Avarii: cine sunt ei şi cum ne-au influenţat istoria?
Astăzi numele de avar ne trimite direct cu gândul la avariţie, zgârcenie şi egoism extrem. Dincolo de conotaţiile actuale ale termenului, acesta provine de la un străvechi popor migrator care a răvăşit Europa cu multe secole în urmă. Astăzi, urmaşii cei mai direcţi ai avarilor consittuie cel mai numeros grup etnic din Republica Dagestan, una din multele republici autonome din Caucaz, care sunt incluse în Federaţia Rusă.
Despre vechii avari nu se cunosc foarte multe, dar actualii avari se dovedesc a fi un popor deosebit de interesant, cu o cultură aparte şi, tipic popoarelor din Caucaz, ospitalitatea şi dărnicia lor sunt cu adevărat remarcabile.
Avarii prin istorie
Popor de nomazi călări, cum au fost toate popoarele migratoare de sorginte asiatică care s-au năpustit asupra Europei la început de Ev Mediu, avarii din vechime au fost un popor de neam turcic provenit din inima Asiei Centrale. Mulţi istorici îi consideră ca rude apropiate ale hunilor, pe baza asocierii dintre avarii ajunşi prin Europa şi hunii din confederaţia tribală Juan Juan.
Această ipoteză se bazează pe scrisoarea trimisă de hanul avar Tardan către Constantinopol, precum şi pe cronicile istorice chinezeşti Wei-shi şi Pei-shi. În urma deselor lupte pentru putere între avari şi triburile Gok-Turk, precum şi în urma respingerii lor de către trupele imperiale chineze, aceşti călăreţi ai stepelor s-au avântat înspre Europa aidoma rudelor lor mai celebre, hunii.
În încercările lor repetate de a scăpa de raidurile triburilor Gok-Turk, primele hoarde avare s-au stabilit în stepa dintre Marea Neagră şi cea Caspică. La fel ca în cazul multor alte popoare nomade ale stepelor asiatice, din nefericire există puţine mărturii istorice şi arheologice privitoare la avari.
Loviţi de alte triburi turcice, avarii s-au văzut nevoiţi din nou să migreze spre apus, stabilindu-se aşadar în Europa Centrală şi de Est. Pe baza evidenţelor arheologice, istoricii au dedus că societatea avară era condusă autoritar de către un han şi elita sa de războinici de origine nobilă. În ciuda evidenţelor sărace în date, cercetătorii conchid că avarii de atunci vorbeau o limbă aparţinând ramurii oghuze din familia mare a limbilor turcice.
Astăzi, limba care se aseamănă cea mai mult cu avara veche este cea vorbită de minoritatea chuvaşă din Federaţia Rusă. Sub influenţa tot mai mare a slavilor, se pare că avarii au adoptat limba acestora, chiar înainte de migraţia lor din stepele ponto-caspice. Dacă la începutul descălecării avare pe aceste meleaguri, avarii trăiau izolaţi de vecinii lor germanici şi slavi, ulterior au apărut tot mai multe căsătorii mixte, astfel încât a început fenomenul de slavizare. Se pare că deja în secolul 7 societatea avară era compusă dintr-o pătură de agricultori slavi şi călăreţi avari care trăiau într-o armonie perfectă. În aceeaşi notă, inclusiv poporul germanic al gepizilor a fost asimilat de societatea avară.
Cum asaltul triburilor turcice nu mai contenea, avarii originali au fost asimilaţi de confederaţia tribală a kutrigurilor, un neam turcic al cărui hani au adoptat numele de avari din considerente pur politico-diplomatice, pentru a profita de faima de războinici a avarillor şi a cere pământuri Imperiului Bizantin.
Avarii pe la noi
Hanul Bayan a condus o uniune de triburi avaro-kutrigure-bulgare care s-a stabilit în Câmpia Panonică, undeva în preajma anului 568 după Hristos. De acolo, „noii” avari şi-au constituit o entitate statală care în scurt timp s-a extins şi a inclus cnezatele româneşti timpurii, Balcanii, ajungând în vest până pe teritoriul Elveţiei de astăzi. Noul hanat fondat de Bayan îşi stabilise supremaţia peste slavi, valahi, bulgari şi o parte a triburilor germanice din Europa acelor vremuri.
Puterea lor a crescut atât de mult, încât în anul 617 au fost cât pe ce să cucerească oraşul-cetate al Constantinopolelui, acesta fiind cruţat doar după ce bizantinii au plătit avarilor o mare cantitate de bunuri şi aur. Succesul lor nu a durat mult, deoarece în scurt timp hanul Kubrat al bulgarilor s-a răsculat împotriva suzeranităţii kutrigur-avare, obligându-i pe invadatori să rămână în Panonia şi în Transilvania.
Loviturile care au dus la prăbuşirea hanatului lor au fost date totuşi de campaniile francilor conduşi de Carol cel Mare în persoană. Campaniile începute de franci în anul 790 i-au zdrobit pe avari şi s-au soldat cu cucerirea Panoniei până în dreptul râului Tisa. Ulterior, o forţă militară a slavilor din triburile croate ajutaţi de franci şi condusă de prinţul Vjnomir a dus la dispariţia aproape completă a avarilor din Europa. Avaro-kutrigurii rămaşi au fost apoi asimilaţi de franci, bulgari şi slavii moravi.
Peste acest conglomerat etnic din Panonia s-au aşezat ungurii veniţi aici în secolul 9. Avarii au influenţat mai toate neamurile şi seminţiile cu are au intrat în contact, cărora le-au distrus şi ars aşezările la cel mai mic semn de revoltă. Cele mai multe conflicte le-au avut cu bizantinii şi slavii. Faţă de populaţiile din frontaliile vechii Dacii, avarii au avut însă o atitudine moderată.
Conform cronicarului Mihai Sirul, ne rămâne peste ani porunca dată de avari locuitorilro unei localităţi mai mari:
„Ieşiţi în pace, semănaţi şi seceraţi, noi vă vom lua doar jumătate ca dare”.
Se pare că avarii nu au stăpânit efectiv vechea Dacie, unde alături de populaţia geto-dacă slab romanizată se aşezaseră slavii. Dacia era un teritoriu ostil, acoperit de păduri, iar aceşti nomazi ai stepelor au fost atraşi de câmpia dintre Tisa, Banat şi Crişana. De fapt, reşedinţa lor, întocmai ca cea a hunilor, nu era în ţinuturile valahilor, ci în viitoarea pustă ungurească între Tisa şi Dunăre, de unde năvăleau în Balcani, Italia şi Germania.
Stăpânirea avară nu a lăsat la noi decât puţine urme, dar avarii ne-au influenţat istoria, limba şi cultura într-un mod neaşteptat, dar hotărâtor, căci avarii sunt cei care i-au împins pe slavi dincolo de Dunăre. Altfel, poate că limba şi obiceiurile noastre ar fi fost mai mult influenţate de slavi.
Astfel, acest al doilea popor turano-altaic, după huni, a consolidat, probabil fără voia sa, închegarea şi întărirea elementului stră-român prin această curăţire efectivă de slavi a spaţiului carpato-danubiano-pontic. Anterior, hunii au avut un efect asemănător în purificarea elementului valah, prin izgonirea goţilor.
Prin urmare, avarii intră tot în categoria acelor migratori care nu au avut prea multe contacte de comunicare şi influenţe culturale directe cu strămoşii noştri. Drept rezultat, nu există elemente lingvistice şi culturale avare în etnogeneza daco-română. Pe baza celor mai multe evidenţe istorice, se pare totuşi că secuii de astăzi nu sunt altceva decât urmaşii unui trib avar maghiarizat în trecut şi colonizat în partea de est al Transilvaniei. Scrierea veche secuiască cu semne are, de altfel, o asemănare izbitoare cu scrierile popoarelor turcice de odinioară...
Avarii de astăzi şi legendarul Imam Shamil
Ajungem aşadar şi la avarii de astăzi, urmaşi ai triburilor kutrigur-avare care au migrat în nordul Caucazului imediat după războaiele cu francii. Avarii de astăzi se constituie în populaţia cea mai numeroasă din Republica Dagestan, situată în nord-estul Munţilor Caucaz. Astăzi, mai trăiesc circa 950.000 de avari, majoritatea acestora în Federaţia Rusă, urmată de Azerbaijan şi Turcia. Limba vorbită de avarii din prezent aparţine grupului lingvistic nord-estic caucazian, fiind numită nakh-dagestană. Evident, limba rusă se vorbeşte masiv în regiune.
Avarii sunt azi un popor de munteni foarte asemănător în obiceiuri şi tradiţii cu alte popoare de munte din Caucaz, precum inguşii, cecenii, rutulii, dagii, darginii etc. Sunt în mod tradiţional agricultori şi crescători de animale, ocupându-se şi de apicultură şi vânătoare. Atât artizanatul masculin, cât şi cel feminin au o îndelungată tradiţie. Bărbaţii erau apreciaţi cioplitori în lemn şi piatră. Avarii sunt prelucrători excelenţi ai metalelor şi pietrelor semipreţioase, bijuteriile, armele şi obiectele create de ei fiind dintotdeauna căutate în spaţiul ex-sovietic şi cel musulman. Femeile ţeseau şi lucrau covoare tradiţionale şi diverse obiecte de îmbrăcăminte.
Au jucat un rol important în istoria spaţiului dagestanez. Izvoarele arabo-persane amintesc despre vechiul regat Sarir ca fiind principala formaţiune polică din Caucazul medieval. Dacă în secolul 10, un cronicar arab nota că regele avarilor de pe atunci era creştin, în urma influenţei georgiene în regiune, în secolul 15 Islamul deja pătrunsese şi se generalizase în ţinutul Dagestanului („Ţara Munţilor”, în dialectele turcice).
Cu toate că sunt adepţi ai islamului sunnit, avarii din prezent păstrează totuşi multe credinţe vechi, păgâne, precum şi unele sărbători agrare. Spre exemplu, există încă o sărbătoare de primăvară consacrată primei brazde de plug.
Casele lor sunt construite din piatră şi orientate cu intrarea spre sud, lipite unele de altele şi având în spate versantul muntelui. Organizarea lor socială are la bază comunitatea sătească patrilineară, administrată în mod tradiţional de bătrânii satului.
Sunt foarte devotaţi valorilor familiale tradiţionale şi dreptului cutumiar Adat, foarte răspândit în Caucaz. Contrat renumelui negativ lăsat de strămoşiilor îndepărtaţi, avarii din prezent nu cunosc zgârcenia, fiind extrem de ospitalieri. Fetele avare se mărită în general la vârsta de 15 ani. Cu toate că părinţii le aleg deseori mirii, dorinţa personală a fetelor începe să fie tot mai des respectată în ultimul timp.
Fenomenul răpirii viitoarelor mirese, atât de caracteristic Caucazului şi Asiei Centrale, este de asemenea foarte răspândit în Dagestan. Sub stăpânirea sovietică, societatea avarilor a avut mult de suferit, gospodăriile acestora fiind înglobate forţat în colhozuri şi sovhozuri. Îmbrăcămintea lor tradiţională este aproape identică cu cea a populaţiilor conlocuitoare din Caucaz.
După momenul din anul 1813, când, în urma Tratatului de la Gulistan dintre Rusia şi Persia, Dagestanul a intrat în componenţa Imperiului Ţarist, a intrat în scenă cel mai important personaj din istoria avarilor. Este vorba de Imamul avar Shamil, cel care a condus între anii 1834-1859 îndârjita rezistenţă armată a popoarelor nord-caucaziene împotriva ocupaţiei şi colonizării ruseşti în regiune. Shamil a condus un adevărat război de guerillă contra trupelor ţariste, reuşind să obţină unele victorii importante.
În cele din urmă, dârzul avar s-a văzut nevoit să se predea. Shamil a ajuns apoi la Sankt Petersburg, unde l-a întâlnit pe Ţarul Alexandru al doilea, care a fost puternic impresionat de personalitatea fostului duşman. Shamil a fost în cele din urmă obligat să trăiască în exil la Moscova. Nemulţumit de clima rece a capitalei ruse, fostul războinic avar a cerut să i se comute domiciliul forţat. A ajuns aşadar la Kiev, unde şi-a petrecut restul vieţii într-o vilă luxoasă unde nu i-a lipsit nimic.
În scrisorile sale trimise rezistenţei ceceno-avara care continua lupta în Caucaz, Shamil îi povăţuia pe aceşti redutabili războinici de munte să-şi continue luptele, dar să nu fie cruzi cu ruşii. În cele din urmă, Shamil a primit dreptul de a efectua pelerinajul sfânt „Hajj” spre Mecca. În drum spre Mecca, avarul-vedetă a poposit şi la Istanbul, unde a fost tratat cu mari onoruri de sultan. După pelerinajul la Mecca, Shamil a murit la Medina, fiind îngropat în cimitirul oraşului, alături de alte personalităţi ale lumii musulmane. Avarii de azi rămân în continuare în interiorul graniţelor Federaţiei Ruse, nefiind atraşi de independenţă precum vecinii lor, cecenii.
http://www.descopera.ro/cultura/11760920-avarii-cine-sunt-ei-si-cum-ne-au-influentat-istoria