UK Bookmakers

2. Terorismul nu are religie (Partea II)! Terorismul independentist (separatist, autonomist) in Lumea Occidentala

Scris de Thomas CSINTA. Posted in Ancheta


"Ultimul cartuş" tras la Paris de catre autoritatile franceze "Cu mâinile curate"!

Omagiu marelui nostru regizor român Sergiu Nicolaescu (13 aprilie 1930-3 ianuarie 2013).

Nicio religie in aceasta lume trecatoare si muritoare nu indeamna la ura rasiala, la razboaie interetnice, la atentate si terorism, respectiv, la crima de sange de natura confesionala!

Cu atat mai putin crestinismul, islamul si iudaismul, cele mai importante.

Cu mult timp inainte ca terorismul islamist sa fie activ in lumea occidentala (in particular, in Europa), in ˝anii de plumb˝ (anii 1960-1980), extremistii de dreapta si de stanga, respectiv, independentistii, separatistii si autonomistii, perpetrau deja numeroase atentate facand nenumarate victime (morti si raniti).

 

Ei erau crestini si nicidecum musulmani!

Ca si crestinismul sauiudaismul, islamul (ca religie) este si el o victima al islamismului iar terorismul este practicat, indiferent de rasa, religie si sex, in exclusivitate, de catre fanatici radicalizati (fie in mediul carceral, fie prin intermediul retelelor de socializare), manipulati si indoctrinati cu diverse interpretari criminale ale unor idei (ideologii) din ˝scrierile sfiinte˝ (apartinand bibliei, coranului sau tanakului),care se preteaza la accentuarea divergentelor si contradictiilor dintre religii, fie specifice unor curentede extrema-dreapta (segregatia etnica, ultranationalismul, rasismul, xenofobia si etnocentrismul) sau de extrema-stanga (marxism-leninismul, materialismul dialectic si istoric, oranduirile sociale superioare), respectiv, de independentistm, separatism si autonomism (mai mult sau mai putin justificate din punct de vedere istoric).

In concluzie, terorismul nu are religie.

Atragem atentia asupra faptului ca exista o deosebire fundamentala dintre islam (religie islamica avand ca radacina etimologica cuvantul ˝salam˝- pace!) si islamism (gandire politico-religioasa, care se termina cu sufixul ˝ism˝) si care in anumite forme (curente) ale sale (fundamentalism, integrism, salafism, takfirism, respectiv, (d)jihadism) poate conduce, intr-adevar, prin radicalizare, la acte de terorism (de mai mica sau mai mare anvergura).

In acest context, crestinismul si iudaismul, ca religii (terminate tot cu sufixul ˝ism˝), trebuie asociate cu islamul si nu cu islamismul (in ciuda sufixului ˝ism˝), confuzie, care nu rareori putem intalni chiar si la “specialisti”, din presa scrisa sau vorbita!

De altfel, nici şaria (un ansamblu de doctrine sociale, culturale, respectv, relationale!) sauhegira (exil, ruptura, separare!), care desi sunt fundamental diferite, nu au absolut nimic in comun cu (e)migratia musulmanilor catre Europa occidentala (Conjectura lui Grumberg) din acele zone geografice ale lumii in care conflictele armate sau instabilitatile social-politice (in concluzie si cele economice!) fac numeroase victime in randul populatiei civile! (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: "Conjuectura lui Grumberg": http://necenzuratmm.ro/editorial/47831-conjectura-lui-grumberg.html)

APROFUNDAREA DOSARULUI (Continuare)

Asa cum am mentionat si in prima parte a acestui material de investigatie (a se vedea pentru detalii articolul autorului: "Terorismul nu are religie! (Partea I)": http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/49597-terorismul-nu-are-religie-partea-i.html), "anii de plumb" (anii 1960-1980) au fost marcati nu numai prin activitatile teroriste ale gruparilor extremiste de dreapta, respectiv, de stanga (mentionate in Partea I), dar si prin cele ale organizatiilor independentiste, separatiste sau autonomiste, clasate si ele, criminale.

In principiu, daca independentismul (de inspiratie nationalista) are la baza ca ideologie revendicarea independentei (intr-un cadru politic) de catre o colectivitate teritoriala pentru a nu (mai) fi supusa autoritatii unui alt organ politic ("tutelar") sau autoritatii unei alte colectivitati, avand ca efect separarea acesteia de acesta din urma, iar revendicarile independentiste se pot exprima prin diferite forme de violenta (incluzand terorismul) si pot culmina cu conflicte armate cunoscute sub numele de razboaie de independenta (Razboiul de independenta al SUA/1775-1783, Razboiul de independenta al Spaniei fata de Franta/1807-1814, Razboiaiele de independenta din America de Sud/1810-1826, Razboiul de independenta din Mexic/1810-1821, Razboiul de independenta al Greciei/1821-1827, Revolutia texana/1835-1836, Primul razboi de independenta al Italiei/1848-1849, Razboiul de independenta din Cuba/1895-1898, Razboiul de independenta al Irlandei/1919-1921, Razboiul de independenta al Turciei/1919-1923, Revolutia indoneziana/1945-1949, Razboiul Indochinei/1946-1954, Razboiul de independenta al Algeriei/1954-1962, Razboaiele de independenta din ex-Iogoslavia/1991-2001, etc.), autonomismul este o doctrina politica care sustine achizitia (dobandirea) sau conservarea autonomiei politice a unei natiuni sau a unei regiuni geografice (in raport cu un Stat, cu o Provincie, etc.), care nu se opune neaparat federalismului.

Din contra, in cazul separatismului, confundat nu rareori cu independentismul, diferentele constau la nivelul obiectivului precum si al mijloacelor implicate in proces.

Pentru independentisti, scopul este independenta, in timp ce separatismul este un proces (obligatoriu) pentru obtinerea independentei (scindarea Ex-URSS-Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste/1991, in: Rusia, Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Ukraina, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan; separarea Cehiei de Slovavia/1992, a Etiopiei de Eritreea/1993, a Indoneziei de Timorul Oriental/2002, a Serbiei de Muntenegru/2006, a Serbiei de Kosovo/2008-inca necrecunoscuta oficial de catre Comunitatea Internationala, a Sudanului de Sudanul de Sud/2011, etc.).

Mentionam aici si faptul ca miscari independiste/separatiste activeaza si in prezent in Lumea Occidentala (concept geopolitic sprijinandu-se pe o civilizatie comuna mostenita de la greco-romani prin care, in principiu, intelegem astazi Europa Occidentala/UE-Uniunea Europeana si AELE-Asociatia Europeana a Liberului Schimb: Elvetia, Lichtenstein, Islanda si Norvegia, respectiv America de Nord/SUA si Canada, Australia-Noua Zeelanda), printre care putem mentiona: Miscarea Suveranista din Quebec (1,7 Mil Km2, 8 Mil. locuitori, Capitala Quebec) avand ca obiectiv, obtinerea autodeterminarii si suveranitatii Provinciei Quebec, apartinand Canadei din 1867; Miscarile independentiste din regiunea autonoma Catalonia (32.000, Km2, 7,5 Mil. locuitori, Capitala la Barcelona) si din comunitatea autonoma franco-spaniola Tara Basca (Euskal Herria, 21.000 Km2, 3 Mil. locuitori), compusa (traditional) din 7 provincii (teritorii istorice): 4, la sud de lantul muntos Pirinei (Tara Basca spaniola/de Sud/Hegoalde, cca 85% din teritoriu: Gipuzkoa cu capitala la Saint Sébastien, Alava cu capitala la Vitoria-Gasteiz, Biscaye/Bizkaia cu capitala la Bilbao si Navarre cu capitala la Pampelune) si 3, catre nord (Tara Basca franceza/de Nord/Iparralde, cca 15% din teritoriu: Labourd/Lapurd, Basse Navarre/Baxe Nafarroa si Soule/Xiberoa/Zuberoa), unde organizatia nationalista separatista armata, clasata terorista, ETA (Euskadi Ta Askatasuna, fondata in1959) de inspiratie marxist-leninista (revolutionara) in anii de plumb, ar fi facut 829 de victime (morti si raniti) dintre care 486 militari si politisti, respectiv, 343 de civili.

Conform Fundatiei Euskal Memoria, 22.417 dintre membrii ETA (care a anuntat pe 20 octombrie 2011, incetarea definitiva a actiunii sale armate) ar fi fost incarcerati in aceasta perioada (dintre care, inca 756 ar fi incarcerati si astazi, cu precadere in Spania si Franta), iar 4.774 ar fi depus plangere contra autoritatilor judiciare pentru acte de tortura in timpul detentiei. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: "ETA in fata TAE" http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/43059-eta-in-fata-tae.html).

Miscari separatiste au avut loc si in alta parte a Frantei, in regiunile administrativ-teritoriale: Alsacia (Loups Noirs/Schwarze Wölfe/Lupii Negrii, grup autonomist activ intre 1976-1981, responsabil de 4 acte de incendiere si dinamitare ale simbolurilor franceze in Alsacia), Corsica (FLNC/Fronte di Liberazione Naziunale Corsu, radical-terorist, rezultat in 1976 din fuziunea dintre Frontu Paesanu Corsu di Liberazione/FPCL, creat in 1968 si Ghjustizia Paolina/GP, creat in 1974, cu ramurile Canal Historique, Canal Habituel, Uniunea Combatantilor si 22-Octobrie, cu peste 1.000 de membri specializat in atentate cu bomba si asasinate, responsabil de 9 victime, dintre care 5 asasinate;BRC/Brigazile Revolutionare Corsicane, ALNC/Armata de Eliberare Nationala Corsicana) si intr-o masura mai mica, in Bretania (FLB/Frontul de Eliberare Breton, organizatie armata independentista creata in 1963 activa intre 1966-2000, cu ramurile ARB/Armata Republicana Bretona, incepand din 1968 si ARB/Armata Revolutionara Bretona, incepand din 1971, responsabile de cateva sute de atentate, printre care si de atentatul de la Castelul Versailles din noaptea de 25-26 iunie 1978 (comis de catre Lionel Chenevière si Padrig Montauzier, condamnati la cate 15 ani de recluziune criminala de catre Juriul Popular Versaiulles, pe 30 noiembrie 1978), urmare caruia aripa stanga al Castelului este grav avariat dar si alte obiective intr-o raza de cca 80 de m (costul reparatiilor ajungand la cca 3 Mil. FFr, astazi, cca 1,8 Mil €PPA).

Cei doi vor fi amnestiati insa in 1981, dupa alegerea lui François Mitterrand ca Presedinte al Frantei (1981-1988, primul mandat prezidential), avand in vedere faptul ca o lege de amnestie la propunerea acestuia este votata de catre Parlament in august 1981 care gratia majoritatea atentatorilor separatisti (corsicani, bretoni, respectiv, al celor din colectivitatile teritoriale Outre Mer/Regiunile franceze administrativ-teritoriale nemetropolitane, care nu au comis crime de sange.

Exista inca si astazi in Franta miscari (politice) independentiste/separatiste (avand ca obiectiv separarea unor regiuni administrativ-teritoriale metropolitane franceze sau colectivitati teritoriale de teritoriul national), insa, mai putin "agresive" printre care cele mai importante ar fi (in organizarea administrativ-teritoriala veche): in Aquitaine, Languedoc-Roussillon, Midi Pyrénées si sudul regiunii Rhône-Alpes (Independentismul Occitan/Iniciativa Per Occitània, Occitanià Libertària, Partidul Natiunii Occitane, Independentismul basc/Abertzaleen Batasuna, Batasuna, EAJ-PNB/Partidul National Basc, Eusko Alkartasuna, Euskal Herria Bai-in partea basca a departamentului Pyrénées Atlantiques si Independentismul Catalon/Convergenta Democratica a Cataloniei, Stanga Republicana a Cataloniei, Terra Lliure-in departamentul Pyrénées Orientales), in Bourgogne (Independentismul Bourguignon/Miscarea de Eliberare a regiunii Bourgogne, Porti Burgundiau), in Bretania (Independentismul Breton/Miscarea Bretona, Breizhistance, Adsv), Franche-Comté (Independentismul Franc-Comtois/Miscarea Franche-Comté, Frontul Comtois), in Lorena (Independentismul Loren/Partidul Loren), in Poitou Charentes (Independentismul Poitevin/Frontul Regionalist Independentist Poitevin), Nord-Pas de Calais (Independentismul Flamand/Uniunea Flamanda Franceza, Independentismul Picard/ Miscarea Independentista Picard-in departamentul Pas de Calais), in Normandia (Independentismul Normand/Miscarea Normanda, Frontul de Eliberarea a Normandiei Unite, Partidul Federalis al Normandiei, Actiune Normanda), Provence-Alpes-Côte-d'Azur (Independentismul Occitan si Provençal/Frontul de Eliberare Nationala a regiunii Provence, LRLN/Liga pentru Restaurarea libertatilor nisane, Partidul Nisan in departamentul Alpes-Maritimes), in Regiunea Rhône-Alpes (Independentismul Savoyard/Confederatia Savoisienne, Liga Savosienne in departamentele Savoie si Haute Savoie), in Corsica (Independentismul Corsican/Corsica Libera, Miscarea pentru Autodeterminare), in Guyana franceza (Independentismul Guyanez/Miscare de Decolonizare si de Emancipare sociala), La Réunion (Independentismlul Réunionez/Frontul Popular de Eliberare, Lorganizasion Popilèr po Libèr nout Péi), in Martinica (Independentismul Martinichez/Miscarea Independentista Martinicheza; Autonomismul Martinichez/Partidul Progresist Martinichez, Adunarea Democratica Martinicheza), Guadelupa (Independentismul Guadelupez/Uniunea Populara pentru Eliberarea Guadelupei), Mayotte (Independentismul Maho(rez)rian/Frontul Democratic), Noua Caledonie (Independentismul Caledonian/Frontul de Eliberare Nationala Kanak/Canaque si Socialist, Miscarea Autonomista/Viitorul Impreuna), Polinezia Franceza (Independentismul Polinezian/To Tatou Ai'a), etc.

Atragem atentia asupra faptului ca in conflictele regionale in care a fost implicata Franta (intr-un fel sau altul, direct sau indirect, chiar daca au fost mai putin dramatice, nu au fost neaparat pasnice, iar unele dintre ele au fost de-a dreptul dramatice!

In special, Razboiul (de independenta) din Algeria (1 noiembrie 1954-9 septembrie 1962), are ca consecinta, printre altele si acte de terorism comise pe teritoriul francez si un razboi civil dintre miscarile nationaliste algeriene.

Pe 25 august 1958 au loc o serie de atentate pe intreg teritoriu national, comise contra posturilor (comisariatelor) de Politie, cazarmilor, depozitelor de carburanti, respectiv, contra altor obiective de interes economic national.

Conflictul armat dintre organizatiile rivale FLN (Frontul National de Eliberare/Jabhat at-Tahrīr al-Waţanī, fondat in 1954 pentru eliberarea Algeriei de sub dominatia franceza, prezidata astazi de Presedintele al Algeriei/din 1999, Abdelaziz Bouteflika, n.1937) cu bransa sa armata ALN (Armata de Eliberare Nationala, cu cca 90.000 de membri, creata tot in 1954 de catre CRUA/Comitetul Revolutionar de Unitate si Actiune Sociala) si MNA (Miscarea Nationala Algeriana, organizatie politico-militara sustinand independenta Algeriei de Franta, care incepand din 1954 inlocuieste MTLD/Miscarea pentru triumful Libertatilor Democratice), va cauza in Franta, cca 10.223 de victime, dintre care 3.954 de morti.

Unele surse indica 4.300 de ucisi si 9.000 de raniti in Franta, respectiv, 6.000 de ucisi si 4.000 de raniti in Algeria.

Conform altor surse (Guy Pervillé, n.1948, istoric, profesor la Universitatea Toulouse II-Le Mirail, responsabil al Grupului de Cercetare a Istoriei imediate/HRHI, specialist in problematica Algeriei coloniale si al nationalismului algerian), FLN-ALN in timpul razboiului din Algeria ar fi responsabil si in Algeria de moartea a 16.378 de civili si de disparitia a 13.296 de persoane.

Dupa incheierea armistitiului la Paris in 1961 pentru francezii musulmani din Algeria (in urma asasinarii a 21 de politisti), exista documente care afirma ca in timpul razboiului FLN-ALN ar fi facut si 191 de victime in randul Politiei franceze (54 de morti si 137 de raniti).

Atragem atentia si asupra bilantului victimelor razboiului.

Pierderile de vieti omenesti au fost evaluate la cateva sute de mii din partea algerienilor (250.000-400.000, majoritatea civili), contra cateva zeci de mii (23.000-25.000) din partea franceza si la cca 4.000-6.000 de civili europeni.

Daca tinem cont si de moartea a catorva zeci de mii (30.000-90.000) de harkis (cetateni de confesiune musulmana/francezi musulmani angajati in Armata Franceza, care serveau Franta in Algeria Coloniala), bilantul victimelor devine si mai mare.

In orice caz, mentionam si faptul ca numarul de 1 Mil.-1,5 Mil. de victime in randul populatiei musulmane avansat in Algeria (Jurnalul El Moudjahid) pare sa nu aiba suport istoric real.

Dupa anularea alegerilor prezidentiale din 1991 castigat de catre Abdelkader Hachani/1956-1999 (FIS/Frontul Islamic de Salvare), HCE (Inaltul Comitet al Statului), care le anuleaza, preia si puterea dupa demisia in 1992 al Presedintelui Chadi Bendjedid (1929-2012), ceea ce declanseaza in Algeria un razboi civil extrem de violent marcat prin numeroase atentate si victime, iar relatiile apropiate dintre Franta si Algeria, importa acest conflict pe teritoriul francez prin intermediul GIA (Grupul Islamist Armat, fondat in 1992 de catre Mansouri Melian/Salem, terorist algerian, n.1944, executat in inchisoarea Berrouagahia in 1944 si Abdelhak Layada/Abou Adlane/n.1959 in Algeria, activ pana in 1999,de ideologie islamista, avand ca obiectiv inlocuirea Guvernului Algerian cu un regim islamist (implantat in egala masura si in Franta, Belgia, Marea Britanie, Italia, Suedia si SUA, dar si intr-o serie de state din Magreb si Africa subsahariana) apropiat organizatiei teroriste Al Qeda/Al Qaida.

Obiectivul si metodele GIA (rapirea, sechestrarea si asasinarea intelectualilor, precum si a membrilor fortelor de ordine/Politie, Jandarmerie, Armata, etc., sabotajul, atac/jaf armat, bomba/explozibil cu masina-capcana, etc.) respectiv, al ISA (Armata Islamica de Salvare, bransa armata a FIS, creata in 1989de catre Abbassi Madani/n.1931 in Algeria si Ali Belhadj/n.1956 in Tunisia, de ideologie islamista, avand ca obiectiv castigarea puterii politice in Algeria si instaurarea unui Stat Islamic), sunt sensibil aceleasi, dar in principiu, ele n-au fost decat doua organizatii concurente care s-au confruntat intre ele.

Printre principalele acte teroriste atribuite oficial GIA, pe teritoriul francez, mentionam deturnarea pe 24 decembrie 1994 al zborului (regulat) Air France 8969 pe ruta Alger-Paris, urmand ca Airbusul A300 (F-GBEC) , impreuna cu cei 229 de pasageri aflati la bord cu cei 12 membri al echipajului (PNT/Personal Navigannt Tehnic: Comandant Bernard Dhellemme, Copilot Jean-Paul Borderie si OMN/Mecanic de Bord Alain Bossuat; PNC/Personal Navigant Comercial: Sef de cabina principal Gilles Dunis, Sef de cabina Christiane Adenot, Insotitorii de bord: Nicole Chauvin, Sylviane Bidault, Claude Burgniard, Christophe Morin si Insotitorii de bord-studenti: Anne Dufène, Richard Claret si Ludovic Ulmer).

Avionul urma sa fie prabusit (explodat), fie deasupra Turnului Eiffel fie deasupra Turnului Montparnasse, in cazul in care cei doi fondatori al FIS, Abbassi Madani si Ali Belhadj (incarcerati in Algeria) nu vor fi eliberati (de catre autoritatile algeriene).

Interventia unitatii de lupta de elita GIGN[1] (Grupul de Interventie a Jandarmeriei Nationale, creat in 1974, cu un efectiv de cca 380 de oameni, specializat in contraterorism, eliberare de ostatici, lupta contra marii criminalitati, etc., 1.800 de operatiuni, 1.600 de arestari, 260 de teroristi anihilati, 600 de ostatici eliberati, 2 membri ucisi), pune capat luarii de ostatici in Airbusul A300, pe 26 decembrie 1994, pe Aeroportul Interenational Marsilia-Marignane, unde avionul a facut o escala pentru alimentare cu carburant.

Comandoul (echipat cu pistoale automate si munitie, respectiv, bombe cu cu cca 800g de explozibil) a fost condus de catre Abdul Abdallah Yahia ("Emirul", 25 de ani, un individ de o "extrema violenta", nu atat leader al GIA, cat mai mult executant, apartinand bransei "El-Mouakioune Bi Eddima"/Cei care semneaza cu sangele, recrutat din cartierul Eucalyptus/Château-Rouge, unul dintre cele mai dure si cu grad ridicat de criminalitate ale Algerului) un apropiat a lui Djamel Zitouni(Abou Abderahmane Amine,1964-1996), un mentor si seful spiritual al GIA (care a lansat valul de atentate teroriste in Franta din 1995, din Algeria, vezi mai jos) din care au facut parte alti 3 GIA-isti: "Ucigasul" (Machlouf Benguettaf, 27 de ani), "Nebunul" si unul "Le Simple" (Abruti), care comunicau intre ei in timpul atacului cu numele de cod: Mobile 2, Mobile 3, Mobil 4, Mobil 6, facand pe ostatici sa creda ca ar fi la bord 6 teroristi-rapitori (in loc de 4).

In urma asaltului acestuia la ora 17h15 condus de catre Denis Favier, pe atunci in varsta de 35 de ani (n.1959, General de Armata si Directorul general al GN/Jandarmeriei Nationale din 10 aprilie 2013), care nu a durat decat cca 20 de minute, cei 4 teroristi-rapitori implicati in atac sunt ucisi si toti ostaticii sunt eliberati.

Bilantul acestui atac ramane totusi dramatic, pentru ca 3 dintre pasageri sunt executati in timpul negocierilor (nainte de decolarea de pe Aeroportul International Alger-Houari Boumédiène, datorita refuzului autoritatilor algeriene de a negocia cu piratii aerului): pe 24 decembrie 1994 la ora 14h00, un Comisar algerian (in varsta de 30 de ani) apartinand Sigurantei Algeriene, este executat pe pasarela avionului, pe 25 decembrie in jurul pranzului, un Diplomat vietnamian Bui Ciang To (Consilier comercial al Vienamului la Alger) este impuscat in cap si aruncat peste bord, atunci cand autoritatile algeriene o contacteaza pe mama lui Yahia pentru a-l impresiona (care sa-l convinga sa renunte la actul sau terorist) si in sfarsit, tot pe 25 decembrie, la ora 22h00, este impuscat in cap Bucatarul Ambasadei Franceze la Alger, Yannick Beugnet (in varsta de 28 de ani) iar corpul acestuia este aruncat din avion, ceea ce de altfel, va convinge autoritatile algeriene si franceze sa aprobe decolarea cursei AF 8969 (in directia Paris) dupa cca 40h00 de stationare la sol pe Aeroportul din Alger.

In timpul asaltului la Aerportul International Marseille-Marignane, 9 membri a GIGN sunt raniti (dintre care unul grav) dar si 13 pasageri, respectiv, 3 membri al echipajului.

In urma acestui eveniment, zborurile dintre Alger si Paris vor fi intrerupte pana in 2003.

Acest act terorist, a fost urmat in 1995 de catre un val de atentate teroriste (cu bombe) comise pe teritoriul national (in perioada iulie-octombrie) care vor face peste 300 de victime, in special pe 25 iulie (ora 17h30) in statia de Saint Michel-Notre Dame (RER Linia B/8 morti si 200 de raniti), iar pe 17 octombrie (ora 07h00) intre satiiile Saint Michel-Musée d'Orsay (RER Linia C/26 de raniti), pentru ca in 1996, pe 3 decembrie, un alt atentat sa fie comis la statia Port Royal (tot pe RER Linia B), facand 4 morti si 91 de raniti.

Acestea sunt precedate de asasinarea in dimineata zilei de 5 mai 1995 (in jurul orei 05h00) a 6 salariati in localurile unei intreprinderi algeriene Anabib (filiala a unei societati americane de inginerieBechtel, specializata in fabricarea de tevi si conducte, in special, pentru irigatie si dar si a unor instalatii de hidrocarburi, in sectorul petrolier si de gaze, implantate in zonele industriale din Bounoura, aflata in proximitatea orasului Ghardaia (capitala subdiviziunii administrative algeriene aflate in partea de nord a Saharei algeriene, la cca 500km sud de Alger, facand parte din patrimoniul mondial).

Este vorba de 1 algerian (agent de securitate) si 5 straini specialisti (Richard Machabert si Jean-Claude Cordjon/francezi; Edward Wilson/britanic; Janer MacGari/canadian; Moustafa Zemirli/tunisian).

In acest atac sangeros si alti 4 agenti de securitate sunt raniti.

Mentionam ca desertul din regiunea Ghardaia se afla inconjurat de o serie de orase (considerate) sfiinte in care traieste comunitatea musulmana ibadita (pacifista), o ramura a khadridjismului (diferita de siism, respectiv, de sunnism, fondat cu cca o jumatate de secol dupa moartea lui Mahomed), care practica un islam traditional (pur), ostil integrismului.

Asasinii, originari din Laghouat (la cca 150km distanta de Ghardaia), este pentru prima oara cand ucid straini in aceasta regiune.

Dintre cei 84 de straini ucis pana atunci in Algeria, 28 erau francezi (ultimul, inainte de 5 mai 1995 fiind Joseph Belaïche, executat pe 22 ianuarie 1994 la Alger), 12 croati, 9 italieni, 8 rusi, 3 spanioli, 2 britanici, 2 belgieni, 1 canadian, etc.

Majoritatea dintre ei au fost amenintati sa paraseasca tara (Algeria).

In sfarsit, acest sextuplu asasinat este urmat de un alt eveniment dramatic (tragic) pe 11 iulie 1995 cu uciderea Seicului-Imam algerian Abdelbaki Sahraoui (1910-1995), cofondator al FIS (organizatie concurenta a GIA), impreuna cu asistentul sau Ahmed Omar (32 de ani, profesor-suplinitor) de catre doi necunoscuti (membri GIA niciodata identificati!) la Moscheea Khalid ibn al Walid din strada Myrha (Paris, sectorul XVIII).

Sahraoui, a fost amenintat cu moartea in repetate randuri pentru ca s-ar fi opus importului Jihadului algerian in Franta, iar in ceea ce il priveste pe Omar, acesta ar fi fost o victima colaterala pentru ca ar fi sarit in apararea Imamului.

Printre atentatele cu bomba in 1995, mai putin grave, putem mentiona si pe cele din 17 august in Piata Charles de Gaulle-Etoile (16 raniti), pe 6 octombrie pe Avenue d'Italie, unde in proximitatea statiei de metrou Maison Blanche, in ziua inmormantarii lui Khaled Kelkal (responsabil de atentatul de la statia Saint Michel), o bomba artizanala explodand intr-o pubela raneste 18 persoane.

In sfarsit, pe 7 septembrie (ora 16h35), explozia unui vehicul (masina)-capcana (plin(a) cu exploziv/explozibil) in proximitatea scolii evreiesti Nah'alat Moché (frecventat de cca 700 de elevi) din Villeurbanne (Lyon) raneste 14 persoane, numai cu cca 10 minute, inainte desosirea majoritatii copiilor la scoala. (A se vedea pentru detalii si articolele autorului: "Allahou(u) Akbar". Partea a IV-a. Valul de atentate teroriste din 1995 si consecintele atentatelor din 2015: http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/46989-allah-o-u-akbar-partea-iv-valul-de-atentate-teroriste-din-1995-si-consecintele-atentatelor-din-2015.html).

Considerata una dintre organizatiile teroriste cele mai sangeroase, GIA a fost anihilata definitiv de catre autoritatile algeriene, numai in 2005.

Dar mai devreme, tot in 1994, au loc si alte asasinate reprosate organizatiei teroriste GIA.

Pe 8 mai 1994, doi religiosi francezi (apartinand Fratilor Maristi/Fratrum Maristarum a Scholis-Congregatie laica masculina de drept pontifical a Bisericii Catolice care se consacra educatiei tineretului), Preotul (Parintele) si profesorul (de matematica) Henri Vergès (n.1930, directorul bibilotecii Arhidiocezei din Alger, fondata in 1866 cu sediul general la Cathédrale du Sacré-Cœur d'Alger ), unul dintre cei 19 martiri din Algeria, din perioada 1994-1996 si Sora Paule-Hélène Saint-Raymond (de la PSA/Petites Sœurs de l'Assomption, Congregatie religioasa catolica fondata in 1865 la Paris de catre Etienne Pernet), sunt ucisi de catre 3 oameni inarmati la Alger, in cartierul Casbah (Al-qaṣabah, centrul vechi, istoric al Algerului, aflat din 1992 in patrimoniul Unesco).

Pe 3 august 1994, in jurul orei 06h30, aceasta bransa a "mortii" (El-Mouakioune Bi Eddima), cu 7 membri inarmati dintre ai sai purtand uniforma militara algeriana ar fi comis atacul terorist din cartierul Ain Allah la Alger (la Ambasada Franceza), soldat cu 5 victime (3 jandarmi francezi de la Brigada Mobila: Michel Serlet-Escadron 14/9, Stéphane Salomon-Escadron 14/9, Fabrice Decamps-EGM 23/9), precum si 2 agenti consulari (Jean-Gérard Tourreille si Armand Bard, functionari in cadrul Ministerului Afacerilor Externe).

Jandarmul Cristophe Magnier atins de mai multe gloante, in ciuida ranilor grave (dintre care doua in jurul gatului) va supravietui in mod miraculos.

Teroristii au lasat in urma lor si o masina-capcana umpluta cu explozibil, dar acesta nu va exploda !

Conform documentelor de ancheta, operatiunea ar fi fost dirijata (chiar din cartier!) de catre Djamel Zitouni (dupa unele surse, agent sub acoperire, infiltrat al serviciilor secrete algeriene in GIA).

Acesta ar fi fost manipula (in secret) intre 1994-1996 de catre generalii Smain Lamari (1941-2007, fost General-Maior si sef la DCE/Directia de Contraspionaj, una dintre cele 3 branse ale al DRS/Departamentul Informatii-Securitate/ex Securitate militara) si Toufik Mediene (Rab Edzaïr/Dumnezeul Algeriei, n.1939/1941, fost General de Corp de Armata si comandant al DRS in perioada 1990-2015, sub presedintia a 5 sefi de stat).

Pe 27 decembrie 1994, adica, in ziua care a urmat asaltului GIGN pe Aeroportul International Marsilia-Marignane pentru eliberarea celor 238 ostatici retinuti de catre 4 teroristi apartinand bransei "mortii" a GIA din A300 al cursei Air France 8969, 4 preoti apartinand societatii (de viata apostolica) "Les Pères blancs", un institut misionar de drept pontifical, oficial, "Missionnaires d'Afrique" (fondat la Maison Carrée, astazi, El Harrach, Algeria in 1868), dintre care 3 francezi (Alain Dieulangard/n.1919, Christian Chesse/n.1958l si Jean Chevillard/n.1925), respectiv, Charles Deckers (n.1924, britanic), sunt masacrati cu bestialitate (in jurul pranzului) la Tizi Ouzou (Tizi-Wezzu/Tizi Wezzou, la cca 100km est de Alger) in Kabylie (regiune istorica si etnolingvistica berbera in nordul Algeriei).

Exista si actiuni criminale care au fost imputate GIA, cu toate ca implicarea acestuia din urma in acestea este indoielnica.

Printre acestea putem mentiona si asasinarea (cu bomba), pe 1 august 1996, a lui Pierre Claverie, unul dintre cei 19 religiosi crestini asasinati in Algeria (impreuna cu seoferul sau), Episcop al Oranului al doilea oras (port la Marea Mediterana) ca importanta in Algeria (si unul dintre cele mai importante din Magreb/Nordul Africii, aflat la cca 435km nord-vest de Alger), respectiv, rapirea si sechestrarea (timp de 2 luni), in noaptea de 26-27 martie 1996 a 7 calugari trapisti (membri al Ordinului Trapist luat nastere in secolul XVII ca ramura desprinsa din Ordinul Cistercian, ordin calugaresc catolic infiintat in 1098, avand ca nucleu calugarii Manastirii Benedictene din Saint-Nicolas-lès-Cîteaux/Franta) de la Manastirea Tibhirine (in proximitatea orasului Médéa, capitala subdiviziunii administrative cu acelasi nume, aflat la cca 80km sud-vest de Alger, fondata pe 7 martie 1938), urmata de asasinarea (decapitarea) acestora, anuntata oficial pe 21 mai intr-un comunicat atribuit GIA.

Este vorba de Christian de Chergé (n.1937, calugar din 1969, aflat in Algeria din 1971), Paul Gabriel Dochier (Frère Luc Dochier, n.1941, calugar din 1941, aflat in Algeria din 1946, binational franco-algerian, medic in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial), Christian Charles Joseph Lemarchand (Père Bruno, n.1930, calugar din 1983, aflat in Maroc si in Algeria din 1989), Célestin Marie Georges Maxime Ringeard (Père Célestin Ringeard, calugar din 1983, aflat in Algeria din 1987), Paul Auguste Favre-Miville (Frère Paul, n.1939, calagar din 1984, aflat in Algeria din 1989), Père Cristophe Lebreton (n.1951, calugar din 1974, aflat in Algeria din 1987) si Frère Michel Fleury (n.1944, calugar din 1981, aflat in Algeria din 1985).

Din contra, capetele calugarilor (separate de corpurile lor, care nu au fost niciodata gasite!) sunt gasite (si identificate), mult mai tarziu, pe 30 mai 1996 (dispersate de-a lungul unui drum izolat de munte, in proximitatea orasului Médéa), fiind ingropate in gradina manastirii cu numele mentionat al fiecarui calugar.

Legat de aceste asasinate, Generalul François Buchwalter (n.1943), care pe atunci era atasat al Ministerului Apararii la Ambasada Franceza din Alger (Algeria) a facut o serie de depozitii in fata Judecatorului de Instructie Marc Trévidic la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) de la Paris, insarcinat cu instrumentarea dosarelor, care ar disculpa GIA.

Acesta afirma ca exista o stransa legatura dintre cele doua evenimente, asasinarea Parintelui Pierre Claverie (care îi era un apropiat si cu care s-ar fi intretinut numai cu 3h00 inainte de asasinarea acestuia) si rapirea, sechestrarea, respectiv decapitarea celor 7 calugari de la Manastirea Tibhirine din Algeria.

El ar fi detinut aceste informatii de la un fost coleg algerian de la Scoala Militara Saint Cyr, al carui frate ar fi fost seful unei escadrile de elicoptere din Blida.

In fond, acesta sustine ca cei 7 calugari ar fi fost rapiti si sechestrati de catre membri GIA (intr-un "bivouac"/amplasament provizoriu de tip lagar de tranzit), dar ulterior, ucisi cu implicarea autoritatilor algeriene, din gresala, in timpul unui raid aerian al armatei algeriene contra GIA.

In ceea ce il priveste pe Parintele Pierre Claverie, acesta ar fi fost la curent (prion intermediul celor cu care era in contact!) cu implicarea puterii politice algeriene in asasinarea acestora.

Pe de alta parte, conform Generalului ar putea fi vorba si de o riposta a autoritatilor algeriene contra Frantei, in urma vizitei (neagreate in Algeria) a Ministrului de Externe francez, Hervé de Charette, chiar in ziua de 1 august 1996.

Intr-adevar, de-a lungul unei anchete fara sfarsit (care a debutat in 2003, fiind inca si astazi in derulare!) datorita unei obstructiuni a justitiei de catre autoritatilor algeriene, ar exista suficiente elemente in dosar care ar confirma punctul de vedere al Generalului.

Se pare ca decapitarea calugarilor (conform unor documente, ar fi ulterioara asasinarii lor, avuta loc, probabil, intre 25-27 aprilie), ceea ce ar rezulta si din autopsia practicata asupra capetelor acestora (dupa exhumarea lor pe 14 octombrie 2014!), de catre 5 experti in prezenta judecatorilor de instructie antiteroristiMarc Trévidic si Nathalie Poux, ale caror rezultate au fost facute publice pe 2 iulie 2015 (Le Monde).

In plus, decapitarea lor si nu ar concorda nici cu revendicarile GIA.

Atragem atentia asupra faptului ca daca in 1996, dupa eveniment, nici autoritatile algeriene si nici cele franceze nu au efectuat niciun fel de ancheta!

Este actualul presedinte al Frantei, François Hollande, a crei interventie pe langa Presedintele Algeria Abdelaziz Bouteflika a permis redeschiderea dosarului

Mentionam aici ca in timpul razboiului civil din Algeria asemenea evenimente au mai avut loc si mai devreme, pe 21 septembrie 1993, cand doi geometri francezi, Emmanuel Didier si François Berthelet, sunt asasinati de catre un grup armat al GIA la Sidi Bel Abbès (capitala unitatii administrativ-teritoriale cu acelasi nume la cca 80km de Oran), iar pe 24 octombrie 1993, trei agenti consulari, sotii Jean-Claude si Michèle Thévenot, respectiv, Alain Fressier sunt rapiti la Alger si eliberati in conditii misterioase, fiind probabil o falsa rapire organizata (demonstrativ) de catre DRS.

Alte conflicte regionale de tip independetism (separatism, autonomism) in care Franta a fost implicata (mai putin sangeroase) sunt si cele din actualele departamente (judete) nemetropolitane (Outre Mer/Colectivitati teritoriale peste mari): Guyana franceza (in nordul Americii de Sud), Martinica si Guadelupa (in Antilele Franceze Mici, in Mareaa Caraibilor), in perioada 1981-1987, in care o serie de atentate au fost comise de catre organizatiile ARC (Alianta Revolutionara din Caraibe, fondata in 1983, activa in cele 3 departamente pana in 1989, cu ideologia independentism/anticolonialism, avand ca obiectiv lupta pentru independenta acestora) care a facut 3 victime si cca 50 de raniti, intr-o serie de atentate (cateva sute) care au debutat pe 28 mai 1983 (cu 16 atentate), in Guyana, Martinica, Gouadelupa si la Paris (in care atentatorul si-a pierdut viata), terminand cu "Nuit bleue" (Noaptea albastra o serie de atentate simultane cu explozibil in cursul unei nopti), pe 25 ianuarie 1989 la Pointe à Pitre (Guadelupa/Antilele mici).

Luc Reinette, unul dintre sefii acesteia (alaturi de Henri Bernard si Hendri Amédien) a fost arestat in februarie in Guadelupa si condamnat la 33 de ani de recluziune criminala, dar ulterior a fost amnestiat.

Alte doua grupuri armate activeaza in aceasta perioada in Caraibe, GLA (Grupul de Eliberare Armata, fondat in 1980, activ in Guadelupa pana in 1981

responsabil de cateva zeci de atentate si tentaive de atentat, respectiv de 2 morti si o duzina de raniti), respectiv, Yich Telga (Fii din Telga/Grup armat independentist prezent in Martinica, in onoarea lui Louis Telga, erou al insurectiei din sudul insulei in 1870, responsabil de mai multe atentate si incendii voluntare), respectiv, Grupul 22 mai 1848.

Evenimente independentiste au loc in anii 1980 si in Noua Caledonie (Colectivitate teritoriala franceza Sui generis, Arhipelag/lant de insule in Oceania/Oceanul Pacific, la cca 1.500km est de Australia, la cca 2.000km nord de Noua Zeelanda si la cca 17.000 km de Franta Metropolitana) care in acea perioada se afla intr-o situatie cuasiinsurectionala cu confruntari de anvergura (chiar si ucigase) dintre grupurile canaques (kanaks/populatie autohtona melaneziana, majoritara, cca 73,8% in Provincia de Nord si cca 96,6% in provincia Iles Loyauté), si caldoches(populatia alba minoritara, esentialmente de origine europeana, instalata/stabilita in teritoriu).

Evenimentul cel mai important (o tragedie de mare anvergura, cu o puternica coloratura politica!) este insa luarea de ostatici intre 27 aprilie-5 mai 1988 (pe Insula Ouvéa), in preajma alegerilor prezidentiale in Franta, in care este implicat FLNKS (Frontul de Eliberare Nationala Kanak si Socialist, de ideologie independentista, nationalista kanak si socialista, un ansamblu de partide politice din Noua Caledonie fondat la Congresul de dizolvare al Frontului Independentist intre 22-24 septembrie 1984).

Pe 22 aprilie 1988 (in jurul orei 07h55), cu numai doua zile inainte de primul tur al alegerilor prezidentiale (confruntarea dintre Jacques Chirac/Primul Ministru si François Mitterrand/Presedintele Freantei in primul sau mandat 1981-1988, castigat in al doilea tur de catre acesta din urma pentru un al doilea mandat 1988-1995), independentistii kanaks si membri FLANKS ataca Brigada de Jandarmerie dinFayaoué/Insula Ouvéa (cu trei jandarmi permanenti si 28 mobili cu scopul da o ocupa si a-i lua ostatici pe functionarii sai), ocazie cu care 4 jandarmi sunt ucisi/impuscati (Ajutantul-Sef Georges Moulié/decedat in cursul zilei urmatoare la Sydney si jandarmii Edmond Dujardin, Daniel Leroy si Jean Zawadzki/"masacrati" cu arma alba, conform declaratiei lui Jacques Chirac!), iar locotenentul Jean Florentin, grav ranit.

Din comando ar fi facut parte si Yeiwéné Yeiwéné (adjunctul lui Jean-Marie Tjibaou, 1936-1989, Om politic nationalist independentist kanak, Primarul comunei turistice Hienghène/Provincia de Sud/1977-1989, Vicepresedinte al Consiliului de Guvernamant din Noua Caledonia/1982-1984, insarcinat cu "animatia" comitetelor de lupta independentiste), insotit de catre Franck Wahuzue si Alphonse Dianou.

Deasemenea, 3 dintre independentisti sunt si ei raniti.

Ceilalti 27 de jandarmi (ramasi in viata) si prezenti la sediul Jandarmeriei sunt dezarmati si luati ostatici (prizonieri) si impartiti in doua grupe.

Primul grup de 11 jandarmi (condus de catre Chanel Kapoeri) pleaca in sudul insulei la Mouli (Iles Loyauté ), unde, dupa 3 zile ostaticii sunt eliberati.

Al doilea grup format din 16 jandarmi (condus de catre Alphonse Dianou) sunt condusi intr-o grota (pestera) al tribului Gossanah (Iles Loyauté).

Asemenea actiuni ar fi trebuit sa aiba loc si la Lifou (Drehu), respectiv, la Maré (Nengone) tot in Iles Loyauté, insa ele au esuat.

Criza ostaticilor-jandarmi de la Ouéva este gestionata direct de la Palatul Matignon (Cabinetul Prim-Ministrului, pe atunci Jacques Chirac/RPR-Ressemblement pour la République, partid de centru-dreapta in coabitare cu Presedintele Frantei in exercitiu François Mitterrand/PS-Partidul Socialist), iar prin intermediul Inaltului Comisar al Guvernului, Clément Bouhin, comandamentul operatiunilor ("Victor") de eliberare a ostaticilor este incredintat Generalului Jacques Vidal, seful FANC (Fortele Armate Franceze din Noua Caledonie) pe 23 aprilie.

Acesta deplaseaza la fata locului un imens arsenal militar de lupta: mai multe escadroane de jandarmerie, detasamente de EPIGN (Escadron Parachutiste d'Intervention de la Gendarmerie Nationale/Escadron Parasutist de Interventie a Jandarmeriei Nationale, intre 1971-1984 si GSIGN/Groupement de Sécurité et d'Intervention de la Gendarmerie Nationale/Grup de Securitate de Interventie a Jandarmeriei Nationale din 1984 pana pe 1 septembrie 2007, cand acestea vor fi integrate in GIGN/Grupul de Interventie (de elita) a Jandarmeriei Nationale), de RIMAP (Régiment d'Infanterie de Marine du Pacifique/Regiment de Infanterie al Marinei din Pacific), respectiv de alte doua Regimente (de infanterie si de parasutism), "11e Choc" (11e Régiment Parachutiste de Choc/al 11-lea Regiment de Parasutisti de Soc, unitate parasutista de elita a Armatei Terestre Franceze, facand parte in trecut din SDECE/Service d'Action du Service de Documentation Extérieure et de Contre-espionage, fondat in 1946, activa pana in 1993, in special in razboaiele din Indochina si Algeria), un detasament de lansatori de flacari al Regimentului 17 de Geniu Parasutism, precum si o unitate de puscasi marini al Comandoului Hubert (Comando de elita/Forte speciale, cu interventii submarine si de antiterorism marin, apartinand Marinei Nationale Franceze, cu un efectiv de 102 militari, creat in 1947, cu numeroase actiuni notabile finalizate cu succes atat in Franta cat si in lumea intreaga), cu care blocheaza complet Insula Ouéva.

Pe 24 aprilie cand Bernard Pons soseste la Nouméa, independentistii (inarmati cu pistoale automate si mitraliere, respectiv, pusti de asalt franceze FAMAS/5,56 × 45mm-NATO, sustrase din sediul Jandarmeriei) detin cei 27 de jandarmi.

Pe 25 aprilie, la ora 06h30, 2 jandarmi au fost pusi in libertate de catre triburile din Sud (din primul grup), insa 450 de militari cautau pe atunci locul unde au fost sechestrati ostaticii din cel de-al doilea grup.

In urma unor interogatorii "neortodoxe" (care au facut apel la cruzime si violenta fizica, respectiv, psihica, actiuni criticate cu severitate de catre partidele de stanga din tabara Presedintelui in exercitiu, François Mitterrand, candidat la cel de-al doilea mandat) locuitorii Gossanah-ului incep sa "vorbeasca" si pe 27 aprilie pesterea in care sunt sechestrati jandarmii este localizata de catre oamenii Generalului Vidal.

In cursul aceleasi zile, Capitanul Philippe Legorjus (de la GIGN cu 6 oameni ai sai) insotit de catre Jean Bianconi Substitutul Procurorului de Nouméa (Capitala Provinciei de Sud, Noua Caledonie, din 14 martie 1866, fondat de catre francezi in 1854 sub numele de Port de France) si Jandarmul melanezian Samy Ihage, sub autoritatea lui Vidal, vor incepe negocierile cu Dianou pentru eliberarea ostaticilor, insa acesta îi ameninta ca daca nu se vor preda pentru a se constitui prizonieri, el incepe sa execute ostaticii.

Luati ostatici, in cursul zilei urmatoare (pe 28 aprilie), Legorjus, va fi eliberat pentru a servi ca mediator dintre grupul de insurectionisti condus de catre Dianou si autoritatile franceze, iar Bianconi va beneficia de o libertate de miscare, care îi va permite sa introduca in pesetra chei pentru catuse, 2 revolvere Smith & Wesson si 10 cartuse destinate membrilor GIGN detinuti cu el.

Dupa o serie de discutii dintre autoritatile franceze de la Palatele Elysée si Matignon, asaltul (in doua etape) asupra pesterii (Operatiunea Victor), care a permis eliberarea tuturor ostaticilor, este declansat pe 5 mai la ora 06h15 (prima etapa, 21h15, ora Parisului) la care vor participa, efectiv, 74 de militari.

In prima etapa (care a durat cca 01h00), in care, Operatiunea Victor isi propunea asedierea grotei (pesterii), doi jandarmi (Adjutantul Régis Pedrazza si Militarul de Clasa a 2-a Jean-Yves Véron) vor pieri in actiune, alaturi de 12 independentisti.

Cea de-a doua etapa a asaltului are loc in jurul pranzului (ora 12h30), in care 8 jandarmi de la GIGN sub comanda sefului lor Michel Lefèvre (Jandarm-subofiter intre 1981-1983) patrund in pestera printr-o actiune armata (inclusiv cu grenade lacrimogene, luand prizonieri si doi tineri independentisti) ceea ce va permite prizonierilor sa paraseasca pesterea printr-o poteca laterala.

Anihilati (majoritatea ucisi, 12/19 aflati in pestera, iar o alta parte raniti, inclusiv, Alphonse Dianou), independentistii accepta sa se predea.

Legat de Operatiunea Victor au aparut insa o serie de polemici, in urma declaratiilor facute de catre independentistii ramasi in viata si inculpati pentru infractiunea criminala de kidnapping asupra oamenilor legii.

Reprezentantul lor, FLNKS, acuza fortele eliberatoare ca acestia ar fi facut apel in randul rapitorilor la "executii sumare" (extrajudiciare) sau ca i-ar fi lasat sa moara, fara sa acorde primul ajutor, in special in cazul celor raniti grav, cum ar fi fost si in cazul sefulului acestora, Dianou.

Ranit grav la genunchi, acesta ar fi fost lasat ore in sir fara ingrijiri medicale, motiv pentru care, ulterior, ar fi decedat.

Un alt insurgent, Wenceslas Lavelloi (Rambo) ar fi fost si el ranit in timpul asaltului, insa ulterior, ar fi fost gasit, executat, cun un glonte in cap.

Patrick Amossa Waina, un tanar in varsta de 18 ani, responsabil cu aducerea ceaiului prizonierilor dimineata (ca alte 7 persoane cu varstele cuprinse intre 15-22 de ani, care nu a facut parte din grupurile de rapitori), ar fi fost gasit si el cu un glonte in cap, in contextul in care in timpul asaltului, acesta nici n-ar fi fost ranit, ca de altfel si alti rapitori, printre care si Martin Haiwe (care incerca sa fuga in timpul asaltului), respectiv, Samuel Wamo, ranit in prima faza a asaltului si evacuat inainte de ceea de a doua faza.

In plus, numarul mare de independentisti morti (ucisi cu un glonte in cap sau chiar cu mai multe gloante), conform medicilor legisti (care au examinat cadavrele!), converge catre ideea executiilor summare comise de catre fortele eliberatoare.

Nidoïsh Naisseline, (1945-1915, originar din tribul Nece/Nétsé din districtul Guahma din Maré/Iles de Loyauté, Om politic independentist kanak, spre deosebire de tatal lui HenriNawossé Naisseline /1011-1973, care era un Om politic local antiindepenentist, cel de-al 2-lea Presedinte al Provinciei Ile de Loyauté/1995-1999, leadar al miscarii LKS/Libération kanak socialiste, fondata in 1981 la Nouméa) afirma ca Jaques Chirac (Prim-Ministru) si Bernard Pons (Ministrul Departamentelor si Teritoriilor peste Mari/Outre Mer, 1986-1988, responsabil cu gestiunea crizei pe plan local) s-ar fi comportat ca "niste asasini veritabili", pentru ca rapitorii ar fi eliberat deja 10 jandarmi, iar ceilalti urmau sa fie eliberati dupa clarificarea situatiei politice, pe 10 mai, ca urmare a alegerilor prezidentiale.

Din contra, autoritatile militare implicate in operatiune contrazic pe kidnapping-isti, iar o ancheta interna condusa de catre Jean-Pierre Chévenement (proaspatul Ministru al Apararii, numit dupa realegerea ca presedinte al lui François Mitterrand/1998-1991 in Guvernul lui Michel Rocard /10 mai 1988-22 iunie/1988) le-ar fi dat dreptate acestora, cu toate ca Colonelul de jandarmerie Alain Benson (responsabil cu operatiunile de Politie Judiciara dupa asalt), care l-ar fi ranit si l-ar abandonat (in agonie) pe Dianou a fost destituit din functie.

Tot Guvernul Rocard este cel care elaboreaza Acordul de la Matignon din 26 iunie 1988, dintre independentistii si loialistii din Noua Caledonie.

La acest acord participa, alaturi de autoritatile politice franceze metropolitane (in primul rand, Prim-Minstrul Michel Rocard) si cele din colectivitatile teritoriale (din Noua Caledonie), pe de o parte, Jean-Marie Tjibaou, din partea nationalistilor kanak si Jacques Lafleur (1932-2010, Om politic francez, Deputat intre 1978-2007, fost Presedinte al Regiunii de Sud din Noua Caledonie/29 aprilie 1988-11 iunie 1989, Primul Presedinte a Adanuarii din Provincia de Sud din Noua Caledonie/1989-2004), din partea lioalistilor (care vor mentinerea Noii Caledonii in Republica Franceza).

Sunt prezenti si Roch Wamytan (n.1950, Om politic kanak independentist caledonian, Mare-sef al Distrctului Pont de Français si Sef al tribului/cartierului Saint louis/Le Mont Dore din Noua Caledonie, al 10-lea Presedinte al Congresului din Noua Caledonie cu mici intreruperi in perioada 2011-2014, Membru al Guvernului Caledonian/2002-2004, al 3-lea Presedinte al FLNKS/1995-2001, al 5-lea Presedinte al Uniunii Caledonienilor/1999-2001), respectiv, Paul Néaoutyine (n.1951, Om politic independent kanak, Primar al comunei Poindimiéle, locul sau de nastere, din 1989 si al 2-lea Presedinte al Provinciei de Nord din Noua Caledonie din 1999).

Acordul de la Matignon, este completat cu cel de la Oudinot (sediul Ministerului Departamenlor si Teritoariilor Outre Mer/Colectivitatilor teritoriale nemetropolitane din strada Oudinot, sectorul 7, Paris) pe data de 20 august 1988, iar acordul cunoscut si sub numele de Acordurile de la Matignon-Oudinot, au permis restabilierea pacii in teritoriu, fiind amnestitati atat independentistii cat si militarii implicati in masacrul de la Ouvéa, in care si-au pierdut viata, 2 jandarmi (si 4 au fost raniti), respectiv 19 independentisti (dintre cei 33 participanti la rapire/dintre care 7 neinarmati).

Dintre independentisti 14 au fost luati prizonieri, iar cei 23 de ostatici au fost eliberati.

Daca tinem cont si de atacul armat la Jandarmeria din Fayaoué, unde inainte de rapire, alti 4 jandarmi au fost ucisi, in total, 6 militari au fost ucisi cu ocazia evenimentului.

Mentionam ca raportul de autopsie a aratat ca cei 4 jandarmi de la sediul Brigazii de Jandarmerie au fost ucisi cu arma de foc, numai Lt. Florentin fiind lovit cu arma alba (un topor).

Conform declaratiei leaderilor FLNKS, uciderea jandarmilor nu ar fi facut parte din planul independentistilor, fiind numai conjunctura care ar fi impus-o, sub forma de o riposta a lor, in "legitima aparare".

Mentionam aici si faptul ca autoritatilor franceze le-a trebuit un deceniu pentru pentru a pune la punct din punct de vedere logistic cele solocitate de kanaks in acrodurile de la Matignon-Oudinot,In sf cand cu ocazia unui al 2-lea acord, pe 5 mai 1998 (Guvernul Lionel Jospin, 1997-2002, sub primul mandat prezidential al lui Jacques Chirac, 1995-2002), la Nouméa, colectivitatii teritoriale Noua Caledonie, va fi permisa punerea in aplicare a procesului de autodetrminare in perioada 2014-2018, prin transferul diferitelor competente din Franta Metropolitana catre Arhipelag (mai putin cele legate de aparare si securitate, respectiv, justitie si moneda).

In urma consultarii populatiei din Noua Caledonie pe 8 noiembrie 1998, acordul de la Nouméa este aprobat cu o majoritate de 72%.

In sfarsit, exista si conflicte regionale care au avut loc pe teritoriul francez(materializate prin atentate teroriste cu victime omenesti), fara ca acestea sa aiba legatura directa cu independentismul (separatismul) francez.

Printre acestea putem mentiona si terorismul armenian, in care este implicat ASALA (Armata Secreta Armeniana de Eliberare a Armeniei), grup armat terorist fondat in 1974 de catre Hagon Hagopian/1951-asasinat la Atena in 1988 si Hagop Tarakchian, de ideologie nationalista si marxist-leninista/laica, activa pana in 1984 in Turcia, Bulgaria, SUA, Elvetia si Franta, sustinuta de catre diaspora, specializata in atentate cu bomba, asasinate, avand ca obiectiv principal recunoasterea de catre Guvernul turc al genocidului armenian/1915-1916 si 1923, cand 2/3 dintre armenienii care traiau atunci pe teritoriul Turciei (actuale) au fost masacrati si deportati.

ASALA care pe 4 martie 1981 pune la cale uciderea a doi diplomati turci atasati la Paris (Reşat Morali, din partea Ministerului Afacerilor Muncii si Tecelli Ari, consilier din partea Ministerului Afacerilor religioase), iar pe 15 iulie 1983, plasarea unei bombe la Aeroportul International Paris-Orly , este responsabila de 46 de asasinate si 299 de raniti.

Mentionam ca bomba (Semtex) explodeaza in jurul orei 14h11 intr-un bagaj inainte de livrare (pe o banda/covor, prematur) in holul terminalului Orly-Sud (la Turkish Airlines), ucigand 8 persoane (2 Turci, 4 Francezi, 1 Armenian, si 1 suedez si raneste 54 de persoane).

In zilele care urmeaza anchetatiorii francezi al serviciilor secrete (DGSE/Directia Generala pentru Securitate Externa, respectiv, DST/Directia de Supraveghere al Teritoriului/Siguranta Statutului si RG/Informatii Generale, astazi, DGSI/Directia Generala pentru Securitatea Interna) interpeleaza 51 de persoane, dintre care 3 vor fi arestati si inculpati pentru activitate terorista: Varoujan Garbidjian (n.1954 in Siria, din parinti de corigine armeniana refugiati), seful comandoului (cel care a plasat bomba) si complicii sai Soner Nayir si Ohannès Semerci (doi tineri turci, de origine armeniana acuzati pentru compliciate) la domiciliul carora sunt descoperite pistoale mitraliere, grenade, dinamita, circuite electronice, etc. Necesare pregatirii bombelor.

Cei 3 vor fi judecati pe 3 martie 1985 la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Créteil de catre Juriul Popular/Curte cu Jurati Val de Marne (competenta in materie jurisdictionala pentru atentatul de pe Aeroportul Orly), fiind condamnati, Garbidjian la inchisoare pe viata (dar eliberat dupa 17 ani de recluziune criminala din Inschisoarea Saint Maur/Departamentul Indre, pe 23 aprilie 2001 in special pentru buna comportare si datorita dizolvarii ASALA, avand in vedere faptul ca in 1990 se naste statul Armenia, independent de ex-URSS si recunoscut de catre Franta iar Garbidjian avea un contrat de munca nedeterminat din partea Primarului din Erevan), Nayir la 15 ani de recluziune criminala si Semerci la 10 ani de recluziune criminala (amandoi eliberati conditionat inca in deceniul opt al secolului trecut).

Mentionam aici si faptul ca intre 1975-1984, ASALA a fost responsabila de 57 atentate teroriste (perpetrate sau avortate), dintre care 45 au avut loc dupa 1980, printre care si asedierea Consulatului Turc la Paris pe 24 septembrie 1981 (1 mort, 3 raniti, 40 de ostatici), iar pe 16 noiembrie 1981, atentatul de la Gara de Est-Paris (2 raniti).

In anii 1970-1980 (de plumb), Franta este deja tinta si a unor actiuni teroriste provenind din Orientul Mijlociu si Liban (datorita conflictului israelo-palestinian si libanez), in care sunt implicate gruparile Abou Nidal (Fatah-Majlis al Thawri/Fatah-CR /Organizatie Revolutionara a Musulmanilor Socialisti, clasata terorista, fondata in 1974 de catre Sabri al Banna/Abou Nidal/, in dezacord cu Fatah (Miscare de Eliberare a Palestinei, fondata in 1959 la Kuweit de catre Yasser Arafat/1929-2004, fost Prim-Presedinte al Autoritatii Palestiniene/1996-2004) .

Sustinut la inceput de catre Irak, Fatah-CR/Consiliul Revolutionar are sediul la Bagdad (1947-1983), organizatia incepe sa fie vanata de catre Saddam Hussein (1937-2006, al 5-lea Presedinte al Irakului/1979-2003) pentru conservarea sprijinului occidentului in raboiul cu Iran (Primul Razboi din Golful Persic/septembrie 1980-august 1988, 500.000-1.200.000 de victime) si se muta intre 1983-1987 in Siria (Damasc).

Dupa 1987 se muta in Liban (cu activitatea) dar Cartierul general politic isi stabileste in Libia (care îi pune la dispozitie centre de antrenament din Gharyan, Ma'atan as Sarah si Ras al Hilal).

In afara de atentatele sangeroase pe care aceasta va comite in Israel, respectiv, in tarile arabe (Palestina, Pakistan, Emiratele Arabe Unite), ea va fi responsabila si de altele comise in Uniunea Europeana (Grecia, Austria, Italia si Franta), unele deosebit de sangeroase.

Mentionam printre acestea cele doua atentate comise pe 27 decembrie 1985, aproape simultan in jurul orei 08h15, pe Aeroportul Leonardo da Vinci la Roma, la ghiseul comaniei israeliene de aviatie El Al unde 4 teroristi deschid focul (19 morti, cca 100 de raniti si cei 4 teroristri ucisi) respectiv, pe Aeroportul Schwechat la Viena (3 morti, cca 40 de raniti), respectiv, pe 9 august 1982, la ora 13h15, atacul terorist din strada Rosiers nr.7 (in centrul Parisului/Cartierul Marais-Pletzl/Piata Evreilor-Restaurantul Jo Goldenberg), unde un grup armat cu Pistoale Maszynowy wz. 63/pistoale mitraliere model 1963 (concepute de catre inginerul polonez Piotr Wilniewczyc) format din 3-5 teroristi (mascati) lanseaza grenade si deschide focul asupra celor cca 50 de persoane de religie mozaica aflate in restaurant, facand 6 victime (morti) si 22 de raniti.

Desi atribuit la inceput organizatiei teroriste irlandeze IRA (Irish Republican Army), oficial PIRA (Provisional Irish Republican Army sau Óglaigh na hÉireann, fondata in 1969 de catre Seán MacStíofáin, vezi mai jos), dupa 28 de ani de la eveniment, in 2011, Justitia franceza va identifica ca responsabila de atac, organizatia lui Abou Nidal (Fatah-CR), iar acesta este posibil sa fii fost comandidat de catre Presedintele Republicii Siria, pe atunci Hafez el-Assad (1930-2000, tatal lui Bachar el-Assad, succesorul acestuia la presedintia tarii din 17 iulie 2000).

Un alt atac terorist la Paris atribuit lui Fatah-CR este un atentat cu bomba comis pe strada Copernic, pe 3 octombrie 1980 in jurul orei 18h40 (seara de sabat si de sarbatoare evreiasca Simhat Torá) care viza Sinagoga Uniunii Liberale Israelite din Franta, primul atentat contra evreilor pe teritoriul francez dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, care va face 40 de raniti in interior si 4 victime (morti) in exterior (Philippe Bouissou/22 care trecea pe acolo, pe o motoreta; Aliza Shagrir/42 ani, prezentatoare de televiziune in Israel, in Vacanta in Franta, care mergea pe trotuar; Jean Michel Barbé soferul unei familii care frecventa Sinagoga si Hilario Lopes-Fernandez, administratoarea de origine portugheza al Hotelului Victor Hugo, care fiind grav ranita, va deceda peste doua zile.

Explozibilul (deosebit de puternic) care continea 10kg de PETN (Tetranitrat de pentaeritrita) era plasat intr-un ruscsac pe o motoreta Suzuki TS 125 garata la cca 10 m distanta de Sinagoga (in care erau prezenti la acea ora cca 300 de persoane sarbatorind Bar Mitzvah pentrutrei baieti evrei/la varsta de 13 ani si Bat Mitsvah pentru doua fete/la varsta de 12 ani, considerati ca au ajuns la majoratul religios.

Autorul atentatului nu a fost identificat atunci, insa el este descoperit in 1990, dupa caderea Zidului de la Berlin, in arhivele STASI (Staatssicherheit/Serviciul de Politie politica, de spionaj si contraspionaj al RDA-Republica Democrata Germana, fondat in 1950 in Berlinul de Est, care contineau liste cu numele a milioane de cetateni est-germani, respectiv, vest-germani dar si straini), iar cu 34 de ani mai tarziu, in urma unor controverse, Hassan Diab (1953-2002), un canadian de origine libaneza a fost arestat pe 13 noiembrie 2008 este extradat catre Franta de catre autoritatile canadiene pe 15 noiembrie 2014 (via Aeroportul Paris/Roissy Charles de Gaulle) si inculpat pentru asasinat in legatura cu o intrepridere (organizatie) terorista, de catre Marc Trévidic (n.1960, fost Judecator de Instructie la Polul Antiterorist Paris intre 2006-2015).

Mentionam aici si faptul ca dupa unificarea Germaniei arhivele STASI au fost incredintate unui organism specific BStU (Bundesbeauftragte für die Unterlagen des Staatssicherheitsdienstes der ehemaligen Deutschen Demokratischen Republik), iar arhivele Rosenholz-Akten au fost recuperate de catre CIA, care in 2003 le-ar fi returnat Germaniei BStU-ului.

In urma unor investigatii minutioase ale magistratului instructor, Diab ar fi fost identificat cu ajutorul unui portret-robot si a unei analize grafologice, fiind banuit ca ar fi apartinut grupului terorist FPLP-OS (Frontul Popular de Eliberare a Palestinei-Operatiuni Speciale) si ar fi utilizat un pasaport fals cipriot pe nume Alexander Panadryu pentru a semna o fisa de inchiriere a unei camere la un hotel, precum si la cumpararea unei motorete pentru transportarea bombei.

Diab riposteaza si spune ca ar fi victima unei omonimii (numele lui fiind foarte comun in Liban), iar in ziua atentatului de la Paris, el s-ar fi aflat la Beirut.

Pe baza acestor considerente, dupa arestarea lui in 2008, el este pus in libertate sub control judiciar cu supraveghere (bratara) electronica in martie 2009.

Insa, pe 6 iunie 2011, Tribunalul din Ottawa, autorizeaza extradarea lui Diab catre Franta.

Acesta face apel la ordinul de extradare semnat de catre ministrul canadian al justitiei Rob Nicholson, pe 4 aprilie 2012.

In mai 2012, el a epuizat toate recursurile judiciare posibile in Canada, inclusiv in fata Curtii Supreme, care pe 12 noiembrie refuza sa-i examineze dosarul (contestatie in anulare) si in aprilie 2013 aceasta isi da acordul pentru extradarea lui Diab catre Franta.

Profesor de sociologie aplicata la Universitatea Ottawa (cea ma importanta universitate bilingva/franco-engleza din America de Nord, fondata in 1848) si la Universitatea Carleton (Universitata interhationala de la Ottawa/Ontario, fondata in 1942), Hassan Diab s-a nascut la Beirut (Liban) din parinti palestinieni refugiati si isi incepe studiile la Universitatea Americana din Beirut, pe care continua in SUA, obitinand o diploma de licenta in sociologie la Universitatea din Siracuza (Universitate privata neconfesionala, fondata in 1870 in Statul New York), iar in 1987 emigreaza in Canada unde obtine cetatenia canadiana.

Sotia sa Rania Tfaily (conform traditiei musulmane, nerecunoscuta legal), cu care are doua fetite, i-a fost studenta in sociologie la Universitatea Americana din Beirut, inainte de emigrarea lui in SUA si apoi in Canada, iar actualmente este si ea profesor la Universitatea Carleton din Ottawa.

Inainte de a emigra in Canada, Diab ar fi efectuat si cateva sejururi in Kuweit, Emiratele Arabe Unite si Marea Britanie.

In 1988 Sabri al-Banna (Abou Nidal/Tatal razboiului, 1937-2002, om politic si terorist irako-palestinian), sef al Fatah-CR se restabileste oficial in Irak, pastrand totusi cartierul general in Libia.

Tatal acestuia, un exportator bogat de organe ar fi fost casatorit cu 14 femei, iar in 1948 cand a fost creat Statul Israel, acesta s-ar fi refugiat la Naplouse (Cisiordania), unde Nidal ar fi practic (intermitent) ca profesor.

In anii 1970, acesta ar fi lucrat ca electrician in Arabia Saudita, dupa care adera la Fatah al lui Yasser Arafat.

In 1974, ar fi intrerupt relatiile sale cu acesta din urma, creand Fatah-RC

Incepand din 1991 isi regrupeaza cartierele sale generale in cartierul Mar Elias (din Beirut) datorita celui de-al doilea razboi din Golful Persic/Razboiul Kuweit-ului in derulare (2 august 1990-28 februarie 1991) si creaza o antena in Algeria.

Conform unor documente oficiale, Sabri al-Banna cu Fatah-RC ar fi la originea unei duzini de atentate (perpetrate sau esuate) contra reprezentantilor diplomatici israelieni in afara teritoriului francez.

Printre acestea putem mentiona tentativa de asasinat al Ambasadorului israelian Shlomo Argov (1929-2003) la Londra, pe 3 iunie 1982.

In tentativa avortata ar fi fost implicati doi iordanieni, Hussein Ghassan Said, Marwan al-Banna (var cu Nidal) si Nawaf al-Rosan (Colonel in serviciile secrete irakiene),

Said care il raneste la cap pe Ambasador (provocandu-i o coma profunda timp de 3 luni, iar ulterior, o paralizie pe viata, necesitand ingrijirea medicala a acestuia la Centrul MedicalHadassah din Jerusalem/fondat in 1939) este grav ranit de catre garda de corp al acestuia, iar ceilati doi participanti la comando vor fi arestati de catre politistii britanici la Brixton.

Cei 3 teroristi sunt condamnati la pedepse cuprinse intre 30-35 de ani de recluziune criminala, primii doi dintre ei (Said si Banna) fiind internati intr-un spital psihiatric de inalta securitate.

Shlomo Argov moare in 2003 ca urmare ale sechelelor atacului terorist.

Ca urmare a acestui eveniment are loc invazia (sudului) Libanului pe 6 iunie 1982 de catre Israel (Operatiunea Pace pentru Galilea), un episod al razboiului (civil) din Liban (1975-1990) in care vor pieri intre 150.000-250.000 de civili.

Pe 10 aprilie 1983, la Lisabona, Fatah-RC este responsabila de asasinarea lui Issam Sartawi (1935 – 1983), inalt functionar al PLO (Palestine Liberation Organization), iar pe 14 ianuarie 1991, la Cartagina/Tunis, a lui Salah Khalaf (Abou Iyad, 1933-1991, cofondator al Fatah alaturi de Yasser Arafat si finantator al PLO) impreuna cu Faqri Al Oumari (Abou Mohammed) si Hayel Abdul (Aboul Hol) de catre Hamza Abou Zeid, garda de corp al celui din urma, agent dublu (apartinand atat grupului Abou Nidal cat si Mossad-ului (Informatii si Afaceri speciale, fondat in 1949, una dintre cele 3 agentii israeliene de informatii, alaturi de Shabak/Shin Bet/GSS-contraspionaj/Securitate interna, fondata in 1948 si Aman/Informatii militare, fondata in 1948).

Pe 11 iulie 1988, Fatah-RC, prin intermediul a 3 dintre membri sai comite un atac terorist asupra vasului de croaziera sub pavilion grec City of Poros, care deschid focul asupra turistilor aflati la bordul acestuia, ucigand 9 persoane (dupa unele surse 11, printre care si 3 francezi) si ranind alte 80.

Vasul este construit initial (in santierele navale Cassaro din Messina/sicilia-Italia in 1961 pentru Compania Siciliana Regionala Maritima) cu scopul de a servi ca feribot sub numele de Vulcanello.

Pus in serviciu intre Sicilia si Insulele Eoliene (arhipelag vulcanic la nord de sicilia), respectiv, Neapole in 1962, iel este vandut Companiei Afea Maritime Company (rebotezat City of Poros) in 1983.

Cu cateva ore mai devreme, o masina-capcana cu teroristi explodeaza (probabil din gresala de manipulare) in Portul Pirée (principalul port al Atenei la Marea Egee).

Dupa 24 de ani de la eveniment, procesul (prin contumacie) al celor 3 teroristi (neidentificati) are loc la Paris intre 26 februarie - 2 martie 2012, acestia fiind condamnati de catre Curtea Speciala/Juriul Special-Paris (compus din 7 magistrati in prima instanta si 9 in apel) la 30 ani de recluziune criminala (pedeapsa maxima in executare).

In 1999, intre cele doua razboaie in care va fi implicat Irak prin intermediul Coalitiei multinationale condusa de catre SUA (2 august 1990- 28 februarie 1991, respectiv, 20 martie 2003-18 decembrie 2011), Nidal, vanat in Libia se instaleaza in 2000 la Bagdad, unde este gasit decedat, la domiciliul sau pe 19 august 2002.

Conform Politiei din Bagdad, Nidal ar fi murit cu 3 zile inainte sa fie gasit si s-ar fi sinucis, insa exista surse care contrazic aceasta teza.

Unele dintre acestea afirma ca sunt autoritatile irakiene care s-ar fi debarasat de el pentru ca ar fi devenit o persoana jenanta, iar altele sustin ca acesta ar fi suferit de leucemie, motiv pentru care s-ar fi sinucis.

Exista jurnalisti care ar fi vazut corpul acestuia ciuruit de gloante, iar fratele sau Mohammed al-Banna, mentioneaza ca acesta ar fi in viata.

Documentele oficiale apreciaza numarul victimelor organizatiei lui Nidal la cca 900.

In conflictul palestiniano-israelian-libanez, un tol deosebit de important a jucat si Carlos.

Desi numele acestuia Ilich Ramírez Sánchez (Cheikh Hissene/Sacalul, n.1949,Michelena, Venezuela,fiul unui avocat comunist bogat venezuelean, José Altagracia Ramírez-Navas si a Elbei Maria Sánchez) devenit in 1973 leader-ul FPLP/OE-Frontul Popular de Eliberare al Palestinei/Operatiuni Externe), apare intr-un numar impresionant de atentate teroriste comise in Europa, intre 1973 si pana la rapirea acestuia din Sudan pe 14 august 1994 (de catre membri DST/Directia de Securitate al Teritoriului francez, condus de catre Philippe Parant, cu sprijinul autoritatilor sudaneze cu un avion militar francez al bazei militare aeriene 107 Villacoublay din regiunea pariziana), el nu este inculpat decat in 5 dosare criminale de terorism si judecat in 2/5 (proceduri criminale la TGI/Tribunalul de Inalta Instanta Paris de catre o curte cu Jrati-Juriu Popular) care au fost instrumentate de carte renumitul Judecator de Instructie antiterorist, Jean-Louis Bruguière(n.1943), in care a fost aparat de catre celebrii avocati, franco-algerieni Jacques Vergès (Avocatul terorii/Avocatul cauzelor pierdute, 1925-2013, nascut la Ubon Ratchathani/Tailansa de astazi, casatorit in 1965 cu Djamila Bouhired/n.1935, militanta al FLN/Frontul National de Eliberare, fondat in 1954, prezidat de catre Abdelaziz Bouteflika/n.1937, Presedintele Algeriei din 1999) pe care o apara in procesul ei in care aceasta este condamnat la moarte pentru terorism, aparator in procesul din 1987 la Lyon si al lui Nkiolaus/Klaus Barbie/1913-1991, fost sef la sectiunii IV/SIPO-SD/Gestapo-Sicherheitsdienst in cadrul Politiei se Siguranta Germane la Lyon, condamnat pentru crime contra umanitatii), precum si repuatul penalistMourad Oussedik (1926-2005, aparator al membrilor FLN, a Bisericii de Scientologie, care printre altele, respinge credinta crestina, precum si psihiatria, respectiv, tratamentul medicamentos al bolilor psihice, etc.,a opozantilor Regelui Marocului/Hassan II, a manifestantilor kurzi arestati la Paris, etc.), apartinand unei familii notabile si foarte instraite din Aïn El Hammam (Kabylie, nordul Algeriei la cca 250km de Alger), care a facut avere in timpul colonizarii otomane, respectiv, Martine Tigrane.

Incarcerat in Franta pe 15 august 1994 la Inchisoarea La Santé (Paris) si condamnat la inchisoare pe viata (in ciuda strigatului sau de mujahidin: «Viva la revolucion, Allahou Akbar!») in primul dosar, in jurul orei 01h30 pe 24 decembrie 1997 (si tot la inchisoare pe viata, cu 18 ani de perioada de siguranta, in cel de-al doilea, pe 15 decembrie 2011 (confirmat in apel pe 26 iunie 2013), Carlos este incarcerat astazi la Inchisoarea de Maxima Siguranta de la Poissy (Regiunea pariziana).

In primul dosar, cel din 27 iunie 1975, pentru uciderea a doi inspectori de politie de la DST, Raymond Dous si Jean Donatini, respectiv, pentru uciderea unui civil, Michel Moukharbal (informatorul politistilor) in timpul fuziadei (schimb intens de focuri de arma), pe strada Toullier nr.9 la Paris (cartierul Latin) si ranirea grava a unui al 3-lea politist de la DST, intr-o prima faza, prin contumacie (in lipsa), pe 1 iunie 1992, iar ulterior, pe 27 decembrie 1997 (dupa ce este capturat de catre serviciile secrete/DST-Directia pentru Supravegherea Teritoriului in 1994) si este incarcerat in Franta pe 15 august 1994 la celebra Inchisoarea pariziana, La Santé (Rue de la Santé nr. 42/Cartier Montaprnasse, sectorul 14,, Serviciul interregional al Penitenciarelor Paris, Centru de Arest Provizoriu/Preventiv, construit in 1867 de catre arhitectul Joseph Auguste Émile Vaudremer conceput pentru incarcerarea a 1.000 de detinuti in celule individuale, repertizate in 2 cartiere, extins cu 650 de locuri pe 3 nivele in 1892, caruia in 1970 se va dauga un QHS/Cartier de Inalta Securitate in care au fost incarcerati celebritati reprezentant marea criminalitate/organizata politica sau de drept comun: 2 dintre cei 9 sefi istorici al FLN-Frontul de Eliberare Nationala, algerienii: Hocine Aït Ahmed/1926-2015 ,si Ahmed Ben Bella//1916-2012, fost Presedinte al Algeriei/1963-1965; François Besse/n.1944, bracaj, jaf armat, "Regele evadarii "; Jacques Mesrine/1936-1979, bracaj, jaf armat, evadari, asasinat, "Dusmanul public nr.1 al Poporului"; Manuel Antonio Noriega/n.1934 fost sef al Fortelor Armate din Panama, condamnat prin contumacie pentru trafic de droguri, crima si spalare de bani; Pascal Payet/n.1963, bracaj de furgoane blindate, crima si evadari; Yvan Coloona/n.1960, independentist corsica, presupus asasin al Prectului de Corsica Claude Erignac/1936-1998, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Affaire Erignac: http://dossiers-criminels.blogspot.ro/2010/12/affaire-erignac.html; Antonio Ferrara/n.1973, Nino, Succo, "Le roi de la belle", bracaj de furgoane blindate, evadari; Maurice Papon/1910-2007, Om politic francez, Ministrul Bugetului/1978-1981, responsabil de crime de crime contra umanitatii intre 1942-1944, in timpul ocupatiri naziste; Albert Spaggiari/1932-1989, celebru raufacator de origine italiana, celebru pentru „Lovitura secolului”, etc., a se vedea si articolul autorului: „In umbra vietii. Brand-uri legendare ale marilor evadari si a marii criminalitati franceze”:http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/41618-in-umbra-vietii-partea-iiia-brand-uri-legendare-ale-marilor-evadari-si-a-marii-criminalitati-franceze.html).

In cel de-al doilea dosar, reprezentand valul de atentate cu bomba in perioada 1982-1983 (pentru eliberararea concubinei sale Magdalena Cecilina Kopp/1948-2015, cetateana germana, fotografa, fosta terorista de extrema stanga membra fondatoare a Revolutionäre Zellen/RZCelulei Revolutionare responsabila de 186 de atacuri teroriste dintre care 40 la Berlin,arestata si condamnata la 4 ani de inchisoare pz 24 mai 1982) si a lui Bruno Bréguet-„Luca”/n.1950, un terorist elvetian, disparut fara urma pe 12 noiembrie 1995 dupa plecara sa cu un feribot din Italia catre Grecia, asociatul lui la FPLP/Frontul Popular de Eliberare al Palestinei (fondat in 1967 de catre Georges Habache/1926-2008siAhmed Jibril/n.1928) al doilea ca importanta dupa Farah a lui Yasser Arafat/fondat in 1959)

Este voba de atentatul cu bomba pe 29 martie 1982 la TGV Capitole (Trenul de mare viteza, record absolut pe sine: 574,8km/h pe 03.04.2997) care asigura legatura dintre Paris (Gara Austerliz) si Toulouse (Gara Matabiau) soldat cu 5 morti si 77 raniti, apoi de cel din fata sediului ziarului Al-Watan al-Arabi din strada Marbeuf (Paris, sectorul 8) pe 22 aprilie 1982, soldat cu un mort si 63 de raniti, respectiv, de cel din TGV in proximitatea localitatii Tain-l’Hermitage (regiunea urbana Lyon) si la gara Saint Charles la Marsilia, pe 31 decembrie 1983, soldat cu 5 morti si 50 de raniti, in care este condamnat pe 15 decembrie 2011 (confirmat si in apel pe 26 iunie 2013), la inchisoare pe viata, cu 18 ani de recluziune criminala ca perioada de siguranta.(A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Allah(o)u Akbar. (Partea VII). Lumpenterorismul. Terorismul modern, contempran:http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/48277-allah-o-u-akbar-partea-vii-comentariul-autorului-lumpenterorismul-terorismul-modern-contemporan.html).

Inainte de cel de-al doilea proces al sau (duminica, pe 6 noiembrie 2011), Carlos revendica intr-un interviu unui acordat unui jurnal din Caracas peste 100 de atentate care ar fi provocat moartea a 1.500-2.000 de persoane!

Dupa o educatie primara „aleasa” (cu profesori particulari marxisti-leninisti) in sanul familiei, cei 3 frati, purtand fiecare dintre ei un prenume al lui Vladimir Ilitch (Lenin) Oulianov (1870-1924), VladimirRamirez-Sánchez,IlichRamirez-Sánchez (Carlos) si LeninRamirez-Sánchez, vor frecventa liceul Bolivariano de Formación Cultural Fermín Toro (fondat in 1936, dupa numele, profesorului botanist, om politic, diplomat, scriitor si fost ministru venezuelean Fermín del Toro y Blanco/1806-1865 si membru al Partidului Conservator).

In 1968, tatal sau José Altagracia Ramírez-Navas incearca sa-l inscrie pe Carlos la Universitatea Sorbona (Paris), dar la interventia unui KGB-ist (Serviciul de Informatii al ex-URSS/Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste fondat in 1954/Politie politica, activ pana in 1991), acesta obtine o bursa de studii din partea PCV (Partidul Comunist din Venezuela, fondat in 1931 de catre omul politic Juan Vicente Gómez/1857-1935) la Universitatea rusa de Prietenie dintre Popoare de la Moscova (Российский университет дружбы народов-РУДН/Universitatea Patrice-Lumumba/1961-1992, fondata in 1960), o universitate federalaelitista cu o structura polivalenta de studii si cercetari (cca 30.000 de studenti, 600 profesori universitari, titulari 1.300 de conferentiari lectori universitari si asistenti universitari titulari, 16 academicieni, 26 de profesori membri al Academiilor straine, 50 de cercetari emeriti al Federatiei ruse, 52 membri al Academiilor publice, 116 colaboratori emeriti din cele mai reputate universitati ruse, cca 900 certificate de inventie si cca 290 de brete, aproape in toate domeniile de activitate ale cercetarii, 500 de inventatori si oameni de stiinta, etc), de unde acesta este virat in 1970, datorita "gustului sa nemoderat pentru alcool si femei".

In urma acestui esec, pleaca sa studieze in lagarul de antrenament pentru luptele de gherila ale FPLP din Aman (Iordania), dar dupa scurt isi reia studiile la Polytechnic of Central London, lucrand in paralel si pentru FPLP.

Dupa preluarea conducerii FPLP-OP (in 1973), pe 30 decembrie 1973 la Londra, Carlos esueaza in asasinarea, cu un pistolet Tokarev TT 33/7.62mm, a omului de afaceri evreu Joseph Sieff (1905-1982, PDG/Presedinte-Director General al Marks & Spencer si Vicepresedinte a Federatiei sioniste a Regatului Unit), din contra, in ianuarie anul viitor reuseste un atentat cu bomba contra Bank Hapoalim (o banca israeliana, fondata in 1921, inainte chiar de crearea Statului Isreael istoric/1948).

Ca urmare acestui eveniment, Carlos se refugiaza in Franta, unde in cursul anului 1974, acesta vrevendica o serie de atentate: cu masini-capcana in fata Jurnalului Aurore, fondat in 1943/ccaa 400-500.000 exemplare dupa 1952, si animat dupa razboi de catre Robert Lazurick (1896-1968, deputat al Frontului Popular/coalitie de partide de stanga care a guvernat Franta intre 1936-1938) absorbit in 1985 de catre cotidianul le Figaro (fondat in 1826), respectiv, Minute (saptamanal satirist clasat de extrema dreapta fondat in 1962/cca 40.000 de exemplare, de catre Jean-François Devay/1925-1971 si Jean Boizeau/n.1918) si L’Arche (magazin evreiesc francez trimestrial, fondat in 1957/20.000 de exemplare, editat de catre FSJU/Fonds Social Juif Unifié, creat in 1950).

Pe 15 septembrie comite un atentat cu grenada contra Drugstore Saint-Germain (Publicis Groupe, grup publicitar/de comunicatie francez fondat in 1926 de catre evreul Marcel Bleustein-Blanchet/1906-1926, astazi al 3-lea grup mondial de publicitate aflat sub directia lui Maurice Lévy/n.1942, PDG al grupului din 1987) care va face 2 victime (morti) si 34 de raniti.

Pe 13 ianuarie 1975 , pe Aeroportul Paris-Orly (al doilea aeroport francez, dupa Paris-Roassy/Charles de Gaulle, cu destinatii europene, Magreb/Africa de Nord, Orientul Mijlociu si DOM/TOM-Colectivitatile teritoriale franceze peste mari), Carlos trage asupra unui avion Boeing 707 al companiei nationale israeliene El AI cu un RPG7 (routchnoy protivotankovy granatamiot, lansator/aruncator de grenada neghidata, de origine rusa, portabil si reutilizabil creat in 1961, cu mecanismul sau inspirat direct din RPG2/utilizat in al Doilea Razboi Mondia avand ca model Panzerfaust/mici lansatoare de grenade antitanc nemtesti fabricate in 1942), care nu explodeaza, dar se prabuseste pe o masina.

Al doilea HEAT (High Explosive Anti-Tank, utilizat pentru gaurirea blindatelor) nimereste un avion al companiei aeriene iugoslave, un Douglas DC-9 (avion de linie mediu/scurt curier, bimotor fabaricat si dezvoltat in anii 1960 dupa McDonnell-Douglas/1967-1996/MD80-MD90, iar ulterior dupa Boeing 717, dupa ce aceasta companie este cumparata in 1997 de catre The Boeing Company (fondat in 1916, de catre William E. Boeing/1881-1956, cu sediul la Seattle).

Pe 19 ianuarie, tot pe Aeroportul Orly, cu inca doua persoane, Carlos recupereaza dintr-o toaleta un bazooka ("burlan", aruncator de grenade antitanc cu proiectile reactive folosit in armata SUA intre 1942-1957 de catre Infanterie) pentru a-l utiliza, din nou, contra unui avion al companiei El AI, fiind insa reperat in holul aeroportului, acesta ia ostatic doi pasageri si solicita un avion cu destinatia Bagdad (Irak), ceea ce si obtine, lasand in urma lui 21 de raniti.

Pe 21 decembrie 1975, Sacalul organizeaza si dirijeaza la Viena (Austria) sechestrarea a 11 ministri al OPEP (Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol/cartel creat de catre Arabia Saudita, Irak, Iran, Kuweit si Venezuela in 1960 la Geneva, cu Secretaruiatul general la Viena din 1965, la care au aderat ulterior: Qatar-1961, Indonezia intre 1962-2008, Libia-1962, Aboud Dabi in 1967/Emiratele Arabe Unite din 1971, Algeria-1969, Nigeria-1971, Ecuator intre 1973-1992 si din 2007, Gabon intre 1975-1996 si Angola-2007), impreuna cu Gabriele Kröcher-Tiedemann/1951-1995, membru al grupului anarhist armat din Germania Federala-Bewegung 2. Juni, bazat in Berlinul de Vest, fondat in 1972 si activ pana in prima parte a anilor 1980), Anis Naccache (n.1948, fost militant libanez sunnite convertit la siism de profesie arhitect-decorator, angajat in cauza palestiniana la inceputul anilor 1970, condamnat la inchisoare pe viata/gratiat in 1990 de catre François Mitterrand, eliberat si expulzat din Franta pentru o tentativa de ucidere-in care moare un politist Jean-Michel Jamme si un altul este grav ranit, Bernard Vigna si un civil moare, in 1982 al fostului Prim-Ministru al Iranului, Chapour Bakhtiar/1914-1991, in timpul celui de-al doilea Monarh al dinastiei Pahlavi/Mohammad Reza Chah Pahlavi-Muhammad Rizā Shāh Pahlevi/1919-1980) si Hans-Joachim Klein (n.1947, fost membru al organizatiei de gherila urbana de extrema stanga Revolutionäre Zellen/RZ, activa in Germania Federala in anii de plumb).

Aici mentionam faptul ca dupa tentativa avortata de asasinat a lui Naccache, Chapour Bakhtiar va fi vanat in continuare si va fi asasinat impreuna cu secretarul sau Soroush Katibeh, pe 6 august 1991 la domiciliul sau (aflat sub supraveghere politieneasca permanenta) din Suresnes (Departamentul Haut de Seine, regiunea pariziana/Métropole de Grand Paris).

Pentru asasinarea acestuia 9 persoane vor fi inculpate (printre care si presupusul comanditar Hossein Sheikhattar, consilier al ministrului de telecomunicatii iranian), iar intr-un proces in fata Curtii cu Jurati/Juriu Popular Paris, pe 2 noiembrie 1994, Ali Vakili Rad (arestat pe 21 august in Elvetia si extradat in Franta) va fi condamnat la inchisoare pe viata cu 18 ani de recluziune criminala ca perioada de siguranta)., care insa va fi eliberat pe 18 mai 2010, in schimbul eliberarii in Iran a lui Clotilde Reiss (n.1985, studenta franceza la Teheran, fata lui Rémi Reiss/atasat la Directia de Aplicatii Militare al CEA/Comisariatul pentru Energia Atomica/fondat lin 1945-Paris, pasionata de cultura persana, incarcerata la Inchisoarea Evin din Teheran intre 1 iulie -16 august 2009).

Cu ocazia sechestrarii celor 11 ministri (meeting la sediul Organizatiei), vor fi luati ostatici 66 de persoane.

Teroristii insotiti de 42 de ostatici, la bordul unui avion DC-9 intentioneaza sa ajunga la Alger (Algeria), insa, comandantul Neville Atkinson, un fost pilot al Royal Navy (pe atunci pilotul personal al lui Mouammar Kadhafi, 1942-2011, militar, om de Stat si ideolog politic, fost presedinte al Republicii Arabe Libiene din 1969 pana pe 23 august 2011, cand este capturat si ucis la Sirt de catre CNT/Consiliul Natiinal de Tranzitie/autoritate politica de tranzitie in urma revoltei libiene in perioada 2011-2012, considerat implicat in atentatele teroriste comise asupra zborurilor Pan Am 103/1988 si UT-772/1989 in care 440 de persoane si-au pierdut viata) a fost insarcinat sa transporte numai o parte din ostatici la Alger, restul fiind adusi la Tripoli (Libia), unde va fi eliberata o alta parte, restul fiind adusi inapoi la Alger si vor fi pusi in libertate, in timp ce teroristii vor obtine statutul de azil politic.

Dar in scurt timp, Carlos (Sacalul) revine in Libia iar putin mai tarziu pleaca la Aden (Capitala Yemenul de Sud/Republica Democratica Populara Yemen, singura republica marxista araba, fondat in 1967 si unit in 1990 cu Yemenul de Nord/Republica araba Yemen), unde se instaleaza in hotelurile din cartierele Khormaksar si Tawahi, reluand contactul cu leaderii FPLP, in special cu Wadie Haddad (Abou Hani, 1927-1978, militant palestinian foarte activ in anii de pulmb, intre anii 1960-1970, fondatorul FPLP, ucis, foarte probabil de catre Mossad in fosta RDG/Republica Democrata Germana), care il forteaza pe acesta sa paraseasca organizatia, pentru ca ar fi refuzat sa execute niste ostatici cu ocazia unor atacuri teroriste, printre care si pe Jamshid Amouzegar (n.1923, Ministru de Interne in 1974, Prim-Ministru al Iranului din 1977) respectiv, pe Ahmed Zaki Yamani (n.1930, Ministrul Petrolului si al Resurselor minerale din Arabia Saudita1962-1986) sau sa recupereze banii din rascumparare cu ocazia luarii de ostatici la Viena, la sediul OPEP pe 22 decembrie 1975.

Cazut in dizgratie si cautat de toate politiile occidentale, Sacalul se stabileste la Beirut (Liban) si ramane ascuns pana pe 26 februarie 1982, cand intr-o scrisoare trimsa la Ambasada franceza din Haga (Olanda, Zuid-Holland), acesta ameninta cu atentate cu masina-capcana la Paris contra unui emirat arab (pe care vrea sa-l santajeze) daca nu vor fi eliberati Bruno Bréguet (un asociat al sau in actiunile sale teroriste, elvetian), respectiv, Magdalena Kopp (concubina lui, arestatata cu cateva zile mai devreme la Paris cu mai multe kilograme de explozibil).

Refuzul autoritatilor franceze, conduce la cel de-al doilea dosar in care acesta va fi inculpat (intr-o serie de atentate teroriste comise intre 1982-1983 mentionate mai sus).

In 1985, Carlos o regaseste pe Magdalena Kopp (cu care are o fata, Evita) dupa eliberarea ei din inchisoare, la Damasc (Siria), unde se stabilesc intr-un cartier rezidential (intalnindu-se in repetate randuri cu celebrul avocat Jacques Vérges, ulterior, aparatorul sau), dar abandonat de catre sustinatorii sai, in 1991 este obligat sa refugieze in Sudan, unde in cadrul serviciilor secrete lucreaza sub numele de "Cheikh Hissene" pana la capturarea lui (in timpul somnului dupa o operatie estetica pentru schimbarea fetei) pe 14 august 1994 din Sudan (de la Khartoum/Trompa de Elefant, capitala tarii aflat la confluenta Nilului Alb venind din Sudanul de Sud si cel Albastru venind din Etiopia) de catre serviciile secrete franceze (organizata de catre DST/Directia de Supraveghere al Teritoriului dirijat inre 1993-1997 de catre Prefectul Philippe Parant/1932-2014), la ordinul lui Charles Pasqua (1927-2015, Om politif francez, Ministru de Interne/1993-1995, deputat de Hauts de Seine).

Hugo Chávez (1954-2013, Militar, Om de Stat venezuelan, MRV-Miscarea cele de-a 5-a Republici, partid de stanga/1997-2008, PSUV-Partidul Socialist Unificat din Venezuela/2008-2013, Presedinte Venezuelei/1999-2013) a criticat sever in mass-media actiunea DST, considerand ca in cazul lui Carlos este vorba de kidnapping (rapire).

In sfarsit, pe 17 octombrie 2002 el este transferat la Inchisoarea de Maxima Siguranta Saint Maur (Serviciul Interregiona a Penitenciarelor Centre-Dijon, de pe langa Curtea de Apel Bourges si TGI/Tribunalul de Inalta Instanta Châteauroux, pus in functiune in 1975 in Departamentul Indre, dispunnad de un Centru de Detentie/259 locuri, un Centru de Arest Privizoriu-Preventiv/96 de locuri si un Cartier de Semilibertate/10 locuri).

In inchisoare se converste la Islam si in cadrul unei ceremonii religioase se casatoreste in 2001 cu avocatul sau Isabelle Coutant-Peyre (n.1953, ca si Jacques Vergès apara o serie de persoane greu de aparat: Charles Sobhraj/n.1944, supranumit „Sarpele”, ucigas in serie francez in anii 1970/a se vedea pentru detalii articolul: „Contra Pedepsei cu Moartea. Partea II”: http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/47708-impreuna-contra-pedepsei-cu-moartea-partea-ii-malaezia-kuala-lumpur-11-13-iunie-2015.html; Kémi Séba/Stellio Capo Chichi/n.1981, figura a radicalismului francez de culoare, activist si predicator panafrican; Youssouf Fofana/n.1980, seful gruparii/bandei barbarilor, condamnat pentru rapirea, sechestrarea si uciderea lui Ilan Halimi, a se vedea pentru detalii: „In umbra vietii. Partea V”: http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/39715-in-umbra-vietii-partea-v-sanctiuni-contra-coruptiei-in-mediul-carceral-francez.html); tatal teroristului Mohamed Merah, care in martie 2012, comite 7 asasinate, a se vedea pentru detalii si „Adevarul despre drama teroriste de la Toulouse”: http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/44181-adevarul-despre-drama-terorista-de-la-toulouse.html; membri GIA, islamisti, etc).

Intr-o lucrare autobiografica publicata in 2003 („Islamul Revolutionar”) il sustine pe Osama Bin Laden (si apreciaza profund atacurile teroriste din SUA de la 11 septembrie 2001) si pe Saddam Hussein (numindu-l pe acesta „ultimul cavaler arab”).

O perioada relativ scurta (noiembrie 2003-februarie 2004) corespondeaza cu scriitorul francez Marc-Eduard Nabe (Alain Zannini, n.1958, scriitor, pamfletar, desenator/pictor si umorist), iar din martie 2004 este transferat la Centrul Penitenciar Fresnes (Directia Interregionala a Penitenciarelor Paris, 1651 de locuri, construit de catre arhitectul Henri Poussin intre 1894 si 1898 dispune de mai multe cartiere: MAH/Centru de Arest Preventim Barbati, CNO/Centrul Natrional de Orientare-Observare creat in 1985, MAF/Centru de Arest Preventif Femei, precum si EPSNF/Institutie Public National de Sanatate (A se vedea pentru deztalii si articolul autorului: „In umbra vietii. Organizarea si functionarea mediului carceral francez”: http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/42192-in-umbra-vietii-partea-i-organizarea-si-functionarea-mediului-parcului-carceral-francez.html).

Detinut in izolare intre 15 august 1994-17 octombrie 2002 pentru motive de securitate, Carlos contesta aceasta decizie in 2005 in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului, insa, in verdictul sau din 4 iulie 2006, aceasta considera ca mentinerea acestuia, in izolare avand in vedere personalitatea lui, nu poate fi considerata nici excesiva si nici degradanta/tratament inuman.

Intr-adevar, mentinerea in izolare a unui detinut, ca masura disciplinara nu poate depasi 30 de zile.

Ea poate fi insa prelungita (periodic), dar nu mai mult de 90 de zile.

Legea permite insa, in cazuri exceptionale, prelungirea mentinerii detinutului in izolare, daca situatia o impune (din 3 in 3 luni) dar nu mai mult de 2 ani.

Din contra, conform art.726-1 din CPP, detinutul, desi nu poate fi mentinut peste 2 ani in izolare, daca aceasta masura este singura care sa-i garanteze securitatea, masura poate fi extinsa nelimitat, exact ca si in cazul lui Carlos.

Aici nu trebuie sa confundam izolarea (intr-o celula individuala), ca masura disciplinara/punitiva (caz in care detinutul este privat de televizor, de biblioteca, de activitate lucrativa, de activitati sportive si asociative, de cantinare/achizitionare de produse alimentare, de imbracaminte, de birotica, etc., din exterior prin intermediul serviciilor cantinei de etc.), respectiv, ca masura securitara (caz in care detinutul poate beneficia de televizor, de bibioteca, de cantinare, etc.).

Totusi, pe 5 ianuarie 2006, Carlos este transferat intr-o inchisoare mai adaptata situatiei lui, la Inchisoarea de Maxima Securitate Clairvaux (Departamentul Aube, Regiunea administrativa Champagne – Ardenne, de pe langa Curtea de Apel de Reims si TGI/Tribunalul de Inalta Instanta Troyes, Directia Interregionala a Penitenciarelor Centre-Dijon, 350 locuri, din care in QCDH/Cartier Centru de Detentie Barbati/110 locuri, QHSH/Cartier de Inalta Securitate Barbati/240 locurinesa se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Pedeapsa Capitala”:http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/43788-pedeapsa-capitala.html).

Astazi, el este incarcerat, tot in regiunea pariziana, in Inchisoarea de Maxima Siguranta Poissy (Departamentul Yvelines, Curte de Apel si TGI Versailles, Directia Interregionala a Penitenciarelor Paris, 230 de locuri, dateaza inca din evul mediu/1645, reconstruita aproape integral in timpul celui de-al Doilea Imperiu/1852-1870, careia se adauga o noua cladire in 1975 pe 4 nivele).

Tot Hugo Chávez, Presedintele Venezuelei, pe 21 noiembrie 2009, il elogiaza pe Carlos, in fata unui Congres International reunind reprezentantii partidelor de stanga, numindu-l in fata acestora „Erou Revolutionar...(...). Unul dintre cei mai mari luptatori al OLP/Organizatia pentru Eliberarea Palestinei. (...). A fost acuzat de ceea ce nu a fost vinovat. A fost condamnat pe nedrept. ”

In sfarsit, in conflictele regionale israelo-palestiniene si libaneze (in care a fost implicata Franta, in anii de plumb) mentionam si rolul important jucat de catre organizatia Hesbollah (ḥizbu-llāh, “Partidul Domnului”, fondat in 1982 si facut public in 1985), o miscare politica siita libaneza cu sediul la Beirut (considerata de catre unii speciialisti in terorism, “jihadista siita” si clasata terorista de catre SUA, Canada, Australia, Regatul Unit, Uniunea Europeana si tarile Arabe din Golful Persic: Arabia Saudita, Kuweit, Oman, Bahrein, Emiratele Arabe Unite si Qatar) cu bransa (ramura) sa armata Al-Muqawama al-Islamiyya (Rezistenta Islamica), avandu-l ca leaderi pe Mohammad Hussein Fadlallah(1935-2010, religios libanez siit), iar ulterior, peHassan Nasrallah(n.1960, Om politic libanez, Secretar general al oerganizatiei din 1992) si ideologia: socialismul islamic, antisionismul, antisemitismul, ismamismul siit, si antiamericanismul, sprijinita (financiar, cu armament, etc.) de catre Iran, creata cu scopul combaterii invaziei Libanului de catre Israel in 1982 (Operatiunea Pace pentru Galileea/Razboiul din Liban, iunie-septembrie 1982).

Legatura organizatiei Hesbollah cu Iranul este istorica, ideologia ei bazandu-se pe cea dezvoltata de catre Rouhollah Mousavi Khomeini (1902-1989, demnitar religios siit posesor al titlurilor supreme de Ayatollah/Semn al Domnului-expert al islamului in domeniile de jurisprudenta, etica, folozofie si misticism, respectiv, Sayyid/Stapan-titlu onorific pentru musulmanii de rang inalt, ghidul spiritual al Revolutiei islamice-cel mai inalt responsabil politic si religios in Iran/iraniene-Velayat-e faqih/1979, care a transformat Iranul in Republica islamica in urma rasturnarii statului imperial al dinastiei Pahlavi, fondat in 1925 de catre Reza Chah Pahlavi/1878-1944, pe atunci Prim-Ministru al ultimului rege Ahmad Chah Qajar/19898-1930 al dinastiei Kadjar /1786-1925).

Conform unui inalt functionar al Gardei Revolutionare Iraniene (Sepah-e Pasdaran-e Enghelāb-e Eslami) Iranul ar fi furnizat organizatiei Hesbollah pentru actiunile sale teroriste, cca 11.500 de rachete si proiectile, iar peste 3.000 de membri/inclusiv 50 de piloti (dintre cei cca 7.000-8.000) s-ar fi pregatit (specializat) in luptele de gherila, de artilerie si razboi conventional, in Iran, iar acesta ar fi desfasurat o lupta armata intre rezistenta si terorism.

Intre anii 1982-1990 (razboiul civil libanez), ea se manifesta ca o forta anti-israeliana si anti-occidentala.

In cursul lunii aprilie 1983, aceasta organizeza o serie de atacuri-sinucigase contra Ambasadei Americane la Beirut facand 63 de morti, iar pe 23 octombrie, doua atentate-sinucigase simultane contra contingentelor american si francez ale FMS (Fortelor Multinationale de Securitate) la Beirut, care fac 248 de morti-marins americani si 58 de morti- parasutisti francezi, avand ca efect dizvolarea FMS si inlocuirea lor cu FINUL (Fortele Interimare ale Natiunilor Unite in Liban), prezente inca din 1978 in Liban (conform rezolutiilor 425-426/1978) la initiativa lui Generalului de Corp de Armata francez Jean Cuq (1927-2006), un reputat cunoscator al Orientului Mijlociu, comandantul contingentului francez in Liban.

Legat de acest ultim dublu asasinat, acesta ar fi fost revendicat si de catre OJI (Organizatia Jihadului Islamic, fosti membri Fatah-organizatia fondata de catre Yasser Arafat in 1959, care ar actiona la ordinele Iranului, condusa de catre Imad Mougniyah/1962-2008), care ar fi responsabila si de un atentat comis la Ambasada Americana pe 13 aprilie 1983.

Aceste actiuni sunt urmate de o serie de luare de ostatici europeni, printre care mentionam pe: Cristian Joubert (sef de santier francez al intreprinderii Bornhauser-Molinari, pe 14 februarie 1984 pana la 15 aprilie; Terry Anderson (Director general al Agentiei de presa americane Associated Press, rapit pe 16 martie 1985 pana pe 4 decembrie 1991); Marcel Fontaine (1943-19997) si Marcel Carton (1923-2014), diplomati francezi rapiti pe 22 martie 1985 pana pe 4 mai 1988; Gilles Sidney Peyroles (Director al Centrului Cultural Francez din Tripoli/Liban Nord, rapit pe 23 martie 1985 pana pe 2 aprilie 1985); Jean-Paul Kauffmann (n.1944, jurnalist si scriitor francez, distins cu numeroase premii: Femina/1997, Roger Nimier si Joseph Kessel/1997, Paul Morand/2002, Premiul Limbii Franceze/2009) si Michel Seurat (1947-1986/in captivitate la Beirut, cercetator-sociolog la CNRS/Centrul National de Cercetare Stiintifica) rapiti pe 22 mai 1985 pana pe 4 mai 1988; Thomas Sutherland (Decanul facultatii de Agronomie a UAB/Universitatii Americane din Beirut, rapit pe 9 iunie 1985 pana pe18 noiembrie 1991); Brian Keenan (cadru didactic irlandez, rapit pe 11 aprilie 1986 pana in primavara lui 1990); John Mac Carthy (cameraman britanic, rapit pe 17 aprilie 1986 pana pe 8 august 1991; Marcel Coudari (cetatean francez, rapit pe 24 februarie 1986 pana pe 11 noiembrie 1986); Philippe Rochot, Georges Hansen, Aurel Cornéa si Jean-Louis Normandin, jurnalisti francezi (Antenne2), rapiti pe 8 martie 1986 pana 20 iunie l1986/primii doi, 24 decembrie1986, respectiv, 27 noiembrie 1987; Frank-Herbert Reed (american, Directeur al LIS/Lebanese International School, rapit pe 9 septembrie 1986 pana pe 20 aprilie 1990; Joseph Cicippio (contabil al UAB/Universitatii Americane din Beirut, rapit pe 12 septembrie 1986 pana pe 2 decembrie 1991); Edward Tracy (scriitor american, rapit pe 21 octombrie 1986 pana pe 11 aogust 1991); Roger Auque (1956-2014, reputat jurnalist, spion/membru al Mossad-ului si diplomat francez, corespondent de rzboi, Ambasador al Frantei in Eritreea/2009-2012, rapit pe 13 ianuarie 1987 pana pe 27 noirembrie 1987); Rudolf Cordes (cadru comercial superior vest german la Hoechst rapit pe 17 januarie 1987 pana pe 12 septembrie 1988); Alfred Schmidt (tehnician vest german la firma Siemens, rapit pe 20 januarie 1987 pana pe 7 septembrie 1987); Terry Waite (trimis special britanic al Arhiepiscopiei din Canterburysi principal mediator legat in dosarul ostaticilor occidentali, rapit pe 20 ianuarie 1987 pana pe 18 noiembrie 1991); Jesse Turner, Alan Steen si Robert Polhill (cadre didactice la BUC/Beirut University College, rapiti pe 24 januarie 1987 pana in octombrie 1991, respectiv, pana pe 3 decembrie 1991 si primavara lui 1990); Jack Mann (fost pilot la Royal Air Force , rapit pe 12 mai 1989, pana pe 24 septembrie 1991); Petra Schnitzler, Heinrich Strübig si Markus Quint (membri vest germani a asociatiei umanitare Asme Humanitas, rapiti pe 4 mai 1989, pana pe 5, respectiv, pe 14 mai 1989), iar Heinrich Strübig si Thomas, rapiti pe 16 mai 1989); Emmanuel Christen si Elio Erriquez (membri elvetieni al CICR,; rapiti pe 6 octombrie 1989 pana pe 8 si 13 august 1990).

Printre ostaticii asasinati sau morti putem mentiona pe: Nicolas Kluiters (Preot olandez, rapit si asasinat la Nabha pe 14 martie 1985); Dennis Hill (universitar britanicasasinat pe 29 mai 1985); Arkadi Katkov (Diplomat sovietic, asasinat pe 2 octombrie 1985); William Buckley (al 3-lea Secretar al Ambasadei Americane la Beirut, ucis pe 4 octombrie 1985); Alberto Molinari (cadru comercial superior italian rapit pe 11 septembire 1985 si disparut fara nicio urma); Leigh Douglas si Philip Patfeld (profesori britanici, asasinati pe 17 aprilie 1986); Peter Kilburn (universitar britanic, asasinat pe 17 aprilie 1986); Alec Collett (jurnalist britanic si functionar al Oficiului pentru Refugiati Palestinieni in Orientul Mijlociu de pe langa ONU, ucis pe 17 aprilie 1986); William Higgins (Locotenent-Colonel, Comandant sef adjunct la UNTSO/United Nations Truce Supervision Organization, rapit pe 17 februarie 1988, executat in decembrie 1988).

Hesbollah, va comite o serie de atentate si in Franta, in perioada 23 februarie 1985-17 septembrie 1986, printre care, cele mai grave (debutand pe 4 septembrie facand 12 victime), la Paris pe 17 septembrie 1986, pe stada Rennes nr.140 (sectorul 6), in fata unui magazin Tati si sediul social al Magazinului Le Point, cand o bomba explodeaza intr-o pubela facand 7 morti si 55 de raniti.

Atentatele sunt revendicate de catre CSPPA (Comitetul de Solidaritate cu Prizonierii Politici din Orientul Apropiat) o acoperie dismulata a gruparii teroriste Hesbollah, avndu-l ca sef al comandoului pe Fouad Ali Saleh (n.1958 la Paris, terorist islamist tunisian/din parinti tunisieni, format in Iran), arestat in martie 1987, fiind considerat de catre autoritatile franceze ca responsabilul principal pentru acestea.

Procedura criminala instrumentata de catre Judecatorul de Instructie antiterorist Gilles Boulouque (1950-1990) va conduce la condamnarea a 9 teroristi (dintre care 5 prin contumacie) la inchisoare pe viata pentru comiterea a 14 atentate sau tentative de atentat perpetrat in Franta al caror bilant se ridica la 14 morti si 303 raniti, care alaturi de cel de la Rue de Rennes sunt: pe 7 decembrie 1985, doua explozii la Galeriile Lafayette si la parterul Magazinului Printemps Haussmann, soldate cu 43 raniti; pe 3 februarie 1986, explozia unei bombe in galeria comerciala din Hotelul Claridge de pe Champs-Élysées, in care moare o persoana (si dezamorsarea unei bombe intr-o toaleta a etajului 3 din Turnul Eiffel), iar pe 4 februarie, explozia unei bombe la „Megalopolul” de anticariate (carti de ocazie) Jibert Jeune (Place Saint Michel, cartierul Latin, Paris) raneste alte 5 persoane, pentru ca pe 5 februarie, o explozie a unei alte bombe, tot la Paris, in magazinul Fnac-Sport du Forum des Halles, sa raneasca alte 22 de persoane; pe 17 martie, explozia intr-un compartiment de bagaje al vagonuluo 06 al TGV 627/Tren de Mare Viteza pe ruta Paris Lyon face 9 raniti, pentru ca pe 20 martie, explozia unei bombe cu ciclonita (C3H6N6O6 de tip C4), utilizata si in atentatele „11M” (din 11 martie 2004 la Gara Atocha- Madrid, in care 191 de persoane sunt ucise si 1.858 sunt ranite) in Galeria comerciala Point Show pe Camps Elysée, face 29 de raniti si 2 victime, printre care si Nabil Dagher (militant comunist libanez membru FARL/Fractiunea Armata Revolutionara Libinaeza Jabhat al-Musalha al-Thawri al-Lubnaniyya, fondata in 1979 pentru combaterea prezentei franceze, americane si evreiesti in Liban si crearea Statului Palestinian, de catre Georges Ibrahim Abdallah/n.1951, militant comunist libanez considerat leader al FARL-anihilata in 1986, arestat la Lyon pe 24 octombrie 1984 si condamnat pe 10 iulie 1986 la 4 ani de inchisoare pentru detinere de documente false de identitate si arme de foc fara autorizatie, respectiv, pe 28 februarie 1987, pentru acte de terorism si complicitate la asasinat, mentinut inca in detentie si astazi in ciuda a 9 solicitari de eliberare conditionata sub control judiciar intre 1999-2014, ultima fiindu-i refuzata in apel pe 26 februarie 2015, in ciuda faptului ca el este liberabil, conform CPPF inca din 1999); tot pe 20 martie o bomba este descoperita si dezamorsata intr-un vagon al metroului parizian pe linia RER A la statia Auber, iar pe 4 septembrie, pe aceasi linie de metrou la statia Etoile-Charles de Gaule; pe 8 septembrie, explozia unei alte bombe artizanale in Biroul Postal al Primariei generale de la Paris, face o victima si 21 de raniti; pe 12 septembrie, explozia unei alte bombe la Cofetaria-Barul Magazinului Casino al centrului comercial „Les Quatre Temps” (La Défense, cartierul de afaceri al Parisului, cel mare la nivel european), raneste 54 de persoane, dintre care 17 grav si foarte grav; pe 14 septembrie, explozia unei bombe la Pub Renault  tot pe Camps Elysée, descoperita de catre Jean-Claude Blanger, administratul unitatii, ucide doi politisti, Bernard Gautier si Jean-Louis Breteau, chemati in urgenta pentru dezamorsarea ei si raneste o alta persoana, pentru ca pe 15 septempbrie o alta bomba sa explodeaze la Prefecura Paris (Serviciul de Permise de conducere /Ile de Cité de pe Sena, sectoarele 3 si 4), sa faca o victima si 54 de raniti, dintre care 11 grav si 45 lejer. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Allah(o)u Akbar. Partea VII. Lumpenterorismul. Terorismul modern, contemporan”: http://www.necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/48277-allah-o-u-akbar-partea-vii-comentariul-autorului-lumpenterorismul-terorismul-modern-contemporan.html)

In ceea ce prveste legatura dintre Hesbollah si Hamas (harakat al-muqâwama al-'islâmiya, Miscare de rezistenta islamica palestiniana avand ca ideologie: nationalismul palestinian, islamismul, antisionismul, antisemitismul, antiamericanismul si ca obiectiv distrugerea Statului Israel si instaurarea unui stat islamic palestinian pe vechiul teritoriu al Palestinei/Mandatul britanic pentru Palestina/1920-1948, adica Statul Israel, Cisiordania, Fasia Gaza si Iordania), fondata la Gaza/Fasia Gaza-Qita' Ghazzah in 1987 de catre Ahmed Yassine/1937-2004, Abdel Aziz Al-Rantissi/1947-2004 si Mohammed Tahafosti membri al FM/Frateria Musulmana fondata la Ismaila/Egipt in 1928 de catre Hassan el-Benna/1906-1949 cu ramura sa armata, Brigades Izz al-Din al-Qassam (fondata in 1992 de catre Yahia Ayache/1966-1996), clasate teroriste (de catre SUA, Canada, Marea Britanie, Australia, Japonia, Rusia, Norvegia, Israel, Iordania, Egipt, respectiv, Brazilia si Africa de sud), debuteaza in 1992, odata cu expulzarea a catorva sute de responsabili si miltanti Hamas in sudul Libanului controlat de catre Hesbollah.

Cooperarea dintre ele se accentueaza in 1994 dupa acordul de la Oslo dintre negociatorii israelieni si palestinieni (rezultatul unor discutii in secret, in paralel cu cele publice, consecutive Conferintei de la Madrid in 1991/prima tentativa a comunitatii internationale pentru instaurarea pacii in Orientul Mijlociu dintre Israel si tarile arabe: Siria, Libanul, Iordania si OLP/Palestina, sustinut de catre SUA si URSS/Uniunea Republiocilor Sovietice Socialiste) semnat la Wahshington pe 13 septembrie 1993 in prezenta Prim-Ministrului israelian Yitzhak Rabin (1922-1995), Yasser Arafat (Mohamed Abdel Raouf Arafat al-Qudwa al-Husseini/Abou Ammar, 1929-2004), Presedintele OEP (Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei) si Bill Clinton, pe atunci Presedintele SUA.

Procesul de pace israeliano-palestinian de la Oslo este completat pe 4 mai 1994 cu Acordul Jericho-Gaza, respectiv Oslo II/Taba (Acordul interimar asupra Cisiordaniei si a Fasiei Gaza, semnat pe 24 septembrie 1995) si la Washington pe 28 septembrie 1995, vor stabili competentele si modalitatile de alegere a unui CLP (Consiliu Legislativ Palestinian) ales in ianuarie 1996, ca de altfel si Yasser Arafat, ceea i-a intarit legitimitatea acestuia.

Din pacate acest proces de tentativa de pace intra in dificultate (iar ulterior este compromis!) dupa asasinarea lui Yitzak Rabin (pe 4 noiembrie 1995 in jurul orei 21h30, in Piata Rabin Square/Kings of Israel Square) de catre Yigal Amir, un student israelian (Universitatea Bar-Ilan) de extrema dreapta (terorist ultranationalist) cu un pistol semiautomat de tip Beretta Cheetah 380 ACP, fiind urmat, pana in 2005 cu o serie de atentate-sinucigase (kamikaze) vizand populatia civila, pentru ca ulterior, conform unei declaratii in aprilie 2006 sa renunte la acest tip de actiune contra unor atacuri cu rachete (cu raza mica si medie de actiune) de tip Qassam (Kassam, sol-sol, cu lungimi/diametru 79-200cm/6-17cm si bataie intre 3-10 km fabricate artizanal in Fasia Gaza), respectiv, BM-21 Grad (camion sovietic prevazut cu lansatoare de rachete multiple de calibru 122 mm si bataie de 5-45km, dezvoltat in anii 1960), asupra oraselor Sdérot (cca 21.000 de locuitori, enclava in Sha'ar HaNegev Regional Council, din sudul Israelui, construit in 1951 pe teritoriul satului palestinian Najd dupa exodul palestnienilor incepand din 1948), Ashdod (cca 220.000 de locuitori, primul port ca importanta in Israel, inaintea lui Haifa, aflat la cca 35km de Tel Aviv si 70km de Ierusalim), Ashkelon (cca 112.000 de locuitori, fost Al Majdal, oras balnear pe coasta mediteraniana, la cca 65km de Tel Aviv) si Beer Sheva (cca 200.000 de locuitori, centru administrativ al sudului Israelului, o platforma importanta pentru transporturile iuterurbane ale tarii).

In incheiere, mentionam faptul ca si terorismul libian face parte din conflictele regionale care au adus prejudicii Frantei.

Este vorba de atentatul pe 19 septembrie 1989 contra zborului UT-772 al UTA (Uniunea Transporturilor Aeriene, fosta companie franceza/1963-1990, fuziune cu Air France pe 31 decembrie 1992, 14 aparte de zbor, bazata pe Aeroportul Paris-Le Bourget/1963-1974 si pe Aeroportul Paris-Roissy/Charles de Gaulle/1974-1990), care facea legatura dintre Brazzaville (capitala politica si administrativa a Republicii Congo) si Paris, via N'Djaména/Fort Lamy inainte de 1973 (Ciad) cu un avion DC-10[2]si va explodaTénéré/”Destul deserturilor” in Niger facand 170 de morti (a se vedea pentru detalii si articolul autorului „AF4590 Concorde F-BTSC. Misterioasa prabusire.”: http://www.necenzuratmm.ro/dezvaluiri/42307-af4590-concorde-f-btsc.html).

Libia desi nu a acceptat responsabilitatea in acest atentat (in care au murit: 54 de francezi, 48 de congolezi, 25 ciadieni, 9 italieni, 7 americani, 5 cambodgeni, 4 britanici, 3 congolezi/RDC-Republica Democratica Congo si 3 canadieni, 2 centrafricani, 2 malieni si 2 elvetieni, 1 algerian, 1belgian, 1 bolivian, 1 grec, 1 marocan si 1 senegalez), a acceptat totusi in 2004 sa plateasca 170 Milioane $US pentru indemnizarea familiilor victimelor (sub forma de daune materiale si morale).

Conform unei anchete minutioase (deschise pe 23 septembrie 1989 in Franta de catre Jean-Louis Bruguière/n.1943, reputat judecator de instructie antitereorist la Parchetul de la Paris), se pare totusi ca atentatul ar fi fost organizat de catre puterea politica libiana aflata sub comanda Colonelului Kadhafi.

De fapt, acesta era in conflict cu Ciad si avea intentia sa invadeze aceasta tara in timpul conflictului ciado-libian.

Franta (cu Operatiunea Epervier declansata in februarie 1986) si SUA au intervenit cu forte militare pentru a impiedica aceasta tentativa.

Puterea politica libiana ar fi provocat acest atentat pentru a se razbuna contra autoritatilor franceze.

Bruguière, ar fi identificat 6 persoane (inalti functionari in cadrul serviciilor secrete si a diplomatiei libiene) care ar fi comanditat atentaul: Abdallah Senoussi (cumnat al lui Kadhafi, Vicepresedintele serviciilor de informatii libiene, furnizorul explozibilului, al instructiunilor, precum si responsabilul cu operatiunile legate de atentat); Abdelsalam Hammouda (colaborator al lui Senoussi, membru al serviciilor secrete libiene, responsabil ciu coordonarea pregatirii atentatului); Abdallah Elazragh (primul Consilier al Ambasadei Libiei la Brazzaville, cel care i-a dat biletul de avion purtatorului bombei plasata intr-o valiza); Ibrahim Naeli si Arbas Musbah (membri ai serviciilor secrete libiene, specialisti in explozibil si operatiuni aeriene, care au verificat explozibilul inainte ca acesta sa fie inmanat lui Elazragh): Issa Shibani (membru al serviciilor secrete libiene, care ar fi cumparat declansatorul).

Printr-o decizie datata din 15 ianuarie 2008, Judecatorul federal american Henry H. Kennedy, Jr. A condamnat Guvernul libian si cei 6 inalti functionari implicati in atentat la plata sumei de cca 6Miliarde $US ca daune morale si materiale familiilor victimelor ale atentatului UT-772 din 19 septembrie 1989.

Un atentat contra zborului Pan Am-103 al companiei americane Pan American World Airways(1926-1991) bazata pe Aeroprtoul JFK, care facea legatura dintre Londra si New York, cu un avion Boeing 747-100 va ucide 270 de persoane in Scotia laLockerbie, (259 la bordul avionului si 11 sateni) pe 21 decembrie 1988, in jurul orei 19h00.

La incepout CIA banuieste ca in atentat ar fi implicata (in calitate de comanditar) organizatia FPLP-CG (Frontul Popular de Eliberare a Palestinei-Comandamentul general, fondat in 1968 de catre Ahmed Jibril/n.1935, avand ca ideologie: nationalism arab, antisionism, nationalism palestinian, operativ in Siria, Palestina si Liban, mod operator/lupta armata, terorism, dispunand de cca 1.300-1.500 de luptatori, clasata terorista de catre SUA, Canada si Uniunea Europeana), insa dupa 3 luni, cca 90% dintre ramasitele avionului sunt recuperate si anchetatorii constata ca a fost vorba de o explozie violenta la o viteza a avionului de cca 750-800km/h.

Dupa identificarea detoanatoarelor (20 de bucati, de marca Mebo/elvetiana, vanduta in Libia) FPLP-CG este disculpat si anchetatorii fac legatura cu atacul asupra Tripoli in 1986, lansat in timpul Administratiei Ronald Reagan, in care ar fi murit Hana Kadhafi fata adoptiva al Colonelului Khadafi.

Peste un deceniu, acesta din urma, va trimite in Scotia doi acuzati libieni, contra carora sunt eliberate mandate internationale de arestare.

Pe Abdelbaset Ali Mohmed Al Megrahi (1952-2012), spion, fost sef al securitatii companiei aeriene nationale Libyan Arab Airlines si Director al Centrului de Studii Strategice la Tripoli, condamnat la inchisoare pe viata (cu 27 de ani, perioada de siguranta) pe 31 ianuarie 2001 (de catre un Complet de Judecata scotian/format din 3 judecatori, statuand intr-o Curte Speciala din Olanda) si incarcerat la Inchisoarea Greenock (Grianaig) in proximitatea lui Glasgow.

In apel, pe 14 martie 2002, pedeapsa lui Megrahi este confirmata de catre un Complet de Judecata scotian compus din 5 Judecatori, al SCCRC (Scottish Criminal Cases Review Commission), in ciuda protestelor sale de nevinovatie!

Din contra, cu ocazia Revoltei libiene din 2011 (in urma careia Khadafi isi pierde viata pe 20 octombrie), pe 23 februarie, untr-un interviu acordat cotidianului suedez Expressen, fostul ministru al Justitiei, Mustafa Abdel Jalil (care demisioneaza din postul lui pe 21 februarie) afirma ca el insusi, Kadhafi ar fi dat personal instructiunile lui Megrahi.

Acesta este eliberat pe 20 august 2009 (dupa aproape 9 ani de detentie) din motive medicale (cancer la prostata) si primit in Libia in calitate de erou national.

Celalalt inculpat libian Al Amin Khalifa Fhimah este achitat la proces.

Cei doi vor fi inculpati in 1991 de catre Procurorul general al SUA si de catre Lord Avocatul scotian, pe care Libia refuza sa le extradeze dar mentine incarcerati la Inchisoarea din Tripoli.

In 2003, in urma unor negocieri americano-libiene, Libia accepta sa indemnizeze familiile victimelor (sub forma de daune morale si materiale) cu cca 10 Milioane $US/victima (2,7 Miliarde $US in total), refuzand sa recunoasca implicarea ei in atentatul zborului Pan Am-103.

Mentionam aici ca in acest dosar exista totusi serioase indoilei in privinta vinovatiei lui Megrahi .

Pe 30 2005, un fost inalt functionar al Politiei Scotiene (care a participat la ancheta) afirma ca CIA ar fi fost cea care ar fi scris „scenariul” pentru ca Libia sa fie acuzata de atentat, avand in vedere faptul ca o proba materiala (aflata la dosar), o bucata dintr-un circuit integrat al unui detonator ar fi fost fabricata si depusa in epava de catre membri acesteia.

Pe 28 august 2007, Ulrich Lumpert (pe atunci in varsta de 65 de ani) , inginer specialist in echipamente electronice militare (la pensie), fost angajat al firmei Mabo a afirmat ca in declaratia sa in fata Politiei din Zurich dar si la proces (martorul n°550), conform careia detonatorul din epava ar fi provenit din lotul vandut Libiei, ar fi fost falsa!

Acesta mentiona ca el ar fi sustras detonatoruldin depozitul firmei la care lucra si l-ar fi transmis anchetatorilor scotieni, care ei insisi ar fi fabricat o din acesta o proba materiala., o versiune confirmata si de catre unul dintre fondatorii firmei Mebo, Edwin Bollier.

Intr-un document relatat de catre cotidianul scotian The Herald, pe 22 octombrie 2007, Tony Gauci proprietarul unui magazin de imbracaminte, ar fi recunoscut ca CIA l-ar fi remunerat pe acesta cu 2 Milioane $US pentru ca acesta sa spuna la proces ca ramasitele de imbracaminte identificate pe detonator (si in proximitatea acestuia), cumparate de la el, ar fi apartinut lui Megrahi.

Conform lui Yves Bonet, fost sef al DST (Directia pentru Securitatea Teritoriului/contraspionaj francez), atentatul ar fi fost comis si finantat de catre iranieni, pentru discreditarea lui Khadafi, dar principalul mobil ar fi fost distrugerea (prabusirea) in Golful Persic a unui Airbus iranian A300, pe 3 iulie 1988 (in zborul 655 Iran Air) cu 290 de persoane la bord, toate decedate (dintre care 14 pesonal navigant tehnic si comercial si 66 de copii), care facea legatura dintre Teheran/Iran si Dubai/Emiratele Arabe Unite via Bandar Abbas/port in Iran) de catre un obuz tras de pe nava de razboi americana USS Vincennes/CG-49 (lansat in 1984), iar Ayatollah Khomeyni ar fi promis cu aceasta ocazie Americi, „o ploaie de sange”!

In restul Europei, printre cele mai semnificative miscari independentiste/separatiste din categoria celor enumerate mai sus (in Franta), putem mentiona in Valonia (Belgia), Adunarea/Miscarea Valoneza(niana) (sustine independenta Valoniei de Belgia), Adunareza Valoneza(niana) Franceza, (sustine atasarea Valoniei la Franta); in Flandra (Belgia), Nieuw-Vlaamse Alliantie si Vlaams Belang (sustin independenta Flandrei de Belgia).

In Regatul Unit (al Angliei si al Irlandei de Nord), revendicarile independentiste ale Scotiei se bazeaza pe ideea ca aceasta poseda o cultura proprie (specifica), sistemele bancar, juridic si educativ, diferite de cele ale Angliei, motiv pentru care ar dori sa-si redobandeasca independenta (ca inainte de 1707).

Din contra, conflictul Nord-Irlandez(The Troubles, Na Trioblóidi) este o perioada de agitatie politica violenta care a marcat profund anii de plumb, atat prin agresivitatea ei cat si prin numarul mare de victime, cca 3.526 (din care 1.932 civili).

In acest conflict de mari proportii (care avea ca scop eliberarea Irlandei de Nord de sub autoritatea britanica si crearea unei Republici Irlandeze-Éire Nua, federale socialiste cu restul Insulei-Irlanda de astazi), au fost implicati pe de o parte, Armata si Politia britanica (respectiv, a Irlandei de Nord), iar pe de alta parte, grupari paramilitare (republicane irlandeze si loialiste), printre care rolul cel mai important l-a avut grupul armat IRA (Armata Republicana Irlandeza/Irish Republican Army), oficial PIRA (Provisional Irish Republican Army sau Óglaigh na hÉireann, fondata in 1969 de catre Seán MacStíofáin/1928-2001, republican irlandez, Sef de Stat Major intre 1969-1972 al PIRA), care ar fi pierdut 304 de membri in cadrul actiunilor sale armate criminale (clasate teroriste) in Irlanda de Nord si pe teritoriul britanic, iar in cele peste 3 decenii de activitate (oficial), 1969-1998 (cand pe 10 aprilie are loc Acordul de la Belfast-Belfast Agreement/Acordul de Vinerea Sfanta/The Good Friday Agreement/Comhaontú Aoine an Chéasta/Comhaontú Bhéal Feirste, numit oficial, Acordul de Pace pentru Irlanda de Nord-The Northern Ireland Peace Agreement, prin care principalele forte politice accepta o solutie politica pentru a pune capat atentatelor teroriste in care ar fi pierit, in total 3.526 de persoane, printre care atat femei cat sí copii si ocazie cu care toti prizonierii IRA sunt eliberati).

Cca 47.541 de persoane ar fi fost ranite.

Specializata in atentate cu bomba, atacuri armate, asasinate, sponsorizata din activitati criminale de drept comun (hold-up, jafuri armate, etc.), precum si de catre diaspora, neoficial, IRA (avand ca organ supremde decizie GAC/General Army Convention), ca structura, avea foarte multe puncte comune cu IRA/Irish Republican Army(1922-1969), precum si cu British Army.

Echipata cu cu un impresionant arsenal militar de lupta (originar cu precadere din SUA si Libia), pe atunci armament de ultima generatie (carabine M1, pusti de asalt K-47, AR-15, AKM, M16, pistoale mitraliere M3A1 Grease gun, mitraliere FN, MAG, Dshk, Saco M60, lansatoare de rachete RPG-7 si lansatoare de flacari LPO-50, pistoale Taurus si revolvere Webley 455 rachete aero-sol SAM-7, pusti de precizie Barett M82, tone de exploziv/explozibil Semtex (de tip plastic-foarte puternic, compus din RDX/Ciclotrimetilentrinitramine-C3H6N6O6 si PETN/Tetranitrate de pentaeritrit-C5H8N4O12 fabricata in Cehoslovacia in anii 1960), isi va continua activitatea sa pana pe 28 iulie 2005, cand anunta oficial ca abandoneaza definitiv lupta armata.

Conform unor documente ale Serviciului de Politie al Irlandei de Nord (Police Service of Northern Ireland, Seirbhís Póilíneachta Thuaisceart Éireann), intre 1969-2003 ar fi avut loc in cadrul conflictului Nord-Irlandez, cca 36.923 de fuziade (schimburi intense de focuri dintre gruparile paramilitare irlandeze sí autoritatile britanice (inclusiv, cele din Irlanda de Nord, cca 16.209 de atentate teroriste cu bombasi cca 2.225 de incendii sau tentativa de incendii.

Cca 19.605 de persoane apartinand gruparilor paramilitare irlandeze au fost cercetate penal pentru acte de terorism.

Din numarul celor ucisi (3.526 de persoane), 2.058 ar fi fost victime ale gruparilor paramilitare irlandeze (in special al PIRA/IRA, responsabila de uciderea a 1.824 de persoane), 1.018 ar fi fost victime ale gruparilor paramilitare loialiste, 363 ar fi fost ucisi de catre fortele de securitate britanice (304 apartinand gruparii PIRA/IRA), 1.923 ar fi fost civili, 1.114 apartinand FBS/Fortelor Britanice de Securitate (604-British Army, 319-RUC/Royal Ulster Constabulary, 236-UDR/Ulster Defence Regiment, 26-NIPS/Northern Ireland Prison Service, 7-Territorial Army, 6-Law enforcement in the United Kingdom,4-Royal Air Force, 2-Royal Navy), 393-paramilitari republicani si 167-paramilitari loialisti.

In timpul conflictului armat, ar fi fost comise cca 22.539 jafuri armate, in cadrul carora ar fi fost furate cca 43.074.000£ (Lire Sterline) si ar fi fost confiscate cca 12.025 de arme de foc si 112.969kg de exploziv/explozibil.

Dintre gruparile paramilitare importante active, alaturi de PIRA/IRA, putem mentiona si INLA (Irish national liberation army/Arm Saoirse Náisiúnta na hÉireann, fondat in 1974 de catre Seamus Costellon, activa pana in 2009, avand ca ideologie republicanismul irlandez sí marxismul, cu cca 150 de aderenti activi), responsabila de cca 113 victime (morti sí raniti), care a pierdut 43 dintre membri sai, OIRA (Official Irish Republican Army,avand ca ideologie republicanismul irlandez,activa in perioada 1969-1972, dar care, oficial va depune armele in 2010), facand 52 de victime, pierzand 29 dintre membri sai si IPLO (Irish People's Liberation Organisation, avand peRepublican Socialist Collective ca bransa politica, activa in perioada 1986-1992), responsabila de 24 de morti, pierzand 9 dintre membri sai.

In egala masura, dintre gruparile paramilitare loialiste, putem mentiona UDA (Ulster Defence Association, clasata organizatie terorista de catre Marea Britanie, SUA, UE sí Canada, activa pana in 2007 cand acesta depune armele, avand in anii 1970 intre 30.000-50.000 de aderenti), responsabila de 112 morti care a pierdut 93 dintre membri sai, UVF (Ulster Volunteer Force, fondata in 1966, activa pana in 2009 cand depune armele), responsabila de 426 de morti, pierzand 67 dintre membri sai sí LVF (Loyalist Volunteer Force, fondata in 1996, care in 1998 depune armele), responsabila de 18 crime de sange (asasinate), pierzand 3 dintre membri sai.

Din contra, efectivul IRA a fost dificil de apreciat datorita clandestinitatii sale.

OIRA (Official Irish Republican Army), aprecia ca ar fi fost vorba de ceva mai putin de 500 de voluntari.

BA (British Army), mentioneaza intre 500-1.300 de voluntari, dar considera ca cca 10.000 de persoane ar fi fost implicate (intr-un fel sau altul, sub forma de complicitate)in actiunile teroriste ale IRA.

Jurnalistul de Investigatie Roger Faligot(n.1952), free-lance (pentru ziare si reviste din Franta, Marea Britanie, Irlanda si Japonia), fost corespondent al saptamanalului The European (Londra), autor a cca 42 de lucrari documentare despre istoria contemporana (singur sau in colaborare), specialist al serviciilor de informatii franceze, britanice si in special al celor din Extremul Orient, mentioneaza in documentele sale ca IRA ar fi dispus de un important potential uman compus din 2.500 de membri activi si 3.000 de rezervisti.

 

 

 

___________________________

[1]GIGN-ul (Grupul de Interventie a Jandarmeriei Nationale) devine operational pe 1 martie 1974 ca urmare a luarii ca ostatici al echipei israeline la Jocurile Olimpice de la Munchen in 1972, cum JN creaza in 1973 ECRI sons-Alfort (regiunea pariziana). In aprilie 1974, numai la o luna de la creara lui sunt infintate doua GIGN: GIGN1 la Maisons-Alfort din ECRI care opera pe teritoriile primului celui de-al doilea, al treilea, respectiv, al saselea regiuni militare si GIGN2 constituita in cadrul EGM care opera in a parta, a cincia, respectiv, a saptea regiuni militare. Cu cartierul general, din 1983, la Satory (Versailles, regiunea pariziana) si centrul de instructie la Frileuse (Beynes), GIGN este o unitate de elita a JN (Jandarmeria Nationala franceza), specializata in operatiunile de lupta anti-terorista in orice mediu (aer, mare, uscat), in cele de eliberare a ostaticilor, in cele de transfer de « persoane sensibile », in arestari cu risc ridicat, respectiv, in revoltele din unitatile penitenciare sau centre de detentie-retentie. El intervine in general in zonele periurbane, aeroporturi, aerogari, penitenciare, deviza lui fiind : « GIGN-ul, angajat pentru viata… ». Pentru integrarea acestui corp de elita a JN candidatul trebuie fie jandarm si sa aiba mai putin de 32 de ani. Incepand cu 1 septembrie 2007 are loc o profunda reorganizare a lui in trei forte operationale, „absorbind” GSIGN (Grupul de Securitatea a Jandarmeriei Nationale) : Forta de Interventie (vechiul GIGN); Forta de Observatie-Cautare, vechiul grup de obserervatie-cautare al EPIGN (Escadrila de Parasutisti al Jandarmeriei Nationale) si Fortele de Securitate-Protectie (membrii sectiei de securitate si protectie a EPIGN si al GSPR- Grupul de Securitate al Presedentiei Republicii). GIGN dispunea de un efectiv de 420 de militari (407 in august 2009, 380 in 2008, pe cand JN apartinea Ministerului Apararii Nationale) si de un buget cca 2 milioane de euro (1,5 milioane de euro, efectiv, la care se adauga un drept de „cheltuieli de deplasare” de 0,5 milioane de euro). Ca misiuni principale ale GIGN mentionam: Piratair (deturnari de avioane), Piratmer (deturnari sau atacuri asupra navelor), Piratome (atac nuclear), Piratox (atac chimic sau biologic), Piratext (sechestrare de persoane-luare de ostatici de nationalitate franceza in afara teritoriului national). Printre alte atributii ale sale putem mentiona si: neutralizarea furibunzilor, precum si arestarea persoanelor considerate „periculoase” si inarmate. SSP (Serviciul de Securitate si Paza) asigura deasemenea protectia inaltilor functionari francezi sau straini, precum si ai diplomatilor in zonele cu risc ridicat de atac armat; Securitatea Ambasadelor si a reprezentantilor diplomatici francezi, in strainatate (Algeria, Coasta de Fildes, Haiti, Afrganistan, Pakistan, Irak, etc.); Extradarea cetatenilor francezi in strainatate; Gestioneaza crize de conflict armat in strainatate in care sunt implicati cetateni francezi, precum si alte evenimente nationale sau internationale in careinteresele Frantei sau francezilor sunt in cauza. In 2004, cu ocazia a treizeci de ani de existenta a lui, GIGN avea la activ aproape 1100 de misiuni, peste 1000 de criminali arestati sau ucisi si peste 600 de ostatici eliberati. Astazi, el a pierdut 17 militari in misiuni, dintre care 15 in cursul antrenamentelor. Mentionam aici ca antrenamentele GIGN sunt printre cele mai grele si cele mai dure luand in consideratie toate trupele de lupta (nationale si internationale) avand ca „obiect” de activitate combaterea criminalitatii (inclusiv Legiunea Straina, SWAT, etc.). El s-a remrcat in mod cu totul special in decembrie 1994, cand a intervenit pe Aeroportul International Marsilia-Marignane pentru eliberarea ostaticilor cursei Air France AF8969, luat ostatec de catre GIA (Grupul Islamist Armat). El a intrevenit in egala masura si in strainatate: in Djibuti, San Salvador, Arabia Saudita, Tara Basca spaniola, Nigeria, Insulele Comore, etc. Din 2007 el se afla sub comanda Generalului Denis Favier. Printre cele mai spectaculoase operatiuni la care a participat GIGN mentionam urmatoarele: 1) GIGN1 intrevine in mai 1974 cu ocazia unei rebeliuni la Centrul Penitenciar Fleury-Mérogis (regiunea pariziana). Interventia lui este determinanta pentru solutionarea crizei cu un minim de violenta; 2) GIGN intervine pe 3 februarie 1976 (in cooperare cu a 13-a DBLE-Semi-Brigada a Legiunii Straine, creata in 1940) intr-o operatiune de salvare la Loyada (Djibuti, pe atunci colonie franceza: Teritoriul francez al Afars si Issas) a treizeci de copii luati ostatici de catre teroristii FLCS (Frontul de Eliberare a Coastei Somaleze). Doi copii, sapte teroristi, si noua soldati somalieni sunt ucisi; 3) Intreventia in septembrie 1976 intr-o deturnare, de catre cinci teroristi croati anti-Tito, a unui avion Boeing 727 al TWA (Trans World Airlines, o companie americana veche care facea parte din „Big Four”, alaturi de celelalte trei mari companii: American Airlines, United Airlines si Eastern Air Lines), care a fuzionat cu American Airlines in aprilie 2001. Cursa asigura legatura regulata pe ruta New York-Chicago. GIGN reuseste pe calea negocierilor eliberarea a 49 de ostatici si predarea teroristilor; 4) Interventia pe 30 septembrie 1977 pe Aeroportul Orly-Vest (in cooperare cu BAG-Brigada Anti-Gang condus de catre Comisarul Robert Broussard) in deturnarea unui avion al Companiei Air Inter, Cursa 429 (Paris-Lyon) de catre un furibund Jacques Robert, care tinea ostatici 49 de persoane, (printre care si Deputatul Lucien Neuwirth si fostul Ministru, Philippe Malaud) de peste sapte ore. La asaltul GIGN, un pasager moare, alti patru sunt raniti, dintre care unul grav, iar Jacques Robert se preda, fiind ulterior, incarcerat; 5) Pregatirea unei tentative de eliberarea a functionarilor Ambasadei Frantei in San salvador, in mai 1979. Teroristii accepta sa se predea inainte de interventia armata a GIGN si sa elibereze ostaticii, insa acestia din urma, in schimb, îi elibereaza in Panama; 6) Intreventia in Arabia Saudita la Marea Moschee din Mecca, Al-Masjid al-Haram (cu mii de ostatici, care isi facveau rugaciunile in interior), intre 23 noiembrie-5 decembrie 1979, care este ocupata de catre 187 de teroristi (fundamentalisti islamici) saudieni si egipteni, studenti si studente la Universitatea islamica Médine pe 20 noiembrie, prima zi a anului 1400 al calendarului musulman. Seful teroristilor Juhaiman ibn Muhammad ibn Saif al Utaibi, era un caporal al Garzii Nationale saudiene la pensie, apartinand unei influente familii sunnite din Najd, care solicita in schimbul eliberarii ostaticilor recunoasterea lui Mohammed Ben Abdallah Al Qahtan (cumnatul lui, aflat cu el in Moschee) ca Mahdi (aducatorul dreptatrii si justitiei pe Pamant). Interventia aramata a GIGN a facut numeroase victime atat in randul teroristilor cat si in randul celor sechestrati in Moschee; 7) Interventia cu ocazia luarii de ostatici la Hotelul Fesch (Corsica, Franta), de catre un comando corsican condus de catre Marcel Lorenzoni (militant nationalist) in februarie 1980. In urma negocierilor cu GIGN teroristii se vor preda; 8) Eliberarea ostaticilor, cu o interventie-surpriza, cu ocazia deturnarii unui avion la Touquet (Le Touquet-Paris-Plage, Pas de Calais) in mai 1981. Piratul care incerca sa oblige Papa sa dezvaluie cel de-al treilea secret al Fatimei (dezvaluit pe 26 iunie 2000) este neutralizat si arestat. Cele trei revelatii (care de fapt ar fi una in trei parti) ar fi fost adresata pe 13 iulie 1917 de catre Fecioara Maria (cu numele de Notre-Dame de Fátima) catre Lúcia dos Santos si versorii ei Jacinta si Francisco Marto in micul orasel Fátima din Portugalia; 9) Arestarea unui furibund (turbat) la Chelles (Seine et Marne, regiunea pariziana) in aprilie 1982. Acesta, terorizand orasul, a tras peste 2000 de cartuse, inainte de neutralizarea lui de catre oamenii GIGN; 10) „Irlandezii din Vincennes (Vincennes, regiunea pariziana)”. Pe 9 august 1982, catre orele 13H00 are loc o fuziada (schimb de focuri) pe strada Rosiers: un om arunca o grenada in interiorul restaurantului Goldenberg, iar mai tarziu, un comando format din cinci persoane deschide focul asupra celor de pe strada. Rezultatul: sase morti si douzeci si partru de raniti. Pentru a descoperii instigatoriia cestui atac armat, Presedintele Frantei, François Mitterrand, instaleaza la Palatul Élysée o celula anti-terorista cu un consilier tehnic, pe care o pune la dispozitia lui Christian Prouteau, pe atunci patronul GIGN. Pe 29 august catre orele 21H30 militarii GIGN condusi de catre Capitanul Paul Barril iau cu asalt apartamentul din Vincennes al unui numit Michael Plunkett, banuit care ar face parte din organizatia separatista irlandeza IRA (Armate Republicana Irlandeza) si gasesc la acesta, in urma unei perchezitii « minutioase » urma de exploziv ! Irlandezul cu camarazii sai (care il frecventau) sunt arestati, inculpati si incarcerati. Dupa noua luni, la sfarsitul lunii mai 1983 sunt eliberati, probele fiind insuficiente pentru traducerea lor in fata justitiei. Aceasta interventie a GIGN a dat nastere la o serie de polemici. Se pare ca, chiar oamenii GIGN au adus explozivul cu ei, pentru ai putea inculpa pe Plunket si camarazii sai, cum « problema » trebuia « solutionata », in lipsa unor dovezi clare si certe ; 11) Arestarea lui Filipe Bidart, seful gruparii teroriste baste Iparretarrak, in februarie 1988 ; 12) Eliberarea ostaticilor detinuti in grota Ouvéa in Noua Caledonie (TOM-Teritoriu francez autonom, nemetropolitan, din Pacificul de Sud) in mai 1988. Operatiunea a fost clasata de « mare succes » in ciuda decesului a doi militari de la DGSE (Directia Generala a Securitatii Externe, un serviciu de informatii francez extern aflat sub autoritatea Ministrului Apararii, condus din 10 octombrie 2008 de catre Erard Corbin de Mangoux) si 19 separatisti Kanak (Canaques, poulatia din Noua Caledonie); 13) Membri ai GIGN, uneori sub comanda COS (Comandamentul Operatiunilor Speciale, aflat su comanda Sefului de Stat Major al Armatei) au participat la o serie operatiuni de mare succes in Bosnia-Hertegovina intre 1992-1995, in special in ceea ce priveste arestarea criminalilor de razboi; 14) Pe 26 decembrie 1994, eliberarea celor 164 de pasageri al zborului AF8969 (cursa regulata intre Paris-Alger) luati ostatici de catre 4 teroristi islamisti GIA (Grupul Islamist Armat, condus Abdul Abdallah Yahia alias "Emirul", in varsta de 25 an, un apropiat a lui Djamel Zitouni, seful GIA) pe Aeroportul Marignane (Marsilia), avand in plan prabusierea avionului deasupra Turnului Eiffel. Avionul, un Airbus A300 cu 220 pasageri la bord, decoleaza de la Aeroportul Alger (Houari Boumedienne) pentru Paris pe 24 decembrie, insa aterizeaza la Aeroportul Marignane pentru alimentare cu carburant (la orele 03H30), unde este retinut la sol timp de doua zile de catre teroristi, pana pe 26 decembrie, cand GIGN (la orele 17H08) il va lua cu asalt (filmat integral de mai multe posturi de televiziune!) si ucide cei patru teroristi, eliberand toti pasagerii, nevatamatiTeroristii revendicau eliberarea a doi responsabili FIS (Frontul Islamic de Salvare), Abbassi Madani si Ali Belhadj incarcerati din 30 iunie 1991 in Algeria. Sechestrand avionul inca pe Aeroportul Houari Boumedienne, in urma refuzului revendicarii lor de catre autoritatile algeriene, ei executa la orele 14H00, primul pasager: un politist algerian care insotea avionul. In urma negocierilor, la Marignane sunt eliberati 63 de pasageri (femei si copii). Insa, la orele 21H30 in seara Craciunului, un angajat al Ambasadei Frantei la Alger, Yannick Beugnet este totusi executat, el fiind cea de a doua victima a acestui eveniment terorist fara precedent pana atunci. Aceasta interventie care a facut celebru GIGN in lumea intreaga, in 2010 este considerata de catre autoritati ca una dintre cele mai remarcabile reusite ale GIGN. In ciuda faptului ca in urma interventiei lor 13 pasageri si membri ai echipajului sunt raniti si noua membri ai GIGN lejer (printre care si capitanul Favier) si unul grav. In urma acestui eveniment, Air France a suspendat zborurile sale catre Algeria pana in 2003. Astazi zborul AF8969 nu mai exista, el fiind inlocuit cu cele AF3543 si AF7667; 15) In septembrie 1995, GIGN participa alaturi de EPIGN la prinderea lui Khaled Kelkal (islamist algerian, membru GIA, considerat ca principalul responsabil de atentatele comise in Franta in vara anului 1995) in padurea Vaugneray in apropiere de Malval (Lyon, Rhône), insa majoritatea fiind tranferati intr-o alta actiune „Azalée” in Comore, este EPIGN care localizeaza si il ucide pe Kelkal pe 29 septembrie (filmata de catre televiziunea locala Lyoneza). Si aceasta „executie” a dat nastere la o serie de polemici. Dupa parerea mea, care am urmarit de aproape acest eveniment, Khaled Kelkal, nu trebia ucis! Merita mentionat aici faptul ca, contrar politistilor (functionari al Ministerului de Interne), jandarmii (pe atunci functionari Al Ministerului Apararii) au fost autorizati sa faca uzaj de arma (cu foc) chiar daca nu erau intr-o situatie de „legitima aparare”, conform Decretului din 20 mai 1903!; 16) Participarea la „Operatiunea Azalée. Este vorba de eliberarea statului african, Uniunea Comore fosta Republica Federala Islamica Comore, situata in Oceanul Idian, colonie franceza pana la obtinerea independentei pe 6 iulie 1975, ocupand Arhipelagul Comorelor, ale caror insule apartin Colectivitatii TOM franceze Mayotte. Operatiunea a avut ca scop si arestarea mercenareului Bod Denard sub autoritatea COS in septembrie-octombrie 1995; 16) Intreventia pentru arestarea unui furibund la Valaurie (Drôme) pe 23 iunie 1997, cand un membru GIGN, Jean-Louis Prianon, este ucis ; 17) Interventia, in 2005, in colaborare, cu Comandoul marin „Hubert” (creat in decembrie 1947 purtand numele locotenentului Augustin Hubert ucis in batalia din 6 iunie 1944 la Riva Bella) pe vasul „Pascal Paoli„ (dupa numele omului politic si amiral corsican Pascal Paoli) de la SNCM (Societatea Nationale Maritima „Corse-Méditerranée”), deturnat e catre sindicalistii STC (Sindicatul Muncitorilor Corsicani, fondat pe 1 mai 1984); 18) Arestarea pe 19 ianuarie 2007 a unui furibund (furios turbat), inarmat, baricadat la el acasa in Gensac-sur-Garonne (Haute Garonne). In timpul asaltului, catre orele 22H00, individul deschide focul si raneste mortal pe Maréchal des logis-chef (sergent) Frédéric Mortier 35 ans (promovat major, cel mai mare grad in corpul subofiterilor militari, post-mortem). Este vorba de cel de-al doilea membru GIGN care moare in cadrul unei operatiuni armate ; 19) Pe 11 aprile 2008, participarea la Operatiunea « Thalathine ». Este vorba de interventia GIGN pentru eliberarea ostaticilor de pe vasul de croasiera de lux « Ponant » apartinand CMA-CGM (Compagnie Maritime d'Affrètement - Compagnie Générale Maritime), al treilea armator mondial de transport maritim in containere si primul francez, rezultata din fuziunea in 1996 dintre CMA (creat in 1978) si si CGM (creat in 1975, prin fuzionarea dintre CGT-Compagnie Générale Transatlantique fondat in 1851 si MM-Messageries Maritimes in 1855), cu sediul social-administrativ la Marsilia (a se vedea pentru detalii si articolul pe aceasta problematica:„Infernul indian, un secret de stat. Sechestratii de pe vasul de croaziera Ponant”:http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap_1867.html). La acestea se adauga numeroase arestari ai unor teroristi (in special in tara Basca de nord din sudul Frantei al grupului IK-Iparretarrak-cei din nord, in limba basca), ai unor criminali periculosi, precum si o serie de interventii in mediul penitenciar contra rebeliunilor. Armamentul folosit de GIGN este foarte variat si de mare precizie, de ultima generatie. In general, in cazul unei misiuni „ordinare”, armamentul „de baza” se compune din pistoale (trei-patru), un MP-5 si pusti calibrul 12 (una-doua), pentru fiecare militar. Pistoalele cele mai utilizate, in functie de dificultatea misiunii, sunt: Manurhin MR-73 cu cartuse 357 Magnum de diverse lungimi al tevii (4, 5 ¼ inci, respectiv, 8 inci şi 10 inci, pentru o tragere de mare precizie); PA (Pistol Semi-automat) de talie „compacta” (in principiu Glock 19 de 9mm Para echipata cu o lampa Insight Technology M3 LED sau M6 cu laser integrat, SIG-Sauer P228, FN Five-seveN si PAMAS G1S, respectiv, G26, G27); S&W 686 GFS « Stainless » cu cartuse 357 magnum si lungimea tevii intre 4-10 inci; Sig-Sauer P228 (si P226) de 9 mm Para cu incarcatoare de 20 de cartuse; Beretta 92F ; FN Five-seveN Tactical IOM de 5,7 mm cu o lampa-sare Insight Technology M6 fixata pe sina Picatinny; GIAT PAMAS G1S de 9 mm Para (Parabellum) ; Beretta 92G ; SIG-Sauer Pro SP 2022 de 9 mm Para. In misiunile „clasice” sunt utilizate MR-73 cu teva de 4", Glock 19 si P228. Din contra, in misiunile „kaki” (in natura) sunt preferate Glocks 17 si P226. Printre pistoalele-mitraliera mentionam: HK MP5 in versiunea A5 (selector 3-Round Burst), SD3 si K-PDW (amundoua cu selectoare SEF) cu colimatoare Aimpoint CompM2 sau EOTech 550 AA, respectiv lunete Trijicon ACOG 3,5 x 35 sau inca tip  „mini-luneta” montata lateral. Pe Modelele MP-5A5 si MP 5K PDW exista montaje SureFire ”cocking tube mount” pe extremitatea tubului cu gaz de admisie care permit fixarea laserilor L72 de culoare rosie si L75 infrarosie, precum si a lampilor Nitrolon P. Le MP-5SD6 ; FN P90 Tactical cu laser integrat si 50 de cartuse tip FN5,7 x 28mm care pot traversa si vesta anti-glont. Pustile de lupta cele mai utilizate in misiuni sunt : Remington 870 de calibru 12 Magnum cu colimator Aimpoint CompM2, Aimpoint 3000 ou EOTech 550 AA si o lampa cu laser ; Benelli M3T Super 90 de calibre 12 ; Franchi SPAS 12 Special Purpose Automatic Shotgun également de calibre 12. Pustile de asalt : HK G3 TGS de 7,62 mm echipate cu un selector de tragere tip numeric si cu MSG-90 si cu o aruncatoare de granada HK 79, respectiv un colimator Aimpoint 3000 sau 5000 cu un montaj SureFire « cocking tube mount » 490 sau 491 pentru o lampa si laser in varianta diurna ; SIG-550 si 551 SWAT cu luneta Hensoldt 6 x 42 BL, SIG-552 Commando cu un colimator Bushnell HOLOsight ; HK 33 EA2 echipata cu un HK tip A3, cu un selector 3-Round Burst avand patru pozitii si o luneta diurna Hensold 6 x 42 BL ; GIAT FAMAS F1 ; HK G36C, de calibru 5,56 OTAN. Arme de precizie : MR-73 de 8 si 10 inci, modele speciale echipate cu lunete Magnum Phantom marind de 1,5 x, produse de catre Bushnell, precum si optice 4x32 ; S&W ; Modele Accuracy cu lunete Schmidt & Bender Mk.II 3-12 × 50 si Mil-Dot : AW de 308 (7,62 mm OTAN) ; AWS de 308 cu o teava echipata cu un amortizor de zgomot ; AW SM de 338 Lapua Magnum (8,6 × 70 mm) pentru trageri intermediare cu munitie de 7,62mm -12,7mm ; Barrett M82, Barrett M95 si McMillan, cu modelele Hécate II standard si Hécate II polimer cu o luneta Scrome J10 10 × 40 Mil-Dot, pentru neutralizarea vehiculelor ne sau blindate usor. GIGN are in dotare cca 128 de astfel de arme, echipate si cu telescoape monoculare Leica Televid 77 mm (sau l'Apo-Televid 77 mm) cu mariri pana la 60 ×, un binoclu Leica Vector IV (sau infrarosii Thomson Sophie, noaptea). Echipele de tragatori de elita (compuse in general din doi militari, un observator si un tragator) dispun si de un telemetru laser Leica Rangemaster LRF 1200 dotata cu o optica de 7 × 21 mm avand o precizie de un metru (abatere) pana la o distanta de 1100 m, de o mini statie meteo Skywatch Geos 9 (anemometru cu palete-vânt, busola, higrometru, termometru, barometru, altimetru). Arme sub-letale utilizate de GIGN sunt : Pistoale cu impulsuri electrice Taser X26 in experimentare din 2003 (a se vedea si articolul autorului: "Pistoale Taser X26 cu camera video incorporate": http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2014/03/pistoale-taser-x26-cu-camera-video.html).Din 2006 GIGN dispune ca mijloace de deplasare de elicoptere armatei terestre si ale aerului pusa la dispozitia lui de catre 4e RHFS (al 4-lea Regiment de Elicoptere al Fortelor Speciale, instalata la Baza Aeriana 107 la Villacoublay (Yvelines, regiunea pariziana).

 

 

[2] DC-10 este un avion tri-reactor, long-curier al Companiei « McDonnell Douglas » fabricat de catre DAC (Douglas Aircraft Company) intre timp devenita Long Beach a lui BCA (Boeing Commercial Airplanes), fiind succesorul lui Douglas DC-8, long-curier modelul Douglas mai de generatie mai veche.
Incepe sa fie fabricat in anul 1968, iar primele exemplare incep sa fie livrate in 1971, fiind produs intre pana in 1989 in 386 de exemplare, in afara de cele 60 KC-10 produse pentru US Air Force.
El a fost inlocuit din 1990 cu noul model McDonnell Douglas MD-11. Fiind al doilea aparat de transport de larg fuzelaj si primul dotat cu 3 reactoare (General Electriic CF6-6 de 178 kN), respectiv, 250 de locuri, special conceput pentru nevoile « Amercan Airlines », capabil sa efectueze curse long –curier intre Chicago si coasta de vest americana, respectiv, sa poata utiliza pistele Aeroportului NY (La Guardia) avand o autonomie care sa-i permita efectuare cursei Chicago – NY fara escala, cu numar maxim de pasageri, DC a efectuat primul sau zbor pe 29 august 1970, intrand in serviciul comercial al « american Airlines », asigurand legatura intre Chicago si Los Angeles din 5 august 1971. Modelul sau « standard » permitea transportul a 270 de pasageri, cu 3 PNT la bord de dimensiuni (55,5 x 50,4 x 17,7) m, avand o viteza de croaziera de 908 km/h, viteza maximala de 982 km/h si o autonomie 12.055 km gol si 7415 km cu pasageri, cantarind 121.198 kg gol si maximum 263.085 kg la decolare (cu pasageri si combustibil). Fiind la o inaltime de 3,05 m de sol, avionul necesita montarea unui tren suplimentar de aterizare (cu doua roti) care contribuia la masa sa totala, versiune care va intra in exploatare in cadrul Companiei « Swissair » deasupra Atlanticului de nord pe 15 decembrie 1972. Versiuni ale sale DC-10-15 erau prevazute cu reactoare General Electric CF6-45B2 de 206,9 kN, respectiv, DC-10-30, cu General Electric CF6-50A de 218 kN, CF6-50C ou CF6-50H de 227 kN sau CF6-50C1 de 233,5 kN, dezvoltate dupa modelul DC-10-10. Patru aparate au fost comandate de catre companiile aviatei civile “Aermexico” si “Mexicana” in cursul verii 1979, iar in septembrie a aceluiasi an McDonnell Douglas a primit inca o comanda de 346 de avioane, data la care avioanele aflate in exploatare transportau 233 milioane de pasageri. De conceptie, considerata, « veche », DC-10 este utilizat din ce in mai putin din motive economice, avand un consum de carburant mai mare decat modele recente.

 

 

Articolul cu imagini pe Investigatie Jurnalistica

http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2016/01/terorismul-nu-are-religie-partea-ii.html

Cititi si Terorismul nu are religie (Partea I)!

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019