malesherbes de laParis) care afirma ca pe 2 iunie 1923, o persoana a venit sa ridice curierul in numele lui Quéméneur, nu l-ar fi recunoscut in poza nici pe Quéméneur si nici pe Seznec (care putea sa fi fost Alphonse Kerné, conform conjecturii Judecatorului Hervé, vezi mai jos).

In ceea ce o priveste pe Hélène Petit, bucatareasa intr-un restaurant din strada  Faubourg-Saint-Denis, aceasta s-ar fi retractat in privinta afrirmatiei ca barbatul cu care ar fi avut o relatie „venala” dupa 26 mai ar fi fost cu Quéméneur (dupa ce i-ar fi vazut cartea de identitate a acestuia cazand din buzunarul/portofelul de la pantaloni).

Si in privinta depozitiilor echipajului de pe vasul Marie-Ernestine, exista o serie de confuzii si contradictii.

Jean Lagadec de la sindicatul acestora din  Pontrieux, ar fi informat Jandarmeria pe 29 octombrie 1924, ca ar fi auzit ca in timpul unei navigatiei nocturne, echipajul ar fi auzit doua focuri de arme trase cu o pusca de vanatoare la Traou Nez, insa in urma unei anchete la fata locului, conform armatorului  Alexandre Le Coz, ar fi reiesit faptul ca la ora 00h00, pe 25 mai 1923, un echipaj compus din Théodore Le Guen si 4 marinari (care urmau sa incarce nisip din raul Trieux), ar fi ajuns la ora 01h00 in proximitatea proprietatii Traou Nez, unde doi dintre cei 4 marinari (Charles Touarin si Yves Floury) care ar fi vazut lumina in „castel” si ar fi auzit zgomote de „petrecere”, ar fi fost legat de o nunta a lui François Guyomard (paznic la Traou Nez) care si-ar fi maritat una din fete Marie Guyomard si ar fi organizat petrecerea la castel cu acordul angajatorului sau pana in dimineata zilei de 25 mai.

Acesta ar fi adaugat ca el n-ar fi auzit nici un foc de arma acolo, dar n-ar fi fost exclus ca in apropiere cineva sa fi tras focuri de arma pentru ca acest lucru ar fi un „obicei local”, cu ocazia casatoriilor.

Din contra, conform unei alte versiuni (verificate ulterior), Marie-Ernestine, ar fi iesit in navigatie nocturna din Pontrieux pe 25 mai, insa casatoria religioasa a lui Marie Guyomard, ar fi avut loc nu in noaptea de 25 catre 26 mai, ci pe 24 catre 25 mai, dar in noaptea respectiva, nu s-ar fi auzit niciun foc de arma tras, conform armatorului, el insusi!

In plus, daca Quéméneur ar fi venit pe proprietatea lui din Traou Nez, pentru ca acesta sa aiba acces, ar fi trebuit sa ia contact cu François Guyomard, paznicul domeniului (singurul care avea acces in imobilele proprietatii), conform declaratiei acestuia pe 30 octombrie 1924.

In privinta faptului ca Seznec  n-ar fi posedat o masina de scris, ar fi fost contrazis, atat de catre Marie-Jeanne Seznec (sotia lui Guillaume Seznec) cat si de catre Charles Dechenne, contabilul depozitului de cherestea a lui Seznec, in declaratiile lor din 6, respectiv, 12 iulie 1923.

Intre timp in urma unor investigatii minutioase apar si alte personaje caare ar fi putut avea legatura cu asasinarea lui Quéméneur (sustinut si de catre Charles-Victor Hervé).

Unul dintre acestea era si Alphonse Kerné (Querné, 1894-1931),directorul unei firme de lemnarie (cherestea) si de prelucrare a carbunului din Morlaix, care si-ar fi comercializat produsele (furnizate de catre Quéméneur si Seznec, in special stalpii de sustinere pentru mine si scandura necesara consolidarii minelor) in regiunea Angliei.

Acesta este decendent al unui „clan”, impresionant, „implantat” in regiunea Morlaix (Ploujean-Le Faou-Ploaré)  de catre Adrien/André Kerné (1859-1906) din cea de-a doua casatorie a lui (pe 9 aprilie 1893), cu Marie-Louise-Cadec (n.1861) alaturi de alti 4 frati ai sai: Louis (n.1895), Laurette (n.1898), Jeanne (n.1899) si Paul (n.1900), dupa ce din prima sa casatorie cu  Marie-Anne-Caroline-Gaillard (1863-1890) vor rezulta tot 5 copii (Marie-Louise/n.1886, Joséphine/n.1887, Augustine/n.1888, Adrién/n.1889 si Joseph/n.1890).

Alphonse Kerné, individ agresiv (aparent, fara niciun motiv), imprevizibil care avea (si el!) in concesiune o parte din terenul de la Traou-Nez al lui Quéméneur. ar fi avut o amanta la Le Havre (de origine bretona si ea, pe care o frecventa regulat), iar intre 13-30 iunie 1923, acesta ar fi fost absent de la Molraix.

Din acest motiv, el ar fi fost suspectat de catre Comisarul Achille Vidal, care l-ar fi supus unui introgatoriu (timp de o noapte intrega) in dosarul Seznec  (legat de disparitia lui Quéméneur), ca ar fi fost el cel care ar fi abandonat pe 20 iunie valiza lui Pierre Quéméneur in sala de asteptare a garii feroviare de la Le Havre.

Acesta insa i-ar fi putut furniza lui Vidal, un alibi, avand la baza un certificat medical, conform caruia acesta s-ar fi  imbolnavit si  ar fi fost ingrijit de catre mama sa (intre 13-20 iunie/1923), la Chelles (Departamentul Seine et Marne, regiunea urbana pariziana).

Si intr-adevar, investigatii aprofundate au scos la iveala faptul ca inainte de a deceda pe 17 mai 1931 (la varsta de 37 de ani), la domiciliul sau din str. Brest n°34, Kerné suferea profund si ar fi fost mobilizat la pat in ultimii 3 ani, ca urmare a extirparii vezii biliare.

De multe ori se intampla ca datorita durerilor greu de  suportat, in repetate randuri, 4-5 zile in sir nu s-ar fi dus nici macar acasa, culcandu-se in masina sa (garata in locuri diferite, la intamplare), chiar si cand se afla in localitate.

In sfrsit, Kerné ar fi avut doi copii: Jacques-Adrien (facut prizonier cu ocazia atacului germanilor asupra orasului Morlaix), mort in deportare in 1945 si  Marcelle, care traia inca in 1998.

Dupa ceremonia religioasa de la Biserica Saint Martin, acesta ar fi fost inmormantat in acelasi cimitir.

Din contra, Charles-Victor Hervé, fostul judecator care milita pentru revizuirea procesului lui Seznec, era convins ca acest document era un fals, pentru ca, conform ziarelor din Le Havre, o oarecare ”Francine” (doamna bretona) afirma ca Kerné ar fi  fost la ea in perioada 13-20 iunie 1923.

In plus, acesta afirma „ca marii autori ai masinatiei (complici)”, fara sa-i numeasca (Louis Quéméneur si Alphonse Kerné) ar fi ales Le Havre, intocmai pentru ca acesta din urma avea o amanta acolo (pe care o frecventa cu regularitate) si putea sa mearga la ea cu valiza lui Quéméneur.

Hervé, avanseaza chiar si ideea ca Kerné („un individ dezechilbrat mintal, vicios, capabil de a sustine orice, fara scupule/La Province, 3 iunie 1931”), ar fi  fost nu numai cel care ar fi abandonat valiza lui Quéméneur in sala de asteptare a garii  Le Havre, dar si cel care ar fi semnat (si expediat) telegrama familiei Quéméneur, respectiv, cel care ar fi calatorit in trenul Paris-Brest,  pe 20 iunie, „machiat cu false cicatrici” (pentru a face lumii sa creda ca ar fi fost Seznec), care a coborat la Landerneau si ar fi fost vazut de catre Dna Lamarque.

Si merge chiar mai departe.

Face legatura dintre Berthe Rallu gestionara barului „Au Tambour”, frecventat de catre trafucantii de tot fel la Champ de Mars la Paris  (unde Pierre Quéméneur, probabil ar fi trebuit sa se intalmneasca cu Gherdi) si numele de fata a acesteia, Henriette-Marie Masson, care se instaleaza (stabileste) cu noua sa taverna „Le Canon de la Marne”,  din iunie 1923, la Chelles, unde locuia si mama lui Kerné (a carui amanta ar fi fost).

Tot el ar fi fost si cel care ar fi scris (si semnat cu numele lui Quéméneur) o scrisoare (falsificata), unui garajist  din Rennes, postata pe 25 mai  de la Molraix, pentru a-i face rost de Cadillac-uri.

Conform jurnalistului si scriitorului Claude Bal (autorul cartii "Seznec était innocent"/Seznec era nevinovat, Editions de Paris/1955), Gherdi l-ar fi cunoscut pe Alphonse, ca „un betiv notoriu”.

Hervé va contesta in 1932  si expertiezle legate de probele materiale din dosar.

El sustine ca partea dactilografiata al actelor este intr-adevar scrisa la o masina de scris marca Royal-10 cumparata la Le Havre pe 13 iunie (de ocazie, la Chenouard), dar mentiunea manuscrisa, inclusiv, semnatura lui Seznec sunt false: „Precontractul de vanzare gasit in valiza lui Quéméneur era un fals. Noi nu ezitam sa afirmam ca falsificatorul este un morlaizian (din Morlaix) care nu se numeste Seznec si care a fost prieten cu Pierre Quéméneur.” (La Probince, 10 iunie 1931).

 Mai exact, el adauga ca este vorba de un barbat care are o amanta la Le Havre si complicele lui, fara sa-i numeasca (Alphonse Kerné si Louis Quéméneur).

Si inca ceva, Marie-Jeanne, sotia lui Guillaume Seznec, afirmaca precontractul de vanzare al sotului ei ar fi avut pe el niste marcaje de culoare rosie (probabil banda de scris avea doua culori negru si rosu), ori, exemplarul presupus ca ar fi fost al lui Senec, care i-a fost aratat,  nu le avea.

Ea ar fi remarcat ca masina de scris pe care o avea Seznec acasa (in Depozitul de cherestea) nu poseda decat o banda neagra, deci de aici putem deduce concluzia ca ea n-ar fi putut sa serveasca la dactilografierea falsului precontract de vanzare, pe care il avea Seznec.

In acest caz, am motivele sa credem ca ar fi fost politistii care ar fi fabricat precontractul de vanzare, ceea ce ar pune in evidenta „masinatia politienesca”, cel putin, in care Pierre Bonny ar putea sa fi fost implicat cu siguranta!

Astfel, teoretic, cele doua precontracte de vanzare putea fi redactate, fie de catre Quéméneur, el insusi, inainte de 22 mai 1923 si un complice al acestuia care i-ar fi imitat scrisul si semnatura, fie de catre Seznec, intre 14-19 iunie 1923, versiunea retinuta de catre acuzare.

Dar practic, de ce n-ar fi putut interveni si Pierre Bonny, care dupa ce se va afla in posesia celor doua exemplare adevarate ale precontractului de vanzare, sa le fi inlocuit cu cele false, realizate cu masina de scris Royal-10 n° 43408, pe care, ulterior, sa fi disimultat-o in spatele cazanului din depozitul de cherestea?

In sfarsit, Maurice Privat si Charles-Victor Hervé, vor imagina si ei un un scenariu rocambolesc: „substituirea celor doua documente originale in Cabinetul Judecatirului de Instructie Campion si acestea ar fi  fost puse la dispozitia expertilor (...) ” (...).  Din contra Kerné si Procurorul Picard se cunosc, ei locuiesc la  la adresle  Quai de Léon n° 25 si n°26 la Morlaix.”  (Hervé Charles-Victor in La Province, 10 juin 1931).

            In ceea ce il priveste pe Claude Bal, in cartea sa ("Seznec était innocent", Editions de Paris/1955), pe baza unei procuri semnate de catre Seznec, depune o cerere de revizuire al procesului lui Seznec la Ministerul Justitiei, bazandu-se pe concluziile lui surprinzatoare: „Asasinul lui Quéméneur este François Le Her, fostul sot al lui Jeanne Seznec, care cu ajutorul (complicitatea) Inspectorului Pierre Bonny il ucide pe Quéméneur in subsolurile (pivnitele) Cafenelei (intrelope) „Au Tambour” din Champ de Mars (Paris) cu ocazia unui reglare de conturi legat de vanzarea de automobile provenind din stockul abandonat de catre americani pe teritoriul francez, dupa terminarea Primului Razboi Mobdial. Doi martori au asista la crima.”

 Pentru  verificarea „asertiunilor” lui Bal este numit Comisarul René Camard, care dupa efectuarea unei anchete minutioase declarea: ”Nu este inutil sa insistam asupa neseriozitatea cererii depuse de catre Dl. Bal. Le putem califica un ansamblu de presupuneri, de aprecieri,  de ipoteze si de rationamente”.

Ca urmare, in octombrie 1956, cererea lui Bal care este respinsa de catre Ministerul Justitie, va da nastere unei opozitii dintre cei 3 supravietuitori Seznec.

Albert si Guillaule reproseaza sorei lor, Jeanne, ca ea cauta sa faca publicitate lui Seznec discreditand mersul facut de catre Bal.

In ianuarie 1956,  Yves-Frédéric Jaffré, unul dintre cei doi avocati ai lui Juliette Le Her, publica si el o carte „L’affaire Seznec”, in care acesta sustine culpabilitatea lui Seznec, mentionand totusi ar exista in dosar o serie de „zone de umbra” si de indoieli.

Dupa moartea sotiei lui Seznec, Marie-Jeanne, pe 14 mai 1931,  procesul de solicitare a reabilitarii lui Seznec continua girat de catre mama sa Maire-Anne Colin (Seznec) decedata si ea in 1935.

Maurice Privat si Charles-Victor Hervé, care, asa cum am vazut, pasionati de dosarul Seznec si convinsi de nevinovatia lui, nu au ezitat sa formuleze conjecturi mai mult sau mai putin fanteziste (si fascinante) pentru revizuirea procesului sau si in numele lui, prin intermediul avocatilor Marcel Kahn si Jean-Charles Legrand, care din pacate nu au ajuns in fata Comisiei de Revizuire a Condamnarilor Penale, fiind respinse de catre Procurorul General de Rennes dupa raspunsul ministerului Justitiei (a se vedea pentru detalii si articolul autorului Revizuirea Condamnarilor Penale in Jurisdictia Franceza!; "Repararea" erorilor judiciare in Jurisdictia Franceza !).

Pe 18 februarie 1934, Judecatorul Hervé primeste un sprijin important din partea invatatoarei Marie-Françoise  Bosser, secretara Ligii Drepturilor Omului (sectia Pont Aven), care va reusi sa  identifice 6 jurati  (Le Muff, Bronnec, Elleouet, Goas, Schang si Le Séach) dintre cei 11  in viata (unul dintre cei 12 decedand intre timp) care l-au condamnat pe Seznec in 1924 si care ar fi de acord cu revizuirea procesului sau.

Din pacate, Ministerul Justitiei, considera nefondat demersul din punct de vedere juridic si revizuirea procesului este respinsa.

Pe 9 aprilie 1935, este respina cea de a 7-a cerere de revizuire al procesului Seznec, invocand faptul ca actele de vanzare a proprietatii de la Plouriva n-ar fi fost depuse la Grefa.

Pe 19 mai 1938, este Jeanne Seznec care prin intermediul avocatului Philippe Lamour, solicita revizuirea procesului Sezanec, invocand identificarea unei centuri („ca element nou”) si marturia Louis Lohat.

Acesta este legata de ipoteza unui posibil asasinat (evocat in 1936) in pivnita cafenelei pariziene „Au Tambour” (cartierul general al traficantilor de automobile),  unde se afla un hotel dupa ce  Berthe Rallu  s-ar fi „reconvertit” in Henriette-Marie Masson, si si-a mutat „taverna” la Chelles.

Louis Lohat un bacan parizian de origine bretona (din str. Grenelle), presedintele comerciantilor bretoni la Paris, descopera un pachet in rafturile biroului sau, in care gaseste o centra si alaturi pe o bucata de hartie marcat (un mesaj semnat tot Louis): „Dragul meu Louis...(....). Eu iti dau (las) o centura pe care mi-a dat-o Marthe de la Tambour in 1922 sau 1923. (...). Tu trebuie sa stii bine daca  Quéméneur purta aceasta centura. Daca da, aztunci el a fost ucis la Marthe in pivnitasi atunci nefericitul de Seznec este nevinovat.”

Louis face investigatii la hotel, dar fara niciun rezultat.

S-ar putea insa ca pachetul sa fi fost depus acolo de catre Louis Bourgeois (n.1884 fiul unui  cofetar local, cu domiciliul la Champs de Marne,  „devenit chior” in Primul Razboi Mondial, decedat accidental intr-un canal in 1931), cunoscut si sub numele de Louis Nenoeil („Pitou”), client permanent al cafenelelor atat „Au tambour” la Paris cat al Le Canon de la Marne la Chelles, gestionate de catre Berthe Rallu/Henriette-Marie Masson.

Din pacate, ancheta nu a reusit sa puna in evidenta nicio legatura dintre persoanele mai sdus mentionate, motiv pentru care revizuirea procesului a fost respinsa.

Pe 22 iunie  1948, la insistentele Judecatorul Hervé si  Dna Bosser, Seznec va depune o noua cerere de revizuire al procesului sau cu sprijinul noului sau avocat Raymond Huber, noile fapte invocate sunt cele de care pomeneste Hervé si Maurice Privat in cartile si articolele lor, respectiv, cele facute cunoscute publicului cu ocazia meetingulrilor lor,  de-a lungul anilor 30-40 (inclusiv, posibilele „masinatii politico-politienesti” ale Inspectorului Pierre Bonny, de la Siguranta Generala, un personaj sinistru, condamnat la moarte si executat pe 27 decembrie 1944 pentru tradare natiinala/colaborare cu Gestapoul in timpul celui de–al Doilea Razboi Mondial/1939-1945, fost „adjunct” al Comisarului Vidal, insarcinat cu ancheta in dosarul Seznec).  

Pe 4 martie 1949, Procurorul general al TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) din Quimper emite un raport negativ.

Si totusi, Ministrul Justitiei de atunci (1947-1948) dar si Presedinte, respectiv, Vicepresedinte al Consiliului de Ministri (1948-1949), André Marie (1897-1874),  un om politic „radical de stanga”, menbru al PRRRS (Partidul Republican, Radical si  Radical-Socialist), care si el, probabil, credea in nevinovatia lui Seznec,   transmite cererea, Comisiei de Revizuire  ale Condamnarilor Penale (criminale si corectionale).

Din pacate, pe 7 iulie, Comisia respinge cererea, iar pe 11 iulie 1949, Procurorul Republicii de Brest notifica lui Seznec refuzul revizuirii procesului sau de catre Comisie, pentru motivul ca niciun „element nou” nu ar fi putut „identifica” (pe scurt!)  in intreaga „opera” a lui Hervé si Privat.

Aici merita sa precizam si alte depozitii ale martorilor care vin in favoarea sau in defavoarea lui Seznec.

Este vorba de marturia lui Léon Sacre, care ar fi dezvaluit pe 3 februarie 1949 ca frecventa aceasi cafenea pariziana ca si Pierre Bonny, secretarul Comisarului Achille Vidal, insarcinat cu ancheta in dosarul Seznec.

Astfel, in timpul unor partide cu carti de joc (de mai mute ori pe saptamana), acesta l-ar fi auzit pe Bonny afirmand: „Seznec este vinovat pentru ca asa vreau eu” sau altata data, cand masina de scris a fost decoperita la Seznec: „Sarbatotim cu sampanie”.

Aceasta marturie a lui Sacre desi i-ar fi fost favorabila lui Seznec, Comisia n-a acceptat-o sub prextetul ca este prea „tardiva” (in 1949, adica dupa un sfert de secol de la condamnarea lui Seznec/4 noiembrie 1924) si practic, impsibil de verificat, deci, inacceptabila.

In plus, ulterior reaudiat cu ocazia unei noi revizuiri al procesului lui Seznec (pe 7 martie 1956), pe langa cele declarate pe 3 februarie 1949, acesta ar mai fi adaugat si faptul ca, tot la aceasi cafenea, ar mai fi auzit in cadrul unei alte conversatii dintre Bonny si un oarecare „François”, in care acesta din urma, îi explica interlocutorului sau (Pierre Bonny) cum l-ar fi ucis el pe Quéméneur.

Iar el  (Léon Sacre)  l-ar fi prevenit pe Seznec dupa revenirea lui de la Ocna din Cayenne (ocazie cu care l-ar fi si cunoscut), care  l-ar fi si identificat pe „François”, afirmand ca acesta nu putea fi decat François Le Her, care afirma ca in conversatia sa cu Pierre Bonny ca: „ar fi provocat intentionat o pana de masina pentru a-l delivra pe Quéméneur asasinilor sai”!

Acelasi François Le Her, care  inainte sa se casatoreasca cu Jeanne Seznec (fata lui Senec)  pe 12 ianuarie 1935, „alinta” deseori pe aceasta din urma astfel: „daca nu eram eu, taica-tau ar fi fost ghilotinat”!

Din contra, acesta depozitie a lui Léon Sacre, contrazice, cele declarate de catre Le Her (in ultima scrisoare a lui, cu  putin timp inainte de a muri), fiicei sale din prima casatorie Juliette Le Her, inregistrata si in dosarul de Instructie a lui Jeanne (legat de uciderea lui Le Her pe 3 octombrie 1948, dar nu figura in cel al lui Seznec!).

Dupa cum am mntionat, in aceasta, ea  facea cunoscut ei ca intre Quéméneur si sotia lui Seznec, ar fi existat o relatie „amoroasa”, cu care foarte probabil, aceasta ar fi avut o aventura, fie  la proprietatea din Plourivo, fie acasa, la Morlaix, in timp, ce Seznec se intorcea cu Cadillac-ul sau de la Paris, iar acesta din urma, stiind acest lucru, i-ar fi intins o cursa lui Quéméneur si l-ar fi ucis, pentru ca in ziua urmatoare „sa-l incinereze” in cazanul de facut caldura din fabrica sa de cherestea. (Concluzie trasa in urma unui interogatoriu al lui Jean-Maurice Cessou, un angajat al lui Seznec).

Dar, tot in aceasi scrisoare, tot Le Her, mentiona si faptul ca Marie-Jeane ar fi fost otravit cu digitalina (cca 250g) de catre celebrul avocat si aparator al lui Senec, Charles-Victor Hérvé!

Ori, stim cu certitudine ca, Marie-Jeanne moare in Spitalul  Beaujon la Paris, pe 14 mai 1931, dupa ce cu ajutorul lui Emile Petitcolas, jurnalist, sotul lui Marianne (o sora a lui Seznec), aceasta va solicita 4 cereri de revizuiri ale procesului intre 1925-1926, pentru a intarzia transferul sotului ei de la Saint Martin de Ré (in 1927) la Ocna de la Cayenne, iar din dragoste pentru sotul ei, Marie-Jeanne, ajunge „practic” pe drumuri pentru ca nu va accepta sa divorteze de el!

In ceea ce priveste marturiile lui Yvonne Moreau-Lalande si  Marcel Fabréga, din 4 iulie 1923 (la Le Havre, in fata Comisarului Vidal), conform carora ar fi fost Bonny cel care a adus masina de scris (pe care ar fi fost traficate precontractele de vanzare) acasa la Seznec, precum si cea a lui Henriette Salle, conform careia, tot Bonny l-ar fi fortat pe Georges de Hainault (audiat pe 9 iulie 1923 la Vichy de catre Comisaul Alfonsi), prezent in magazinul lui Joseph Chenouard  (de la Le Havre) din care a fost achizitionata masina de scris Royal-10, ca sa afirme ca l-ar fi recunoscut pe Gauillaume Seznec in persoana cumparatorului, confirmata si de catre vanzatoarea Louise Héranval (pe atunci o fetita in varsta de 15 ani), dar care ulterior si-ar fi schimbat depozitia/declaratia (in favoarea lui Seznec, in sensul ca nu l-ar fi recunoscut pe acesta pe fotografie) sunt si ele indoielnice, conform Comisiei.

Pentru ca in decembrie 1948,  tot Yvonne Moreau-Lalande a declarat ca cel care ei i-ar fi „certificat” (confirmat!) acest lucru in 1935, ar fi fost o persoana care in timpul Primului Razboi Mondial/1914-1918, l-ar fi avut in subordine pe  Pierre Bonny.

In concluzie, ea  n-ar fi fost „sigura” in timpul anchetei dirijate de catre Vidal, inainte de proces, cand afirma acest lucru cu „certitudine”.

In privinta lui Henriette Salle, aceasta si-ar fi „modificat” si ea „usor” depozitia, afirmand ca nu ea ar fi fost prezent in magazin cand masina de scris Royal-10 a fost cumparata ci cumnatul sau cu fiica sa.

Din contra, ea a declarat ca ar fi fost amanta lui Georges de Hainault pana in 1921, cu care insa ar fi ramas in relatii apropiate pana la moartea lui in 1948, iar acesta i-ar fi marturist ei (de doua ori, in 1925 si 1947) ca ar fi facut o falsa depozitie in defavoarea lui Seznec, sub presiunea lui Bonny, caruia i-ar fi fost dator.

Dar, ulterior, ancheta va „demonta” aceasta marturie, pentru ca menajera lui Salle care ar fi fost prezenta in 1947  la confidentele lui Georges de Hainault a dezmintit acest lucru, iar vaduva acestuia, desi a confirmat ca intr-adevar Bonny si sotul ei se cunosteau (foarte probabil din perioada procesului, cand s-ar fi intalnit pe terasa hotelului l’Epée la Quimper) sub nicio forma, acesta n-ar fi facut o asemenea dezvaluire (falsa), pentru ca el detinea un jurnal intim in care avea notate absolut toate evenimentele importante din viata lui, iar numele Bonny nu figura in jurnalul.

Aceasta afirmatie este confirmata si de catre baiatul lui Georges de Hainault si in plus acesta a adaugat si faptul ca el si tatal  sau ar fi fost „foarte apropiati”, si ar fi intretinut cu acesta o „adevrata prietenie”, insa niciodata n-ar fi auzit de la el o asemenea dezvaluire.

Astfel, dupa cum putem constata, martorii de mai sus a lui Henriette Salle, care aparent sustineau cauza lui Seznec, ulterior l-au abandonat, pe acesta din urma.

In ceea ce il priveste pe Marcel Fabréga, acesta ar fi avut informatia de la tatal sau, Léopold  Fabréga (decedat) care iar fi spus ca masina de scris Royal-10 ar fi fost adusa de catre colegii sai parizieni pentru „fabricare” de documente, ceea ce ar fi fost negat de catre fratele acestuia, Armand Fabréga, care sustinea ca tatal lor era foarte „zgarcit” in declaratii privind activitatea profesionala si este putin probabil sa-i fi dezvaluit asa ceva lui Marcel, fara ca el sa fi fost tinut la curent.

Ancheta ne-ar mai fi facut si alte dezvaluiri, care poate ar fi putut influenta (intr-o forma sau aalta)  depozitiile martorilor implicati in dosarul Seznec, dar din pacate, acestea nu au fost considerate „utile” revizurii procesului lui Seznec.

Printre acestea putem mentiona si faptul ca intre Louise Héranval (adolescenta pe atunci, devenita, ulterior, prin casatorie, Mitrani), angajat in magazinul lui Joseph Chenouard, ar fi avut o relatie amoroasa cu Comisarul Vidal, care, la inceput ar fi fost confirmata de catre martorul (cheie in dosar) Emile Hodey, garajistul la Dreux,  la Cadillac-ul  lui Seznec ar fi avut o reparatie mai importanta legata de sistemul de aprindere, motiv pentru care Seznec si Quéméneur ar fi sosit in gara Houdan dupa ora 21h00.

Ulterior, Emile Hodey ar fi negat acest lucru, iar Louise Mitrani, a afirmat ca, Comisarul Vidal a fost de o „exemplara corectitudine” cu ea si sub nicio forma nu l-azr fi lasat pe Bonny sa o influenteze.

Sau, ca pe 3 iulie 1923, in fata Judecatorului de Instructie Joly de la Le Havre,  Joseph Chenouard (proprietarul magazinului de unde masina de scris Royal-10 a fost cumparata) ar fi „sincronizat” el insusi declaratile martorilor „alesi” de catre el, conform „doleantei” lui Bonny, care dupa cum am mentionat mai sus „voia ca Seznec sa fie vinovat”, iar atunci cand masina Royal-10 este descoperita in depozitul de cherestea a lui Seznec, ar fi  considerat ca evenimentul „merita sarbatorit cu sampanie”!

Mai interesant este faptul ca dupa ce Marie-Jeanne, sotia lui Seznec, cu ocazia cererii de revizurie al procesului acestuia pe 6 aprilie 1925 (cea de-a 2-a), face apel la un „element nou” necunoscut in timpul procesului.

Este vorba de  „americanul” parizian Boudjema Gherdi (Francis, François/n.1892 la Chébli), un evreu algérian, posibilul contact al lui Quéméneur legat de afacerea Seznec - Quéméneur cu Cadillac-urile americane pe baza marturiei lui Colette Noll.

Insa, desi Gherdi (Charly, Sherdly, Charles, etc.) era „real” (si „viu”)  in timpul anchetei legat de disparitia lui Quéméneur, aceasta l-a calificat „o pura inventie imaginara a lui Seznec”!

A fost nevoie de marturia lui Noll, pertru ca individul (depre care Seznec ar fi obtinut informatii in timpul detentiei sale la Saint-Martin-de-Ré)sa fie cautat si identificat de catre autoritatile juridico-politienesti, din pacate, dupa ce, deja, sentinta a ramas definitiva.

Pe atunci in varsta de 34 de ani, din aprilie 1923, acesta gestiona un comert /magazin (o facere?!) cu piese de schimb de ocazie pentru autovehicule si motociclete cu sediul in strada Brochant n°17 in sectorul17 la Paris.

Audiat pentru prima data pe 21 iulie 1926 de catre Comisarul Vidal, acesta declara ca ar fi lucrat in perioada 1917-1920 ca sofer-mecanic auto pentru Armata Americana si ca s-ar fi lansat in „negotul” (comertul) cu piese detasate incepand din 1921, avand „cartierul sau general” pentru „tranzactii” la Cafeneaua „Au Tambour” (Av. de la Bourdonnais) in proximitatea Champ de Mars, unde (cunoscut sub numele de Francis, François sau „Americanul”) a inceput lichidarea stockului de materiale (rulante) americane „abandonate”, de catre Air Force  pe teritoriul francez, dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial si de unde s-ar fi „aprovizionat masiv”!

Din contra, pe Quéméneur, nu l-ar fi cunoscut decat foarte vag, l-ar fi ajutat sa-si schimbe o roata la masina acestuia (americana), aproape de Champ de Mars (care insa ar fi fost inchis pe 23 februarie 1922!), iar ulterior, l-ar fi zarit odata sau de doua ori in fata stockului american...

Oare, acesta sa fi fost „omul” lui Quéméneur, despre care acesta din urma spunea bancherului sau Gabriel Saleun (de la Société bretonne de crédit et de dépôts),  ca ar avea legatura cu  un „american, bine plasat in afaceri, cu o situatie foarte buna in America, cu documentele in regula”?

Un om, dupa cum am vazut  care „nu putea sa se exprime nici in oral si nici in scris de maniera corecta”!

Dar stim ca inainte de plecarea celor doi „asociati” in afacerea cu vehiculele americane, Seznec si Quéméneur, acesta din urma, avea nevoie mare de lichiditati (cash) si din acest motiv face apel la bancherul sau solicintandu-i o „descoperire” de 100.000 FrF pentru cateva zile, dar Saleun, sceptic, il refuza, in ciuda faptului ca Quéméneur avea contul creditor si dispunea de peste 100.000FrF!

Cunoastem si faptul  ca Quéméneur, cum  nu s-a inteles cu bancherul sau (nereseusind sa obtina de la acesta decat 10.000FrF), pentru tranzactia cu masinile americane,  s-a hotarat sa faca un precontract de vanzare (promisiune de vanzare) a proprietatii Traou Nez cu(lui) Senec, in schimbul dolarilor-aur ai lui (cca 6 kg/60-65.000FrF), castigati (si economisiti) in timpul razboiului, care cu ce mai avea, scadenta la alti doi datornici: 4.800FrF  la un avocat din Saint Brieuc si 14.800FrF de la industriasul Verlingue contra unei livrari de fagot, ar fi putut conta pe cca 89.600FrF-94.600FrF.

In plus, mai avea si cei 15.000FrF ca datorie de la Seznec, motiv pentru care i-ar fi pus sechestru pe Cadillac-ul acestuia.

In sfarsit, Boudjema Gherdi, audiat a doua oara, imediat dupa anul nou, in 1956, dupa ce jurnalistul Claude Bal si-a „lansat” propria-i teorie (vezi mai sus) legata de disparitia lui Quéméneur in cartea sa "Seznec était innocent" (Editions de Paris/ 1955), acesta si-a mentinut declaratia cu fermitate, insa „s-ar fi dat de gol”, pentru ca in fata directorului Ziarului Gringoire, Jean-Luc de Carbuccia, acesta „ar fi afirmat” ca, nu numai ca il cunostea bine pe Quéméneur (cu care se frecventa) dar, ar fi facut si afaceri cu acesta, si in plus, ar fi avut si randez-vous cu el in ziua de 26 mai 1923, dar el ar fi fost „redus la tacere” de catre Inspectorul Pierre Bonny in timpul anchetei criminale, care ar fi pacut „presiune” asupra lui.

In urma acestei dezvaluiri, confruntat cu Boudjema Gherdi, Claude Bal, „„se retracteaza, oarecum, incetand sa insiste asupra faptului ca Pierre Bonny ar fi fost cel care ar fi facut presiune asupra „americanului” si nu va mai sustine decat faptul decat ca „doi indivizi care spuneau ca sunt politisti””, l-ar fi sfatiut sa taca.

In ceea ce il priveste, peJean-Luc de Carbuccia, la randul sau, acesta a declarat, ca el „ar fi dedus din conversatie, nu cu foarte multa interpretare”, ca Gherdi l-ar fi cunoscut pe Quéméneur, cu care ar fi avut randez-vous, iar Charley cel cautat, ar fi fost altcineva, in timp ce de Bonny, „n-a pomenit, absolut nimic”!

In sfarsit, chiar si in depozitia lui Colette Noll, care va conduce la o noua cerere de revizuire al procesului Seznec (pe 30 martie 2001/a 14-a si ultima, respinsa pe 124 decembrie 2006) la sesizarea Comisiei de Revizuire de catre Ministrul Justitiei (conform art.622-626 din Codul Penal), Marylise Lebranchu, exista inexactitatisi confuzii.

Aceasta, cu ocazia celei de-a 2-a depozitii, vazand fotografia lui Boudjema Gherdi, recunoaste in acesta „agentul dublu Charles, Charles-Ali sau Charly" care ar fi denuntat-o pe ea Gestapoului (alaturi de alti membri ai Rezistentei franceze), avand ca urmare arestarea ei in aprilie 1944 (cand avea varsta de 21 de ani), iar, ulterior, deportarea  ei (peste 3 luni) in Lagarul de Concentrare din Ravensbrück.

Din contra, intr-o alta declaratie (in prima), in acest agent, il „recunoaste” pe fostul Inspector Pierre Bonny (condamnat la moarte si executat pentru colaborare si inalta tradare nationala cu Gestapoul, pe 27 decembrie 1944), implicat in ancheta dosarului Senec, ca secretar-grefier al Comisarului Achille Vidal si care ar fi  conversat in limba germana cu un ofiter german.

Din pacate, numele lui Boudjema Gherdi (si nici  pseudonumele lui!), decedat in 1966, nu apare intr-un niciun document sub nicio forma, cu nicio mentiune, nici in arhivele Gestapoului  si nici in cele ale Rezistentei, iar singurul apropiat al acestuia Huguette Tupérot, care ar fi fost sotia unui baiat legitim al acestuia din cea de a doua casatorie in 1947, n-a fost in masura sa dea niciun fel de relatii despre activitatea socrului sauin timpul Ocupatiei germane.

In plus, Noll mai afirma si faptul ca in momentul arestarii ei, pe 11 aprilie 1944, Cherles-Ali (care ar fi denuntat-o), ar fi purtat un ruban (banda) de doliu, ceea ce i-ar fi sugerat („fara sa puna mana in foc!”) ca acesta ar fi fost aceasi persoana cu Boudjema Gherdi, insa, acesta din urma s-ar fi despartit de prima sa sotie inca din 1938.

Dupa cum putem constata, confuziile si contradictiile (cel putin in aceasta parte a anchetei) isi ating un apogeu „local” (si nu este singurul pe intregul parcurs al acesteia), motiv pentru care ne este foarte dificil (si poate chiar imposibil) sa decidem dintre  doua vresiuni la fel de credibile dar simultan, incredibile si care in mod paradoxal, nu se exclud (in Dosarul criminal Seznec): una masinatia politineasca iar cealalta „fabulatia jurnalistica”!

Sau un „carcalete” ale celor doua, o combinatie a lor, „neliniara cu coeficienti variabili in spatiu si timp” care pe termen lung dau nastere unor „degenerari de ordin superiror”, avand ca efect imposibilitatea restabilirii (cu certitudine)  al adevarului istoric!

Sa recapitulam acum sirul revizuirii procesului lui Seznec: de 4 ori intre 1925-1926 (Av. Marcel Kahn si Jurnalistul Emile Petitcolas sotia lui Marianne, sora lui Guillaume Seznec, initiata de catre Marie-Jeanne Senec, toate refuzate ca „neintemeiate” pentru ca martorii Jean Guyotonar si Mme Petit, respectiv, Mme Lamarque fi  fost confuzi si contradictorii in declaratiile lor, iar implicarea lui Boudjema Gherdi in asasinarea lui Quéméneur nu a putut fi dovedita de maniera „fiabila”- de altfel, scopul nu era altul decat intarzierea transferului lui Seznec la Ocna din Cayenne pentru ca intre timp, avocatii sa gaseasca un element nou „solid” pentru revizuire); 1931 (a 5-a/Avocatii Marcel Kahn si Jean-Charles Legrand, initiata de catre Marie-Jeanne si Guillaume Seznec, respectiv, Jeanne Seznec, are la baza faptul ca Pierre Quéméneur ar fi fost ucis de catre Louis in urma unui diferend familiar, fie legat de infidelitatea sotiei lui, fie legat de vanzarea proprietatii pe care acesta din urma administra-respinsa datorita probelor considerate „nefiabile”);  1934 (a 6-a/Marie-Françoise Bosser, reuseste sa convinga 6/11 jurati in viata, al 12-lea fiind decedat, ca acestia sa revina in depozitiile lor in favoarea lui Seznec-respinsa pentru ca decizia lor ar fi fost „tardiva”); 1935 (a 7-a/Jeanne Seznec - respinsa pentru ca n-au fost depuse la Grefier actele de vanzaree a proprietati de la Plourivo); 1938 (a-8-a/ Av. Philippe Lamour, initiata de catre Jeanne Seznec-respinsa pentru ca marturia lui Louis Lohat, in legatura cu centura gasita in fostul local al „Au Tambour” nu ar fi fost „fiabila/verificabila”);  1948 (a 9-a/Av. Raymond Hubert initiata de catre Guillaume Seznec, conform „teoriilor” lui Cherles-Victor Hervé si  Maurice Privat, legata de „masinatia politieneasca” a lui Bonny-respinsa pe 7 iulie 1949 ca nefondata datorita confuziilor din depozitiile martorilor).

Alte 2 cereri de revizuire al proceslui Seznec vor fi depuse intre 1951-1952 (a 10-a, respectiv, a 11-a) de catre Av. Raymond Hubert initiata de catreGuillaume si ulterior de catre Jeanne Senec dupa moartea (in septembrie 1951 si ianuarie 1952).

Ele au la baza marturia „tardiva” a unui chelner Jean Boulic de la Hotelul –Restaurant Voyageurs din Brest, unde cei doi Seznzc si Quéméneur s-ar intalnit inainte de plecare (si pe care Boulic îi cunostea), iar martorul ar fi vazut dolarii-aur ai lui Seznec.

Din pacate marturia n-ar fi fost considerata suficient de „fiabila” ceea ce a avut ca consecinta respingerea cererii.

Respectiv, „teoria” lui Charles Huzo (jurnalist la „l’Ere Nouvelle” si scriitor parizian), bazata pe marturia a doi sateni Georges Viet si Pierre Patrice din Lormaye (un sat aflat la cca 20km de Houdan), conform careia, Quéméneur ar fi fost atras intr-o capcana si evident, ar fi fost si victima unui asasinat (omor cu premeditare) comis de catre  Jean-Marie Quemin (cu complicitatea fiului acestuia Jean-Louis Quemin, comerciant de animale din Chandres), care ar fi fost „zariti” de catre martori,  aruncand un cadavru in râul Auge, in noaptea de 25-26 mai 1923.

Asa cum am vazuit insa, aceasta „defaimare” a lui Quemin de catre Huzo, a generat un proces cibil, in care Huzo a pierdut, deci acest element considerat „nou”, a fost „descalificat” de catre Comisia de Revizuire.

Insa in  1955, un alt jurnalist, Claude Bal va emite o alta „teorie’” rocamboleasca, care va declansa un adevarat razboi familial dintre Jeanne, pe de o parte si fratii ei, Guillaume (Jr) si Albert, conform careia: „Asasinul lui Quéméneur este François Le Her, fostul sot al lui Jeanne Seznec, care cu ajutorul (complicitatea) Inspectorului Pierre Bonny îl ucide pe Quéméneur in subsolurile (pivnitele) Cafenelei (intrelope) „Au Tambour” din Champ de Mars (Paris) cu ocazia unui reglare de conturi legat de vanzarea de automobile provenind din stockul abandonat de catre americani pe teritoriul francez, dupa terminarea Primului Razboi Mobdial. Doi martori au asista la crima.”

Utilizand teoria lui Bal ca „element nou” in dosar, in septembrie 1955, Av. Raymond Hubert  si Vincent de Moro-Giafferri, vor depune cea de a 12-a cerere de revizuire, initiata de catre Jeanne Senec, dar ea va fi respinsa datorita imposibilitatii de a verifica, elementele „esentiale” ale teoriei, Ministerul Justitiei, informand in acest sens Parchetul din Rennes, in decembrie 1956.

Penultima cerere de revizuire a procesului lui Guillaume Seznec (cea de a 13-a)  dateaza din 9 iunie 1977 depusa de catre Av. Denis Langlois (fost avocat  al familiei Seznec timp de 14 ani, interesele careia le-a reprezentat gratuit /1976-1990 si scriitor remarcabil care a consacrat un numar important de lucrari reabilitarii lui Seznec, vezi mai sus), respinsa dupa un timp record, aproape doua decenii (pe 28 iunie 1996) si ca ironie a sortii, tot acum doua decenii!

Cu ptin timp inainte de moartea lui Jeanne Seznec, fiica lui Seznec (in 1994, exact dupa 7 decenii dupa condamnarea lui Seznec, vezi mai sus) ceea ce conform legilor in vigoare  pe atunci (stopeaza definitiv) sirul solicitarilor de revizuire a condamnarii acestuia, pentru ca nepotii condamnatilor decedati nu vor avea acest drept pana in 2014 (Legea n° 2014-64).

In sfarsit, consideram ca merita sa mentionam etapele cele mai importante ale acestui demers juridic deosebit de „longeviv”, fara precedent in istoria revizuirii condamnarilor penale (pe care le-am mentionat, de altfel,  mai sus intr-un context si aranjement diferit).

In cursul lunii  martie 1976, un invatator René Trémon din Caudry Departamentul (Nord/regiunea administrativa Nord-Pas de Calais) si Marie-Françoise  Bosser  secretara a Ligii Drepturilor Omului, care a intervenit cu fostul judecator Hervé si in tentativa de revizuire al procesului Seznec in 1934 (vezi mai sus), avand in vedere notorietatea si reputatia lui  Denis Langlois, fac apel la acesta, pentru a-i sustine intr-o noua revizuire al  procesului acestuia, care ar putea initia Jeanne.

Desi la inceput ezista, pana la urma accepta sa consulte arhiva dosarului (care masura pe atunci cca 1,5m inaltime, astazi, poate, peste 2m), permis pentru prima data unui avocat.

In cadrul investigatiilor intreprinse, Langlois, face niste descoperiri importante (esentiale), care, intr-adevar, ar putea face obiectul unei revizuiri al procesului lui Seznec.

Iata cateva dintre ele.

Intr-o nota al Procurorului Repyblicii de Quimper din 7 decembrie 1931, Seznec afirma ca in cursul arestera sale ar fi fost batut, ceea ce ar explica faptul ca ochiul drept era putin mai  mic decat cel stang (vizibil  pe fotografia antroperimetrica).

Ceea ce putea face usor confundabil pe Seznec cu o alta persoana, avand in vedere faptul ca in majoritatea investigatilor facute de catre politisti, acestia au facut apel la aceasta „asimetrie”.

Intr-o scrisoare adresata de catre Grefierul TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) din Morlaix catre Procurorul Republicii din 23 martie 1935 n-ar fi fost depus unul  dintre exemplare al precontractului de vanzare dintre Quéméneur si Seznec.

Pe spatele unei publicitati "L’Almanach du blé” (Almahul grâului) din 1923,  intre-un birou al lui Quéméneur, se vad niste incercari de imitare al acestuia din urma, precum si al cuvantului "Landerneau", care nu ar fi fost niciodata expertizat!

In plus,  intervine si „elementul” sugerat acestuia de catre René Trémon, conform caruia, desi feroviarii au declarat ca ar fi vazut sosirea Cadillac-ului in seara de 25 mai 1923 in Gara Houdan (adica ar fi fost prezenti la gara in  momentul inrarii in gara), nu spun nimic referitor la faptul daca Quéméneur ar fi urcat sau nu in tren.

Care este urmat de dezvaluirile facute de catre fiul lui Pierre Bonny intr-o carte  (Jacques Bonny: "Mon père, l’inspecteur Bonny" Editura Robert Laffont/1975), in care, acesta din urrma spune (marturiseste) Doctorului Paul (inainte sa fie executat pe 27 decembrie 1944, vezi mai sus) ca : „imi pare rau ca l-am trimis la Ocna pe Seznec”!

Avand in vedere aceste „elemente noi”, pe 9 iunie 1979, Langlois, in numele lui Jeanne Seznec, va depune o noua cerere de revizuire al procesului Seznec (cea de-a 13-a).

Intre timp, in cadrul unor emisiuni Tv, cineva „isi aduce aminte” ca in noaptea disparitiei lui Quéméneur, un cadavru fara cap ar fi  fost gasit la Sion Les Mines (Departamentul Loire Atlantique/regiunea administrativa Pays de la Loire, vestul Frantei).

Un comerciant din Sancergues (Departamentul Cher/regiunea administrava Centre-Val de Loire) afirma ca Pierre Quéméneur ar fi fost ucis de „maniera accidentala” (deci neintenntionat!) de catre Cherdi, in cadrul unei dispute, iar Seznec, care s-ar fi simtit responsabil, ar fi transportat cadavrul acestuia „intr-un cufar si l-ar fi facut disparut”!

Esential este ca cerea „trece” de Parchetul  de Rennes (Capitala departamentului Ile et Vilane si a regiunii Bretania), iar un magidtrat  (Bessière) aproba transmiterea cererii Comisiei de Revizuire ale Condamnarilor (Proceselor) Penale (Criminale), care trebuie sa transmita Ministerului de Justitie pentru consultare.

In 1982, Comisia apreciaza ca desi aceasta cerere nu are caracter „fantezist” ca cele precedente,  ea nu este intemeiata, considerand ca „putin plauzibile” toate observatiile lui Langlois, care nu vor putea conduce la „nevinovatia” lui Senec, ceea ce era obligatoriu pe atunci (pana la promulgarea legii „Mis-Thionnet-Seznec”/23 iunie 1989, vezi mai sus).

Insa, Langlois nu se lasa!

Marcel Guislain, un expert va efectua o expertiza al falsului precontract de vanzare (pe o fotocopie, deci neoficiala) si conclude ca Seznec n-ar fi autorul acestuia, iar in decembrie 1984, Langlois depune documentul la cererea de revizuire, dar decizia intarzie.

Pe 4 martie 1984, Langlois scrie Ministrului Justitiei (pe atunci Albin Chalandon, inalt functionar al Statului/n.1920, in functie 1986-1988), care va numi doi experti, oficial, Roger Laufer si Pierre Faideau, pentru examinarea grafologica al precontractului, care in verdictul lor din iunie 1898 vor sustine ca Seznec ar fi autorul documentului falsificat!

In iunie 1988 legea (cunoscuta astazi, simbolic „Mis-Thionnet-Seznec”, vezi mai sus) este depusa in Parlament, pe de o parte de catre Deputatul grupului socialist  Michel Sapin (n.1952, Ministrul finantelor si  conturilor publice/2014, Ministrul muncii/2012-214, Deputat al Departamentului Indre/2007-2012), intr-o forma propusa de catre Robert Badinter (n.1928, Senator/1995-2011, Presedintele Consilului Constitutional/1986-1995, Ministru al Justitiei/1981-1986,  parintele abolirii pedepsei capitale in Franta/1981, pe vremea cand era Ministru al Justitiei in 1983, in, timpul presedintiei François Mitterrand/1981-1995, vezi mai sus), iat pe de alta parte de catre Deputatul  grupului comunist Jacques Brunhes (n.1934, Deputat/1978-1986 si 1988-2007) care va fi votata pe 21 iunie si promulgata pe 23 iunie 1989.

In iunie 1990, dupa 14 ani de  lupta cu autoritatile judiciare (fara sa fi fost aceasta finalizata cu revizuirea procesului), Denis Seznec (Le Her), nepotul lui Seznec (fiul lui Jeanne Seznecn si François Le Her), noul „patron” al initierii revizuirilor procesului lui Seznec/in numele mamei sale Jeanne (avand in vedere  faptul ca  aceasta era deja  in varsta, de-altfel,  ea va si deceda in 1994, exact  dupa 7 decenii de la condamnarea lui Seznec)  va intra si el „in lupta revizuirilor” , in „direct” si ia decizia (irevocabila)  de a-l inlatura pe Langlois, cu care nu s-ar fi inteles datorita strategiei adoptate in privinta revizuirii procesului initiat in 1977.

Spre depsebire de Langlois (pentru care chiar daca dosarul Seznec este vechi de sapte decenii, dar atat timp cat nu este rezovat poate fi copnsiderat nou!), adept al strategiei juridice si al rigorii elementelor „noi”  adaugate in dosar necesare revizuirii procesului, Denis Seznec, va adopta strategia mediatizarii erorii judiciare in cazul lui Seznec (deci si a revizuirii condamnarii acestuia), prin toate mijloacele Mass-Media (presa, radio, Tv, conferinte, respectiv, manifestari si manifestatii publice, etc.), direct sau indirect, fie prin intermediul personalitatilor politice si juridice, fie prin intermediul celor literare, si arstistice, pentru a produce (provoca) emotie in opinia publica  si sa faca astfel (indirect)  presiune  asupra magistratilor responsabili cu revizuirea procesului (condamnarii).

In plus, daca Langlois, din punct de vedere juridic, considera ca daca achitarea lui Seznec datorita „indoileii” in privinta culpabilitatii acestuia (conform noii legii Mis-Thionnet-Seznec/1989)  are loc, scopul ar fi fost atins, Denis Seznec, din contra, el ramane atasat variantei vechi a acestei legi care impunea pentru achitarea condamnatului „certitudinea” nevinovatiei sale.

Cu alte cuvinte, Denis Seznec, voie  ca bunicul sau sa fie achitat nu pentru ca exista indoiala in privinta vinovatiei acestuia, dar pentru ca ar fi fost nevinovat, cu certitudine!

In concluzie, Denis Seznec va alege ca avocati  pentru reprezentarea intereselor familiei sale, pe Jean-Denis Bredin (n.1929, scriitorsi poet,Membru al Academiei franceze/1989, avocat celebru, fost asociat al lui Robert Badinter, vezi mai sus) asistat de catre Yves Baudelot, un reputat penalist de barou din 1967 care a intervenit ulterior in dosare criminale „grele” ca: Dany Leprince, condamnat la inchisoare pe viata in 1997 pentru o cvadrupla crima comisa in 1994 (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Thomas CSINTA - Dosarul Criminal Dany Leprince) sau Yvan Colonna, condamnat la inchisoare pe viata (de 3 ori: in 2007, 2009 si 2011, ramasa definitiva in 2012) pentru asasinarea Prefectului de Corsica Claude Erignac in 1998 (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: L'Affaire Erignac).

Langlois insa, in ciuda acestui fapt, ramane atasat de nevinovatia lui Seznec si isi va sustine punctul de vedere in continuare, prin intermediul stategiei sale. 

In Ianuarie 1993, TF1 (cel mai mare simportant canal de televiziune din Europa) prezinta un film artistic, de 03h00 (in doua parti) dupa cartea lui Langlois "L’Affaire Seznec", realizat de catre Yves Boisset (cu o audienta publica de cca 10 Mil de persoane).

Intre timp, procedura de revizuire lansat in 1977 isi urmeaza cursul.

Un expert-criminalist privat, Loïc Le Ribault, care dirija CARME  (Centrul de Aplicatii si de Cercetare in Microscopie Electronica) efectueaza din nou expertiza precontractului de vanzare dintre Qéméneur si Seznec, care ajunge la aceasi concluzie ca si primul expert, Marcel Guislain, adica, ca docomentele n-ar fi fost falsificate de catre Seznec ci de catre notarul Jean Pouliquen, comnatul lui Pierre Quéméneur (sotul sorei acestuia, Jenny Quéméneur).

Acest document va fi si el atasat cererii de revizuire.

Audienta Comisiei este fixata pentru 4 iunie 1993, insa in ziua precedenta, prin intermediul lui Denis Seznec, un canal de televiziune o prezinta pe Louise Héranval (atunci in vazrsta de 85 de ani), vanzatoarea care in 1923 (pe atunci in varsta de 15 ani) la Le Havre  i-ar fi vandut lui Seznec masina de scris Royal-10 (vezi mai sus), iar acesta afirma in fata camerelor de luat vederi (ceea ce face si intr-o declaratie scrisa unui jurnalist) ca asupra ei ar fi facut presiuni politistii,  ca sa faca o falsa declaratie, adica „sa-l recunoasca” pe Seznec, desi n-ar fi fost el cumparatorul.

Acest „exces de zel” si modul in care a fost mediatizat, nu ar fi fost apreciat de catre Presedinte Comisiei de Revizuire Paul Malilbert (si nici de catre Avocatul general reprezentand Ministerul Public, François Rabut), dar in ciuda acestui fapt, el ordona audierea lui Louise Héranval si o noua expertiza al precontractului de vanzare de catre un colegiu compus din experti internationali dintre care 3 francezi (Françoise de Ricci d’Arnoux, Jean Dufour, Anne Bisotti), un german (Manfred Hecker) si un elvetian (Pierre Margot) care vor ajunge la concluzia ca atat precontractul de vanzare cat si telegrama expediata de la Le Havre familiei lui Quéméneur (Jean si Jenny Pouliquen) ar fi fost „fabricate” de catre Seznec, iar semnatura de pe documente ar apatine si aceasta lui Seznec.

In ceea ce o priveste pe Luisee Héranval, ea nu prea isi mai aducea aminte de cele intamplate la emisiunea Tv si un raport medical efectuat atesta ca ea „sufera de tulburari psihologice mult prea importante pentru ca, eventual, o noua marturie a ei sa poate fi luata in considerare”.

In sfarsit, dupa noi si noi dezbateri ale Comisiei de Revizuire, aceasta din urma refuza revizuirea procesului Seznec pe 28 iunie 1996.

In ciuda acestui esec, Denis Seznec nu se lasa si isi continua strategia mediatizarii erorii judiciare in cazul bunicului sau prin toate mijloacele, dar in special in cadrul unor conferinte publice, meetinguri si emisiuni radio-tv, cu toate ca se lanseaza si in scris, publicand o serie de lucrai importante  (articole in ziar si o carte „Nous les Seznec”, Robert Laffont/1992, ISBN 2-221-08427-6) care îi aduc celebritatea si pe calea condeilui.

Din pacate, moartea mamei sale Jeanne (in 1994) va pune capat (cel putin conform legislatiei de atunci) posibilitatea depunerii unei noi cereri de revizuire, pentru ca acest lucru nu era permis decat descendetilor directi, nu si nepotilor, celor condamnati si decedat.

Dar, in 2001, sansa îi surade din nou lui Denis Seznec, pentru ca va primi sprijinul lui Marylise Lebranchu  (Ministrului de Justitie de atunci si primar socialist la orasului Morlaix/1997-2012), in regiunea careia s-ar fi derulat drama.

Aceasta, pe 30 martie 2001, va depune o noua cerere (posibil conform legii!) de revizuirea al procesului Senec (a 14-a si ultima).

Camera Criminala a Curtii de Casatie statuand ca o Curte de Revizuire a exazminat dosarul depus de catre Marylise Lebranchu pe 5 octombrie 2006, in care „elementul nou” ar fi fost „masinatia politienesca” (despre cam am  vorbit, vezi mai sus) pus la cale de catre Inspectorul stagiar Pierre Bonny (revocat in 1935 din structurile politienesti franceze si executat pe 27 decembrie 1944 pentru colaborare cu Gestapoul si Inalta tradare, la Fortificatia Montrouge-Arcueil/Departamentul Val de Marne , vezi Partea I) fost „asistent” al Comisarului Achille Vidal, responsabil cu ancheta in dosarul Seznec.

 Acest element nou, a fost serios pus la indoiala de ca catre consilierul-raportorul  Jean-Louis Castagnède, care incerca sa minimeze rolul lui Bonny, prin faptul ca dintre cele peste 500 de documente (procese verbale) intocmite in dosarul Seznec, Bonny ar fi intocmit (personal) decat 5/500!

Intr-adevar, 4 acte ar fi fost semnate de catre Bonny si un altul, pe care l-ar fi semnat si el, impreuna cu altii.

Dar, din pacate, acest lucru nu exclude „masinatia politieneasca” asa cum sustine Castagnède!

In primul rand, pentru ca in repetate randuri (asa cum am aratat mai sus!), in acest dosar, martorii s-au retractat, cu alte cuvinte, si-au schimbat declaratiile, iar in al doilea rand, pentru ca Pierre Bonny („interesat” mai mult de inculparea lui Seznec decat de disculparea lui in dosar!) apartinea Sigurantei Generale  (Politia secreta) si n-ar fi fost exclus ca sa fi fost el cel care sa „traga sforile” si sa dirijeze practic ancheta, chiar daca oficial (deci teoretic) sa fi fost insarcinat cu ea Comisarul Vidal.

Mai ales ca Bonny si-a ar fi fost cel putin, un personaj fara caracter si foarte controversat.

Il „regasim” si in alte dosare criminale la fel de sumbre si tot neelucidate (nici pana in prezent, ca de altfel si cel al lui Seznec): „Stavisky” sau  „Prince”, conectate printro criza politico-economica care va provoca caderea Guvernului lui Camile Chautemps (cel de-al 2-lea Guvern/26 noiembrie 1933-27 ianuarie 1934) in timpul Presedintelui Albert Lebrun (1871-1950/in functie intre 1932-1940), respectiv, revoltele parlamentare din 6 februarie 1934 (manifestatii antiparlamentare organizate la Paris in fata Camerei Deputatilor de catre grupuri parlamentare de dreapta, asociatii ai fostilor combatanti in Primul Razboi Mondial/1914-1918 si Liga de extrema dreapta/nationalista) pentru a protesta contra destituirii Prefectului de Politie Jean Baptiste Pascal Eugène Chiappe (1978-1940/in functie intre 14 aprilie 1927- 3 februarie 1934), ca urmare a afacerii Stavisky, care in Place de la Concorda se va transorma intr-o revolta populara in care in urma deschiderii focului de catre politisti asupra manifestantilor cel putin 15 persoane vor fi ucise pe loc si alte 2.000 de persoane vor fi grav ranite (dintre care ulterior vor deceda inca 22).

In acest context, pe de o parte, despre acesta, Henry Chéron (1867-1936), personalite marcanta al celei de-a 3-a Republici franceze/1870-1940 (Deputat/1906-1913 si Senator/1913-1936 al Departamentului Calvados/regiunea administrativa Normandia, al carui Consilier general a fost in perioadea 1911-1936; Subsecretar de Stat al Razboiului/1906-1909; Subsecretar al Marinei/1909-1910; Ministrul Muncii/1913; Ministrul Agriculturii/1922-1924; Ministru Industriei si Comertului/1928; Ministru Finantelo/1928-1930 si 1932-1933, respectiv, Ministrul Justitiei/1930-1931 si 1934) spunea ca „este cel mai bun politist al Frantei”!

Pe de alta parte insa, in timpul Ocupaztiei germane, acesta era un colaborator („indic” in jargonul politienesc-informator) al celui de-al 3-lea Reich, care a terorizat populatia si membri Rezistentei franceze impreuna cu  un alt indiccu care facea echipa, Lafont (Henri Chamberlin (n.1902), condamnat in repetate randuri pentru furt, tot felul de escrocherii si abuz de incredere, care sub o falsa identitate a intrat in gratiile Prefecturii de Politie dar este descoperit in 1940 si incarcerat.

La interventia Gestapoului, acesta este eliberat, dar ca si Bonny, el este executat prin impuscare cu ocazia „purificarii” pe 26 decembrie 1944, tot la Fortificatia Montrouge-Arcueil.

In concluzie, Bonny, era un individ mai mult decat „dubios”, imprevizibil, cu multiple fete, lipsit de caracter si in plus, fiul Jacques Bonny, in cartea sa „Mon père, l’inspecteur Bonny” mentioneaza ca unul dintre regretele acestuia ar fi fost ca l-ar fi trimis pe Seznec la ocna.

Iata de ce, consider ca neapropriata (neadecvata) si inoportuna interventia raportorului  Jean-Louis Castagnède legata de ”numarul” de documente care ar fi fost semnate de catre Bonny in dosarul Seznec.

Cu alte cuvinte, afirmatia acestuia este irelevanta n-ar fi trebuit sa aiba valoare juridica.

Intr-un mod absolut similar a fost „descalificata” si marturia lui Colette Noll (vezi mai sus), conform careia Gherdi si Bonny s-ar fi cunoscut, ceea ce ar fi permis (teoretic) punerea la punct a unui complot in privinta asasinarii lui Qéméneur, in versiunui diferite (mentionate mai sus), fie individual (fiecare separat) sau impreuna.

Din pacate, faptul ca Noll, in cadrul audientelor diferite, nu reusea sa-l distinga cu certitudine pe Gherdi de Bonny, ar fi fost un element „defaiant” al marturiei acesteia, ceea ce atat Comisia (cat, ulterior si Curtea), ar fi considerat ca decisiv in respingerea cererii de revizuire a condamnarii lui Seznec.

In sfarsit, pe 11 aprilie 2005, dupa aproape 4 ani de instructie (instrumentare) al dosarului (a cererii), Comisia de Revizuire ale Condamnarilor Penale, prezidata de catre Martine Anzani, accepta redeschiderea dosarului Seznec si va seziza Camera Criminala a Curtii de Casatie, statuand ca o Curte de Revizuire.

Desi Avocatul general (reprezentand Ministerul Public) Jean-Yves Launay, s-a ponuntat clar in favoarea nevinovatiei lui Seznec, deci pentru revizuirea procesului (condamnarii acesdtuia), un alt consilier-raportor,  Jean Favard, magistrat specializat in probleme legate de Mediul Carceral (si fost consilier tehnic al lui Robert Badinter) si-a exprimat o parere, intr-o carte publicata 2011 (ulterioara mortii sale intervenita pe 18 ianuarie 2010): „Les Affaires judiciaires en revision” (Dosarele judiciare in revizuire)/Editura Broché-2011, care ar fi ”atasata” mai mult strategiei lui Langlois, decat celei a lui Denis Seznec.

Fost Substitut de Procuror militar la Bône (Algeria), dupa absolvirea ENM (Scolala Tationala de Magistratura) este afectat la Tribunalul Saverne (Departamentul Bas-Rhin (Regiunea administrativa Alsacia, astazi Grand-Est), de unde este mutat, ulterior, la Paris, cu functii importante in cadrul AP (Administratiei Penitenciare), printre care si Consilier tehnic al lui Robert Badinter (fost Ministru al Justitiei/1981-1986, simbolul abolirii pedepsei capitale in Franta, etc., in primul mandat al presedintiei François Mitterrand/1981-1988, vezi mai sus), perioada in care publica 3 lucrari importante (de anvergura): „Le Labyrinthe pénitentiaire(Labirintul penitenciar)/Editura Le Centurion-1981,Des prisons(Din inchisori)/Editura, Gallimard-1987 si „Les prisons” (Inchisorile)/Flammarion, Domino-1994.

In ceea ce priveste, ultima sa carte, „Les Affaires judiciaires en revision”, pe care a conceput-o in perioada ultima, cand era Vicepresedinte al TGI (Tribunalului de Inalta Instanta) de la Paris si Consilier al Curtii de Casatie (care facea parte din Comisia de Revizuire ale Condamnarilor Penale) si in care face referire la revizuirea procesului lui Seznec, Jean Favard, a insistat asupra faptului ca aceasta sa fie publicata numai dupa moartea sa.

Aici, el impartaseste  ideea (lui Langlois) ca revizuirea procesului lui Seznec nu ar fi trebuit sa se bazeze, in exclusivitate, pe nevinovatia acestuia, cum s-a intamplat in celelalte cereri de revizuire (cele 13), dar mai mult pr „indoiala” vinovatiei acestuia, cu atat mai mult cu cat noua lege promulgata in 1989 (Mis-Thionnet-Seznec) l-ar putea avantaja, avand in vedere mai ales faptul ca „participarea lui Seznec la falsificarea documentelor (precontractului de vanzare) este incontestabila”.

Pe 5 octombrie 2006, dupa cum era si de asteptat (cel putin din punctul meu de vedere, care pe atunci, eram, oarecum, la inceputul investigatiilor jurnalistice), Camera Criminala a Curtii de Casatie, statuand ca o Curtea de Revizuire, va fi defavorabila revizurii condamnarii lui Seznec, ceea ce  pe 14 decembrie 2006  va si exprima in verdictul sau cu o „mare” o majoritate  de voturi (25 de magistrati/33).

Aceasta si-a justificat decizia prin faptul ca niciunul dintre elementele prezentate in cererea de revizuire ca „noi”, de catre avocatii apararii,  Jean-Denis Bredin si Yves Baudelot, in realitate n-au fost noi, toate au fost cunoscute deja inainte de proces (in perioada instructiei/a instrumentarii dosarului) sau in timpul derularii  acestuia intre 24 octombrie-24 noiembrie 1924.

Cu alte cuvinte, in cererea de revizuire al procesului adresat Curtii de Revizuire ale Condambarilor Penale, nu ar fi fost  prezentat niciun „element nou”, care sa aduca dovezi  in privinta nevinovatiei lui Seznec!

In ceea ce il priveste pe Denis Le Her-Seznec, cel putin atunci, parea infrant, deprimat si usor „abandonat  de soarta”, ca si cu un deceniu in urma (in 1996) pentru ca lungul drum (sir) la revizuirilor procesului lui Seznec ar fi fost definitiv stopat din partea familiei, avand in vedere faptul ca mama lui, Jeanne, a decedat in 1994, iar conform legislatiei in vigoare (atunci, in 2006 ca si in 1996) el nu avea dreptul sa depuna o cerere de revizuire a condamnarii.

Insa, acest lucru  nu a insemnat ca s-a si lasat invins (chiar daca parea!), pentru ca, combatant (luptator) de felul lui cum este, si-a reluat strategia de „atac” in mass media, nu numai in presa scrisa sau vorbita, dar si in cadrul conferintelor si manifestatiilor, organizate pentru recunoasterea erorii judiciare in cazul bunicului sau si mai ales in cele 3 carti publicate  dupa esecul din 1996, cand posibilitatea descendentilor lui Senec, pentru revizuirea procesului a fost sistata, aparent, definitiv. („Nous les Seznec”/Editura Robert Laffont-Editia a 2-a-1997, ISBN  2-221-06850-5, 978-2-221-11440-7;  „Seznec le bagne”/Editura Robert Laffont-2001, ISBN 2-221-07653-2; „L'affaire Seznec en photos, des assises au bagne”, Robert Laffont-2010 ISBN 978-2221115862).

Si Denis Le Her (astazi in varsta de 70 de ani) nu s-a inselat, pentru ca noua Lege n° 64 promulgata pe 21 iunie 2014, îiva permite ca el insusi, in calitate de nepot, sa continue sirul revizurilor procesului bunicului sau Guillaume Seznec, pentru reabilitatea sociala a acestuia si nu in sensul Legii „Seznec” din 1989 (cum numeste el Legea Mis - Tionnet”) conform careia „elemente noi” care pun la indoiala vinovatia inculpatului ar permite revizuriea condamnarii sale, dar in sensul „nevinovatiei”, pentru ca el este convins de nevinovatia acestuia, iar condamnarea si deportarea lui la Ocna din Cayenne, i-a distrus, nu numai viata si imaginea lui in societate, dar si a descentilor sai.

Cert este ca nu-i va fi usor, pentru ca foarte rar, are loc in Franta, anularea unei hotarari judecatoresti in materie criminala, avand ca scop, rejudecarea dosarului si in sfarsit, achitarea condamnatului, avand in vedere faptul ca cca 140-150 de condamnari fac obiectul unei cereri de revizuire la Curtea de Revizuire ale Condamnarilor Penale si numai cca 1% dintre aceste cereri, in mediee, vor fi solutionate. (A se vedea pentru detalii si lucrarile autorului pe aceasta tematica: Revizuirea Condamnarilor Penale in Jurisdictia Franceza!; "Repararea" erorilor judiciare in Jurisdictia Franceza !).

Mentionam aici si faptul ca la ultimul proces de revizuire 2006 (in urma cererii depuse de catre Ministrul Justitiei Marylise Lebranchu  (in 2001) au participat si cateva victime ale unor mari erori judiciare franceze ca Roselyne Godard, Dominique Wiel si Alain Marécaux, inculpati si ulterior achitati in celebrul proces de pedofilie de la Outreau, cel mai mare proces de pedofilie din Franta din intreaga sa istorie criminala (a se vedea si articolul Procesul Outreau, Cel mai mare proces de pedofilie din istoria Frantei-cea mai grava eroare juduiciara).

Ca de-altfel si Deputatul Georges Fenech UMP (Uniunea pentru Majoritatea Prezidentiala), un sustinator al reabilitarii lui Seznec, care a fost membru in Comisia Parlamentara de Ancheta pentru studiul disfunctionarii justitiei franceze in cadrul Procesului de pedofilie de la Outreau si care a facut publica crearea „Observatorului Outreau”, precum si Patrick Dils, o alta victima a unei alte grave erori judiciare.

Nascut pe 30 iunie 1970, condamnat la inchisoare pe viata pentru sechestrarea, violarea si uciderea in 1986, a doi copii Cyril Beining si Alexandre Beckrichin (nascuti in 1978) la Montigny-les-Metz (Departamentul Moselle/regiunea administrativa Alsacia-Lorena, estul  Frantei), Dils a fost eliberat dupa 15 ani de inchisoare (recluziune criminala) datorita unui test ADN care inculpa o alta persoana prezenta la locul crimei si achitat pe 24 aprilie 2002! 

Este eliberat in aceasi zi din penitenciar, in jurul orelor 22h30 !

Statul francez l-a despagubit  cu suma de un milion de euro (suma cea mai mare pana in prezent) pentru „daune morale si materiale”!

Pe 27 martie 1998, avocatul lui Dils, Jean-Marc Florand, semnaleaza prezenta la locul crimei a lui Françis Heaulme, care recunoaste crimele de la Montigny-les-Metz atribuite in 1986 lui Patrick Dils, iar pe 9 iunie 2006 incepe cercetarea acestuia din urma, in dosarul penal al celor doi copii violati si asasinati! (A se vedea pentru detalii si articolele autoruluiGiscard d'Estaing si condamnatii sai la moarte)

Merita sa mentionam aici si faptul ca pe 20 decembrie 2006, cand hotararea Curtii a fost facuta publica, la Baroul parizian, unde au fost prezenti si Ministrul Turismului Léon Bertrand (n.1951  la Saint-Laurent-du-Maroni/Guyana franceza, al carui primar este din 1983, fost Consilier general al Guyanei/1982-1988 si Consilier regional/1983-2004, , unde a fost deportat Seznec/1927-1947), respectiv, Bredin si Baudelot avocatii lui Seznec, Georges Fenech, magistrat, deputat UMP si Membru al Comisiei Parlamentare Outreau, Colette Noll, Jean-Marc Florand, avocat al Asociatiei Lege 1901 „France Justice” si Senatorul Yannick Texier, Denis Le Her-Seznec a lansat intr-un comunicat de presa un apel solemn inaltilor responsabili politici, incepand cu Jacques Chirac, Presedintele Frantei, in favoarea unei mai „juste” aplicari a legii din 23 iunie 1989 (legea Seznec) pentru revizuirea proceselor criminale.

In incheiere, ne permitem sa facem o comparatie (o paralela), d intre cele doua mari procese ale secolului XX (cu „prelungiri prin continuitate” in secolul XXI) care au zdruncinat Justitia franceza din temelii, cel al lui Guillaume Seznec si cel al lui Jean-Maurice Agnelet, care au in comun lipsa cadavrului (Pierre Quéméneur/1923 in cazul lui Seznec si Agnès Le Roux/1977 in cazul lui Agnelet), lipsa armei (crimei) si lipsa locului crimei.

Insa verdictul nu a fost acelasi!

Astfel, daca primul a fost condamnat definitiv, ce de-al doilea a fost achitat din lipsa de dovezi! (A se vedea pentru detalii articolul autorului: Procesul secolului. Dosarul criminal Agnelet-Le Roux)

Doua epoci, doua personalitati, doua destine diferite, reunite printr-o ironie a sortii judiciare!

Cele doua afaceri criminale de tip asasinat au la origine o instructie judiciara care nu reuseste sa puna in evidenta clar culpabilitatea acuzatilor, in absenta locului crimei, a armei crimei, al cadavrului si in sfarsit,  al unu mobil real, fiabil.

Si totusi, verdictele au fost diferite.

Daca Seznac a fost recunoscut vinovat de catre Justitia franceza, fara sa fi putut beneficia de o reabilitare sociala (in cele 14 cereri de revizuire timp de sapte decenii), Agnelet a fost recunoscut, nevinovat, deci achitat (in 3 procese, de fiecare data) de catre aceasi Justitie franceza.

Daca Seznec a fost victima unei masinatii politienesti, pentru a acoperi de fapt un trafic de tip mafiot in care au fost implicate persoane„sus-puse” din punct de vedere politic, in cazul lui Agnelet, un martor cheie care l-ar fi putut disculpa prin alibiul pe care îi putea furniza (pentru ca procesul sa fie evitat), „s-a razgandit” un ultimul moment.

Desi „scenariile” sunt complet diferite, in amandoua exista „suficienta” indoiala, respectiv vid in procedura juridica (demersul juridic).

Dar rezultatele ar fi putut sa fie si inverse, adica, Seznec sa fie achitat si Agnelet sa fi fost considerat culpabil.

Pentru ca Seznec poate fi nevinovat, dar nimic nu probeaza, iar Agnelet vinovat, dar nimic nu-l inculpa.

In amandoua cazuri insa, procesele vor fi supuse unor noi hotarari judecatoresti in vederea revizuirii pozitiei initiale a Justitiei.

In sfarsit, opinia publica ar fi dorit ca Justitia sa tina cont de ceea ce crede lumea!

De ceea ce gandeste lumea!

Care considera ca Seznec trebuie achitat, iar Agnelet, condamnat!

Dar s-a intamplat invers, pentru ca  Justitia este „independenta” si nu poate tine cont (nu are dreptul!) sa fie influentata de catre opinia publica!

Pentru ca „adevarul nu depinde de numarul celor care cred in el” (Ibsen).

Cel mult, in caz de „nevoie”, ea  fabrica probe si interpreteaza rezultatul in asa fel incat  sa ajunge la o solutie „ ideala”, care eventual sa fie  „compatibila” cu opinia publica, dar sa reflecte „cat de cat” si realitatea.

Sa multumeasca atat Acuzatia (deci inclusiv, partea vatamata/partea civila) cat si Apararea (deci vinovatul/inculpatul sau condamnatul).

Solutia se numeste „mediana” si ea in procesele criminale, noi o numim „optima”.

In general, o solutie "instabila" care din pacate, se "zbate" intre real si virtual si este departe de amandoua.

Un alt dosar criminal aflat pe „rol” din punctul de vedere al revizuirii condamnarilor penale (de talia celor doua mentionate mai sus) si in care sunt implicat prin intermediul investigatiilor mele, este Dosarul criminal Dany Leprince, care spre deosebire de Seznec, se deruleaza nu la inceputul, dar la sfarsitul secolului XX si consta intr-o cvadrupla crima de sange crapuloasa si macabra comisa in 1994, neelucidata pana in preznt,  dar in care un nevinovat, Dany Leprince, a fost condamnat in 1997 la inchisoare pe viata, cu 22 de ani de perioada de siguranta.

Conditionabil in 2017 si negratiat in 2011 de catre presedintele Frantei in functie Nicolas Sarkozy/2007-2012 (ca urmare a unei cerei depuse in 2008), el este eliberat conditionat sub control judiciar in 2012, dupa 18 ani de recluziune criminala (ca urmare a anularii perioadei de siguranta de 22 de ani in timpul presedintiei François Hollande/2012-2017). Intre timp, o tentativa de revizuire al procesului sau, esueaza in fata Curtii de Revizuire ale Condamnarilor Penale pe 6 aprilie 2011 (cu aceasi avocatii care au intervenit si in dosarul Seznec, pe langa  Danis Seznzc,  Yves Baudelot si Jean-Denis Bredin), cand Curtea respinge cererea de revizurie a condamnarii (initiata in 2005), care avea la baza o contraacheta facuta de catre Roland Agret, fosta victima si el a unei grave erori judiciare, dar ulterior, reabilitat, Presedintele organizatiei „Action Justice” care  sprijina pe cei  condanati la inchisoare, pe nedrept (a se vedea pentru detali articolul autorului: Roland Agret, un simbol al eroriloor judiciare de pretutindeni!)

In momentul de fata, suntem in faza intierii unei noi cereri de revizuire al procesului Leprince, pe baza unor elemente, pe care le considerm „noi”, dar pe care, din pacate, le-am descoperit tardiv deja, pentru ca sa fi fost atasate precedentei cereri de revizuire.

Insa, dupa ce Curtea de Reviziure ale Condamnarilor Penale a respins revizuirea procesului Leprince, Martine Anzani, Presedinta ei (ca si in dosarul Seznec) a facut o declaratie de presa in Nouvel Observateur (pe 6 octombrie 2011) care ne incurajeaza: „„Astazi ceea ce ma revolta nu este faptul ca am esuat. Eu consider ca nu s-a facut dreptate. Deny Leprince ar trebui sa fie rejudecat””!

 

NOTA AUTORULUI

           

            Dupa un ciclu de conferinte al lui Denis Le Her-Seznec in ultimul timp, printre care si cel de mare anvergura din acest an (2016), legat de revizuirea procesului Seznec (pe 22 aprilie de la in sala Salvador-Allende la Sant Lô, Departamentul de la Manche/regiunea administrativa Normandia; pe 14 octombrie in sala Delaune la Lanster  (Departamentul Morbihan/regiunea administrativa Bretania, etc.), in timpul redactaarii acestui vast material legat de reabilitarea lui Seznec (Partea I si II), Denis Le Her-Seznec, continua strategia sa de mediatizare in presa a reabilitarii pe considerentul de „nevinovatie„ al lui Guillaume Seznec si inconjurat de catre o echipa de 7 avocati notorii polanuieste depunerea unei noi cereri de revizire in 2017.El este deschis oricarei observatii, oricarei propuneri, din partea celor specialisti care au studiat dosarul Seznec (magistrati, avocati, jurnalisti, scriitori, martori care ar avea informatii de la predecesori si care ar putea fi utile la proces, etc.) si pot, respectiv, vor sa aduca o contributie (indiferent de importanta acesteia) la elaborarea celei de –a 15 –a cereri de revizuire a condamnarii penale al lui Guillaume Seznec.

NOTA

Articolul cu immagini pe Investigatie Jurnalistica

ANEXA

Reabilitarea respinsa  a lui Guillaume Seznec

Ziarul Politia Capitalei (n° 324 si 326°/2007)

Redactor sef- (Cms sef Florin ZAGONEANU)

Vezi si: „Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea I/Preambul si Aprofundarea dosarului) „La renaissance” de Seznec dans l’histoire contemporaine de la révision des condamnations pénales criminelles (I)

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2017