FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN HARGHITA ŞI COVASNA ȘI MUREȘ către parlamentarii PSD și ALDE: NU NE TRĂDAȚI! PE NOI ȘI ROMÂNIA! Ce zice ACADEMIA ROMÂNĂ?
Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureș, analizând cu responsabilitate situaţia creată prin reluarea dezbaterii proiectului legii Statutului minorităţilor naţionale şi consecinţele grave ce le-ar avea adoptarea lui în forma redactată de UDMR, îşi exprimă îngrijorarea şi solicită atât partidelor din coaliţia guvernamentală cât şi celor din opoziţie să nu voteze acest proiect de lege în forma sa actuală, transmite Romanian Global News.
Reafirmăm punctul nostru de vedere, însuşit de formaţiunile politice şi civice româneşti din judeţele Covasna şi Harghita prin Memorandumul din 1.11.2005 şi Comunicatul din 7 septembrie 2006 (vezi Anexele), conform cărora acest proiect de lege impus de UDMR contravine flagrant Constituţiei României şi dreptului internaţional, urmărind introducerea în dreptul intern a drepturilor colective şi a conceptului de autonomie culturală, nerecunoscute de dreptul internaţional,
fiind un demers legislativ incompatibil cu spiritul, valorile şi tendinţele europene care promovează unitatea în diversitate, nu separatismul şi segregarea pe criterii etnice. În forma sa actuală, în proiect, sunt utilizate unele sintagme inexistente în legislaţia europeană ca „drepturi colective”, „comunitate naţională” şi sunt inventate unele instituţii etnice cu atribute inerente statului, dar nu minorităţilor.
Proiectul urmăreşte în fapt reglementarea drepturilor persoanelor ce aparţin minorităţilor etnice ca drepturi colective, teritorialitatea ca element fundamental al exercitării drepturilor colective, delegarea competenţelor autorităţii statului la nivel central şi local către organe alese pe criterii etnice.
În forma sa actuală proiectul de lege are drept scop reglementarea statutului minorităţii maghiare în zonele în care aceasta este majoritară sau are o pondere importantă şi mai puţin de a reglementa cadrul naţional al „problemei”.
Printre altele, proiectul ignoră cu desăvârşire asigurarea protecţiei persoanelor de naţionalitate română, aflate în minoritate numerică în ariile locuite preponderent de minorităţi naţionale. Exemplul tipic este cel al județelor Harghita şi Covasna unde, dacă s-ar adopta în forma actuală, proiectul ar duce la crearea de jure a unui stat în stat, guvernat de UDMR, ceea ce contravine tuturor legilor şi convenţiilor europene.Dacă se va ajunge la vot, parlamentarii trebuie să aibă în vedere şi efectele nefaste în climatul psiho-socio-cultural şi uman pe care le-ar putea avea aprobarea acestui proiect asupra românilor din Covasna şi Harghita, care se văd abandonaţi de statul român şi sunt consideraţi „pierderi colaterale”.
La nivel naţional, unele dispoziţii ale proiectului pot conduce, prin consecinţele lor, la construirea unei realităţi dominată de existenţa separată a minorităţilor naţionale, punctele de legătură dintre acestea şi populaţia majoritară urmând să fie reduse la minimum.
Proiectul introduce autonomia politică sub forma autonomiei culturale; faptul că organizaţii ale minorităţilor naţionale sunt investite cu autoritatea publică are drept consecinţă dobândirea de către acestea a caracteristicilor esenţiale ale autorităţii politice statale.
Această prevedere a delegării competenţelor şi autorităţii statului român unor organizaţii, asociaţii sau altor organisme de natură exclusiv etnică, este o idee cu consecinţe sociale, culturale şi psiho-morale greu de evaluat. De fapt, în spatele autonomiei culturale se află dorinţa UDMR de a legaliza de jure autonomia teritorială – care funcţionează de facto în județele Covasna şi Harghita - în condiţiile dezinteresului autorităţilor statului român care au abandonat zona respectivă la cheremul acestei „uniuni culturale”.
Proiectul UDMR este în esenţă un atentat la Legea fundamentală a statului român, de aceea Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureș, având în vedere şi analiza excepţională a Centrului European de Studii in Probleme Etnice (CESPE), aflat in subordinea Academiei Romane,atrage atenţia parlamentarilor să nu se lase manipulaţi şi să privească, în viitor, la interesele pe termen lung ale statului şi poporului român, superioare înţelegerilor conjuncturale. (vezi Anexele)
Actualul cadru juridic asigură pe deplin protecţia minorităţilor naţionale, exercitarea nestingherită a tuturor drepturilor identitare, culturale, educaţionale, la standarde superioare celor europene. În această situaţie, cei care au nevoie de un cadru legal de protecţie sub acest aspect sunt românii din zonă, ce constituie o minoritate numerică supusă discriminării şi marginalizării sub „sceptrul UDMR”, în mijlocul României.
Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Târgu Mureș
20 iunie 2017
Preşedinte,
Prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop
CONSIDERAŢII GENERALE ŞI APRECIERI ( OBSERVAŢII) PUNCTUALE REFERITOARE LA PROIECTUL DE LEGE PRIVIND STATUTUL MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA
I. Consideraţii generale referitoare la proiectul Legii statutul minorităţilor naţionale
Încă de la supunerea spre dezbatere publică a proiectului Legii statutului minorităţilor naţionale, reprezentanţii societăţii civile şi ai principalelor partide politice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, precum şi ai mediului academic, şi-au exprimat public dezacordul faţă de adoptarea acestui proiect de lege, subliniind consecinţele grave ce le-ar avea adoptarea lui în forma propusă de UDMR.
Din multitudinea demersurilor întreprinse, în acest sens, prezentăm:
- MEMORANDUM înaintat la 1 noiembrie 2005, de către reprezentanţii organizaţiilor civice şi formaţiunilor politice din judeţele Covasna şi Harghita (Anexa nr. 1);
- - Concluziile cercetării sociologice întreprinse de Centrul European de Studii în Probleme Etnice (C.E.S.P.E.), din cadrul Academiei Române publicate, în iunie 2006, în studiul intitulat „ Aprecieri asupra proiectului de lege privind statutul minorităţilor naţionale din România” (Anexa nr. 2);
- Comunicatul de presă al Forumul Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, din 7 septembrie 2006 (Anexa nr. 3);
- Apelul pentru apărarea demnităţii naţionale al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, din 2 aprilie 2011 (Anexa nr.4)
Analizele efectuate au avut la bază studierea legislaţiei europene în materie, concluziile unor cercetări sociologice şi poziţia principalelor segmente ale societăţii civile româneşti şi ale partidelor politice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.
Toate demersurile întreprinse au pus în evidenţă faptul că, autorii acestui proiect legislativ configurează viitorul statut al minorităţilor etnice din România pe câteva paliere dominante: reglementarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor etnice ca drepturi colective; teritorialitatea, ca element fundamental al exercitării drepturilor colective; delegarea competenţelor autorităţilor statului (la nivel central şi local) către organe alese pe criterii etnice.
Prin prevederile sale, proiectul Legii statutului minorităţilor naţionale, va conduce la adâncirea inechităţilor şi discriminării la care sunt deja supuşi românii din Covasna şi Harghita, care, de facto, fiind numeric minoritari, suportă toate avatarurile situaţiei de minoritari, fără a se bucura de jure de protecţia statutului juridic de care beneficiază toate minorităţile naţionale.
Obiectivul principal al proiectului de act legislativ îl reprezintă obţinerea cu orice preţ a autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa-zisului „Ţinut Secuiesc”, obiectiv pentru care autonomia culturală este, după cum nu se sfiesc să o declare, un pas decisiv.
Printre aspectele prevăzute în proiectul de lege privind „Statutul minorităţilor naţionale din România” se regăsesc o serie de concepte care, în eventualitatea adoptării legii, ar facilita separatismul pe criteriu etnic, precum:
- descentralizarea învăţământului, într-o formulă care să permită constituirea unui sistem paralel de învăţământ în limba maternă, scos practic de sub autoritatea statului român. Un rol important în acest sens îl va avea Consiliul Naţional al Autonomiei Culturale – CNAC (autoritate administrativă autonomă), care va avea puteri discreţionare de decizie în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului paralel de învăţământ în limba maternă, gestionarea bugetului şi exercitarea controlului financiar;
- folosirea limbii minorităţii naţionale (scris şi oral) în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale, în serviciile publice deconcentrate, precum şi în şedinţele consiliilor locale şi judeţene;
- autonomia culturală, prin care reprezentanţii minorităţilor naţionale ar urma să capete competenţe decizionale în problemele privind identitatea culturală, lingvistică şi religioasă, prin consiliile alese de către membrii săi. De asemenea, CNAC va aviza numirea conducerii instituţiilor publice de cultură ale minorităţii naţionale.
Proiectul legislativ adoptă un punct de vedere centrat nu pe individ ci pe colectivităţi, „comunităţile naţionale”, abordare ce contravine normelor dreptului internaţional în materie, încălcând, totodată, ordinea juridică constituţională şi valorile fundamentale ale statului român. Nicio convenţie internaţională nu acordă minorităţilor etnice dreptul la autonomie sau la autodeterminare.
Unele dispoziţii ale proiectului pot conduce, prin consecinţele lor, la construirea unei realităţi dominată de existenţa separată a minorităţilor naţionale, punctele de legătură dintre acestea şi populaţia majoritară urmând să fie reduse la minimum.
II. Aprecieri (observaţii) punctuale:
În textul proiectului de lege se regăseşte în repetate rânduri noţiunea de comunitate naţională ca sinonim pentru minoritate etnică. Semnificaţia acestei înlocuiri este aceea că separatiştii maghiari nu se consideră o minoritate ci o comunitate, un popor care trăieşte pe pământul său natal şi care are dreptul la autonomie. Raportat la zona denumită „Ţinutul secuiesc”, ei nu se consideră o minoritate nici din punct de vedere numeric. În plus, „comunitatea” presupune şi un teritoriu, autodefinirea în acest fel reprezentând un pas către revendicare autonomiei teritoriale.
- art. 7 al. (2) are o exprimare condiţional -optativă ambiguă: „ar putea fi victime..” lipsind total un criteriu în baza căreia să intervină obligaţia autorităţilor române de a lua „măsuri”. Când considerăm că o persoană ar putea fi victimă a ameninţărilor sau actelor de discriminare? Dacă este victimă, avem deja legi şi organisme care sancţionează asemenea fapte: art.317 şi 324 din Codul Penal, Ordonanţa nr137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
- art. 8 al. (2) e în mod intenţionat ambiguu, astfel încât măsurile de discriminare pozitivă nu pot fi invocate şi de românii care sunt în minoritate numerică în anumite unităţi administrativ teritoriale. În plus măsurile respective se pot adresa inclusiv „unei comunităţi” fiind astfel o legiferare a drepturilor colective.
- art. 11 se impune voinţa UDMR în toate deciziile „autorităţilor competente”... „în toate problemele ce privesc drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”. În plus nu se referă la drepturile prevăzute de prezenta lege, ci la „toate problemele ce privesc drepturile” în general, deci persoanele aparţinând minorităţilor nu se mai supun statului român, ci UDMR.
- art. 13 al (1) are o exprimare („poate avea ca efect”) care deschide calea pentru un şir interminabil şi discreţionar de acuze la adresa statului român , iar dovada contrarie este o „probatio diabolica” .
- art. 14 al. (2) aceleaşi obiecţii ca la art. 13, respectiv poate fi invocat ca argument dacă autorităţile române ar decide reorganizarea teritorial-administrativă a României după criterii economice etc., altele decât cel etnic (de exemplu constituirea unei regiuni de dezvoltare formată din Braşov, Harghita şi Covasna poate fi interpretată ca o modalitate de schimbare a proporţiei etnice).
- art.14 al. (4) şi (5) instituie în sarcina statului român obligaţia de a „asigura” adică de a plăti păstrarea contactelor/legăturilor cu alte state, aspect ce poate fi interpretat inclusiv din perspectiva faptului că vizitele demnitarilor din Ungaria şi programele guvernului de la Budapesta referitoare la organizarea de excursii ale copiilor maghiari vor fi plătite de la bugetul României. Practic se va impune statului român să „garanteze” legăturile cu Ungaria – „Politica naţională” de la Budapesta urmând să fie inclusă astfel în legislaţia românească.
- Art. 15 nu precizează unde pot fi folosite simbolurile naţionale, practica demonstrând, în repetate rânduri, cum simboluri secuieşti (de exemplul drapelul) sunt amplasate pe instituţii publice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, deşi secuii nu sunt minoritate şi nici naţiune.
Cap. II Secţiunea 1 este redundantă fiind tratată pe larg în noua lege a învăţământului nr. 1/2011
- Art. 16. al. (2) reglementează expres posibilitatea consiliilor locale de a acorda subvenţii de la bugetul local şcolilor particulare în limba maternă.
- Art. 16 al. (3) introduce noţiunea de limbă maternă a unui cult religios, sintagma cult -limbă-etnie conducând cu uşurinţă la maghiarizare prin intermediul cultului – categoria cea mai expusă sunt ceangăii, dar se încurajează şi propaganda separatistă şi şovină în interiorul lăcaşurilor de cult (blamarea căsătoriilor mixte etc.).
- Art. 17 instituie în sarcina statului român obligaţia „învăţării limbii materne – deci şi dacă ei nu vor, statul trebuie să îi oblige. Textul trebuie modificat „a) posibilitatea învăţării...”
- Articolele 20 - 27 instituie în sarcina statului român o serie de obligaţii care presupun costuri însemnate:
- Art 20, al. (4) autorităţile locale şi centrale trebuie să sprijine financiar instituţiile culturale publice şi private ale minorităţilor.
- Art. 21 subordonează UDMR viaţa culturală a maghiarilor.
- Art. 23 – obligaţii ale statului român de a sprijini programe culturale şi „răspândirea/propagarea” valorilor culturale şi tradiţiilor minorităţilor: de ex: la anul standul Ţinutului Secuiesc de la târgul de turism va fi organizat/finanţat de stat.
- Art. 24 al. (2) România va fi reprezentată în străinătate prin cultura maghiară, prin intermediul Institutului Cultural Român.
- Art 25 statul e obligat să acorde sprijin financiar mass-media în limba maternă.
- Art. art. 26 al. (2) la TVR şi SRR conducerea secţiilor de limbă maghiară se numeşte cu acordul CNAC (adică pe cine vor ei) şi numai după consultarea UDMR.
- Art. 27- statul român trebuie să asigure recepţionarea Duna TV, Hir Tv etc în Transilvania.
- Art. 31 lit. (c) + art. 32 legile României se vor publica şi în limba maghiară şi în limba a celorlalte 19 minorităţi
- Art. 31, lit. (d+e) comunicarea actelor administrative individuale, şedinţele de consiliu local, examenul de permis auto, în limba maternă.
- Art. 33 obligă autorităţile să facă actele de stare civilă cu nume maghiare, inclusiv a acelor etnici care, din diverse motive, nu vor acest lucru. Legea nu dă voie funcţionarului public să scrie Andrei. Ar trebui să spună „la cerere”.
- Art. 36 – funcţionarii, ofiţerii, poliţiştii, grefierii vor învăţa, pe cheltuiala statului român, limba maghiară. Deci vom merge noi la şcolile maghiare căci noi trebuie să ştim această limbă, în timp ce ei nu trebuie să ştie limba română.
- Art 37 doctorii şi asistentele trebuie să ştie limba maghiară. Despre cea română nu se spune nimic.
- Art. 38 diplome, procese verbale etc. se vor emite în limba maternă şi vor fi recunoscute ca valabile.
- Art. 40 al. (1) defineşte organizaţiile gen UDMR care pot participa la alegeri, asemeni unui partid, şi care sun persoane juridice de drept privat (asta înseamnă în primul rând că reprezentanţii Curţii de conturi nu le mai pot controla). Legea 14/2003 a partidelor politice art1- Partidele politice sunt persoane juridice de drept public. Deci la alegeri vom avea două feluri de partide unele care se supun controlului statului român şi altele (ale minorităţilor) care nu se supun acestui control şi regulilor prevăzute în Legea 14/2003.
- Art. 40 al. (3) UDMR îşi asigură monopolul asupra minorităţii maghiare, în condiţiile în care criteriile impuse de acest articol fac aproape imposibil ca alte organizaţii maghiare să se mai poată înfiinţa
- Art. 40 al. (4) prin acest alineat îşi asigură cadrul legal pentru a atrage romii de partea lor (similar legii etno-business-ului din Ungaria)
- Art 48 lit. (d) organizaţiile-partid primesc bani de statul român
- Art 48 lit. (e+f) organizaţiile – partid trebuie consultate de statul român când sunt numiţi conducători ai unor instituţii/organe/autorităţi publice care se ocupă de minorităţi. Şi în comisiile mixte interguvernamentale (adică româno-ungare) aceste organizaţii vor avea reprezentanţi.
lit. (g) organizaţiile - partid vor avea de jure calitate procesuală activă în orice cauză privind minorităţile.
- Art. 49 al (2) stabileşte controlul asupra acestor organizaţii în sarcina Aut. pt. Rel Interetnice , definite tot de această lege şi nu statului român.
Capitolul IV Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN) – UDMR îşi creează un organism de stat
Din însărcinarea Consiliul Director al Forumului Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures
Dr. Ioan Lăcătuşu
Centrul European de Studii în Probleme Etnice (C.E.S.P.E.) al Academiei Române
Având in vedere dezbaterea pe tema adoptării unui act normativ referitor la reglementarea statutului minorităţilor naţionale din România, C.E.S.P.E formulează următoarele
APRECIERI ASUPRA PROIECTULUI DE LEGE PRIVIND STATUTUL MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA
I. Proiectul legii privind statutul minorităţilor naţionale îşi propune, potrivit autorilor săi, să reglementeze statutul juridic şi drepturile minorităţilor naţionale din România. Efectele sale depăşesc însă cadrul strict al drepturilor minorităţilor naţionale; cel puţin la fel de important, forma în care va fi adoptată legea (fără a ne pronunţa asupra necesităţii şi oportunităţii unei asemenea act normativ) va determina conţinutul şi modul de desfăşurare a relaţiilor dintre diferitele minorităţi, dintre acestea şi populaţia majoritară. Conţinutul proiectului reclamă în mod absolut necesar o amplă dezbatere publică, dublată de eforturi ştiinţifice de investigare a consecinţelor aplicării dispoziţiilor sale. Este cunoscut faptul că între dispoziţiile unui act normativ şi efectele sale concrete distanţa este uneori foarte mare; frecvent, în aplicarea actelor normative, eficienţa legii este diminuată de apariţia unor efecte neaşteptate, ignorate (deliberat sau nu) în procesul de adoptare a legii. Dată fiind natura obiectului acestui proiect de lege problema consecinţelor sociale este, dincolo de orice îndoială, de o importanţă capitală. Nu cunoaştem să fi existat o dezbatere publică pe marginea proiectului; credem că este absolut necesar ca societatea civilă, ONG-urile minorităţilor naţionale dar şi cele ale populaţiei majoritare, institutele de cercetare si universităţile să fie implicate într-o amplă dezbatere pe marginea proiectului.
Plecând de la aceste considerente, Centrul European de Studii în Probleme Etnice a realizat o cercetare cu caracter exploratoriu, principalul obiectiv fiind acela de a evalua impactul aplicării legii statutului (în varianta depusă în Parlamentul României) în zonele cu populaţie multietnică. Cum resursele umane si financiare de care dispunem sînt limitate, cercetarea a fost realizată în judeţele Harghita si Covasna. În acelaşi timp, considerăm că validitatea rezultatelor cercetării nu poate fi pusă la îndoială; caracteristicile regiunii, îndeosebi concentrarea numerică a populaţiei de etnie maghiară fac din această zonă „spaţiul ideal” al aplicării legii statutului. Cu atât mai mult cu cât, principial, credem ca bună parte din economia textului va avea o existenţă formală, fiind imposibil de aplicat în „formă pură”, ca urmare a faptului că precondiţiile esenţiale (îndeosebi concentrarea unei minorităţi pe un teritoriu determinat) avute în vedere de către iniţiatorii legii nu sunt îndeplinite decât în cazul minorităţii maghiare, pe o arie geografică relativ clar determinată.
Cercetarea a fost proiectată ca un demers calitativ, centrat pe evidenţierea percepţiei relaţiilor interetnice, atât pe dimensiunea lor concretă, actuală, cât şi pe cea proiectivă. Conlocuirea unor comunităţi de origine etnică diferită presupune, dincolo de starea de fapt, şi o permanentă negociere subiectivă a raporturilor dintre ele, presupuneri şi interpretări privind evoluţia (numerică, profesională, educaţională, politică) a fiecăreia dintre ele.
Analiza acestora s-a făcut urmărind o serie de dimensiuni pe care le putem considera ca extrem de relevante, fundamentale chiar, pentru problematica urmărită. Enumerăm, în cele ce urmează, aceste dimensiuni:
- Memoria socială şi reorganizarea ei administrativă
- Limba română/maternă în şcoală, administraţie şi economie
- Identificarea locală şi naţională a populaţiei judeţelor
- Românii ca minoritate numerică în Harghita şi Covasna. Percepţia atitudinii statului faţă de populaţia românească din zonă.
- Percepţia comunităţilor asupra legii statutului. Conceptul de autonomie culturală.
În acelaşi timp reiterăm o parte din observaţiile deja prezentate la solicitarea Comisiei pentru Drepturile Omului, Culte şi Problemele Minorităţilor Naţionale a Camerei Deputaţilor.
II. Obiectul proiectului de lege este, potrivit iniţiatorilor săi, reglementarea statutului juridic şi drepturilor minorităţilor naţionale din România. (art.1)
În opinia noastră, autorii configurează viitorul statut al minoritaţilor etnice din Romănia pe câteva paliere dominante: reglementarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor etnice ca drepturi colective; teritorialitatea, ca element fundamental al exercitării drepturilor colective; delegarea competenţelor autorităţilor statului (la nivel central şi local) către organe alese pe criterii etnice.
Primele doua elemente generează percepţia că proiectul de lege are drept scop reglementarea statutului minorităţii maghiare în zonele în care aceasta este majoritară sau are o pondere importantă şi mai puţin de a reglementa cadrul naţional al “problemei”. Estimăm că această percepţie este determinată îndeosebi de importanţa teritoriului în redactarea dispoziţiilor referitoare la utilizarea limbii în administraţie şi învăţământ, „autonomia culturală” şi organele de exercitare a acesteia.
Zona studiată de noi este una foarte sensibilă din acest punct de vedere. Raportul numeric dintre majoritate şi minoritate este clar inversat în aria Harghita-Covasna. Regiunea are un profil istoric şi cultural aparte, în bună parte „construit”, „metaforizat” recent; din punct de vedere al structurii populaţiei, în judeţul Harghita ponderea populaţiei româneşti este de 14,6% iar în Covasna de 23,28%. Comunitatea românească din zona Harghita-Covasna, minoritară numeric, este obligată, prin natura situaţiei sociale în care se găseşte, să îşi asume profilul multietnic al zonei; una dintre consecinţe este aceea ca românii din această zonă se simt asimilaţi de catre populaţia maghiară. Percepţia dominantă pare sa fie aceea ca statul roman nu sprijină comunitatea romanească din zonă, principalul pericol fiind acela al pierderii identităţii. În opinia respondenţilor de etnie română principalele argumente în sprijinul ideii “abandonării acestei zone de către stat” sînt modul defectuos de organizare şi funcţionare a învăţământului, lipsa de sprijin pentru viaţa culturală, degradarea simbolurilor romăneşti, aspectul sărăcăcios şi formal al sărbătorilor naţionale precum şi statutul periferic al utilizării limbii române în administraţie. Pe acest fond, una dintre notele dominante ale discursului respondenţilor etnici români este migrarea către alte zone.
Chestiunea statutului minorităţilor naţionale având în această zonă conotaţii atât istorice cât şi teritoriale, comunitatea românească locală tinde să perceapă legea statutului ca “oicializare a părăsirii zonei” de către Bucureşti. Ideea “autonomiei culturale” este percepută de către populaţia românească ca autonomie teritorială şi politică; pe fondul lipsei suportului statului român şi al “aproximărilor mediatice” referitoare la legea statutului, reacţia românilor din zonă este una de nelinişte şi îngrijorare.
Pe lângă factorii enumeraţi mai sus, aceste reacţii sunt generate, în opinia noastră, şi de faptul că nu există o dezbatere publică consistentă asupra proiectului de lege; credem că această dezbatere este necesară îndeosebi pentru a armoniza aşteptările comunităţilor din zonele cu populaţie multietnică.
Pe de altă parte, această dezbatere este cu atât mai necesară cu cât, după părerea noastră, filosofia proiectului de lege este discordantă atât cu practica şi recomandările europene cât şi cu Constituţia României. Astfel, politica promovată de Uniunea Europeană se bazează în primul rând pe protecţia culturii şi a limbilor populaţiilor minoritare; există o evitare constantă a termenului “naţional” în formulările din diferitele acte elaborate la nivelul organismelor Uniunii Europene, drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor etnice nefiind reglementate în termeni colectivi. În mod evident, abordarea autorilor proiectului analizat este fundamental diferită: deşi uneori sunt folosite sintagme precum “persoanele aparţinând minorităţilor naţionale” (art.4, al.1), intenţia autorilor proiectului este de a reglementa drepturile colective ale minoritatilor etnice concentrate in anumite zone.
Principalul argument consta in modul in care este construit articolul 13 din proiectul de lege. La prima vedere scopul acestui articol este de a recunoaşte şi garanta dreptul “minorităţilor naţionale” de a trăi pe teritoriul României (în formularea proiectului “…de a trăi liber pe pământul natal”) (art13, al.1). Potrivit al.3 art.13, “Este interzisă modificarea limitelor unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv a circumscripţiilor electorale în defavoarea ponderii minorităţilor naţionale care locuiesc în mod tradiţional în acestea”. Cum suveranitatea statului român nu poate fi limitată această teză este, în mod evident, ireconciliabilă cu dispoziţiile Constituţiei. Pe de altă parte trebuie subliniat faptul că “locuirea în mod tradiţional” în anumite zone nu este nicidecum o caracteristică a tuturor minorităţilor etnice din România; în cazul anumitor “minorităţi naţionale” putem observa o concentrare ridicată a locuirii în anumite zone, însoţită de o anumită vechime a locuirii (cazul cel mai sugestiv este cel al minorităţii maghiare); în alte cazuri, cum este cel al comunităţii roma, constatăm o dispersare ridicată a locuirii (îndeosebi în mediul urban) şi o scăzută importanţă a “locuirii tradiţionale” în anumite zone. Preluând un text constituţional, chiar autorii proiectului stipulează în art.7 că “Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi sunt îndreptăţite fără nici o discriminare la protecţia egală a acesteia”. Diferenţele dintre “minorităţile naţionale” în privinţa dispunerii şi densităţii locuirii pe teritoriul României fac inaplicabil acest principiu, formulat chiar de către autorii proiectului. Credem că reglementarea legală trebuie să urmărească acele caracteristici comune tuturor beneficiarilor legii şi nu elemente specifice doar unora dintre aceştia.
III. Una din temele centrale ale proiectului legii statutului este tema învăţământului în limba maternă. Comunitatea maghiară vede utilizarea limbii materne în şcoală ca un element de facto, fiind considerat ca un drept câştigat. În consecinţă, preocuparea pentru reflectarea acestui drept în lege este redusă. Ceea ce pare important pentru membrii comunităţii maghiare este înfiinţarea în zonă a unei universităţi cu predare în limba maghiară. Atitudinea pro autonomie, manifestă la bună parte a etnicilor maghiari intervievaţi, se conjugă la mulţi dintre aceştia cu necesitatea, pe latură educaţională, a unei universităţi maghiare de stat în zonă. Se întâlneşte o asemenea opţiune şi la persoane care altfel nu sunt direct interesate sau vizate de problematica studiilor universitare.
Există tendinţa ca inclusiv familiile mixte să valorizeze mai degrabă educaţia în limba maghiară a copiilor, mai ales la baza ciclului de învăţământ.
O problematică fundamentală a chestiunii relaţiilor interetnice în Covasna şi Harghita ţine de procesul segregării. O parte a maghiarilor intervievaţi merg pe ideea necesităţii separării instituţiilor locale între maghiari şi români:
Există însă o parte a populaţiei maghiare locale care percepe segregarea – de exemplu, cea educaţională – drept dezavantajoasă pentru maghiari, în special pentru generaţiile foarte tinere. Cunoaşterea limbii române este percepută ca necesară pentru succesul profesional în afara zonei – zona însăşi oferă posibilităţi limitate de dezvoltare – începând cu studiile universitare efectuate la Braşov, Bucureşti, Cluj, Craiova etc.
În general, indiferent de etnie, subiectii intervievaţi sînt de acord cu faptul că, într-o zonă în care populaţia maghiară este majoritară este firească organizarea învăţămîntului şi în limba maternă. În acelaşi timp există o anumită nemulţumire a respondenţilor români în ceea ce priveşte predarea disciplinelor în limba română, în cadrul instituţiilor cu predare in limba maghiară. Această nemulţumire, exprimată de membri ai comunităţii romaneşti, sugerează caracterul formal al predării acestor discipline; în opinia respondenţilor, studiul istoriei românilor şi al limbii române constituie discipline periferice în procesul de învăţămînt.
Segregarea învăţământului după criteriul limbii, fenomen accentuat dupa 1990, a determinat accentuarea dificultăţilor de comunicare şi implicit distanţarea socială a celor două comunităţi. Fără a pune sub semnul întrebării legitimitatea dreptului minorităţilor etnice considerăm că studiul limbii române în instituţiile cu predare în limba maternă a minorităţilor trebuie sa se bucure de o atentie deosebita. Argumentul nu se rezumă doar la faptul că limba română este limba oficială a statului ci şi la observaţia că limba este principalul instrument de participare la viaţa socială. Necunoaşterea limbii române limitează mobilitatea socială a indivizilor, elementul de raportare devenind aproape exclusiv propria comunitate. La nivelul relaţiilor dintre grupurile sociale, lipsa instrumentelor de comunicare are drept principală consecinţă tendinţa de segregare, inclusiv in aspectele legate de viaţa cotidiană. Exista riscul configurarii unei realităţi sociale caracterizate prin lipsa legăturilor organice între membrii diferitelor comunităţi etnice care ocupă o anumită zonă geografică, între aceştia şi restul societăţii. Cum educaţia şcolară constituie una din componentele fundamentale ale socializării copiilor, credem ca este absolut necesar ca statul roman sa ofere cadrul învăţământului în limbile materne, acordînd în acelaşi timp o atenţie specială promovării învăţării limbii române şi a istoriei românilor în instituţiile cu predare în altă limbă decît româna. În acelaşi timp, credem că este important ca în cadrul instituţiilor cu predare în limba română sa fie studiată civilizaţia minorităţilor etnice existente în zona respectivă. Principiul esential în această problemă trebuie să fie, în opinia noastră, cel al cunoasterii, respectării şi valorizării moştenirii culturale a tuturor comunităţilor din zonele cu populaţie multietnică.
Subliniem faptul că problema învăţămîntului în limba maternă este deja reglementată în legislatia României; dealtel, proiectul analizat reia o serie de principii şi instituţii deja existente în legea învăţămîntului. Proiectul cuprinde şi o serie de elemente noi, unele dintre ele extrem de criticabile. Astfel, se conferă „organizaţiilor şi asociaţiilor minorităţilor naţionale dreptul de a înfiinţa, organiza şi de a asigura funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ particulare în limba maternă, care, în condiţiile legii, beneficiază de subvenţii din bugetul de stat sau bugetele locale”.(art.15, al.2) Pe lângă faptul că acordarea acestui drept pe baze etnice este discutabilă, textul este şi neconstituţional. Potrivit Constituţiei si legislaţiei în vigoare doar învăţământul public este gratuit, nu şi cel privat; dacă suntem perfect de acord cu ideea că statul român trebuie să sprijine, inclusiv financiar, funcţionarea instituţiilor publice de învăţământ în limbile materne, este la fel de evident ca instituţiile particulare de învăţământ, fie ele cu predare în limba română sau în limbile materne, nu pot funcţiona din fonduri publice. În acelaşi timp, credem că, deşi autorii proiectului nu fac nici o referire, aceştia au avut în vedere nu doar principiul etnicităţii ci şi îndeplinirea standardelor de performanţă pentru înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor de învăţământ, astfel cum sunt acestea definite în legislaţia în vigoare. Credem că o asemenea referire în cuprinsul legii este absolut necesară, pentru a nu crea impresia că funcţionarea instituţiilor de învăţământ în limbile materne excede cadrul legal existent. Învăţământul constituie o problemă de interes general si nu poate fi organizat decât pe baza aceloraşi principii si standarde, indiferent de limba de predare.
Un alt aspect criticabil se referă la garantarea accesului „minorităţilor naţionale” în învăţămîntul de stat cu predare în limba maternă la nivelul preprimar, primar, gimnazial, de arte si meserii, liceal, postliceal, universitar şi postuniversitar (art.16), în funcţie de „cerinţe” sau de „solicitări”. Autorii proiectului nu lămuresc însă ce înîeleg prin „cerinţe” şi „solicitări”, dupa cum este neclar dacă statul este obligat să înfiinţeze clase şi grupe distincte cu predare în limba maternă în instituţiile de învăţământ cu predare în limba romană la toate nivelurile sau îşi va asuma obligaţia de a înfiinţa instituţii distincte, inclusiv la nivelul universităţilor şi şcolilor doctorale. Atragem atenţia asupra faptului că organizarea claselor şi a grupelor pe criterii etnice este departe de a fi o problemă simplă. Segregarea pe criteriul limbii şi apartenenţei la o anumită minoritate etnică are implicaţii nu doar de ordin tehnic ci, mai important, la nivelul modului în care indivizii se raportează unii la alţii. Prin consecinţele sale, ea poate genera procese de discriminare şi stigmatizare, cu efecte dezastruoase asupra relaţiilor dintre indivizi. Studiile centrate pe educaţia copiilor romi (conform datelor recensământului populaţiei comunitatea roma este a doua ca pondere, după comunitatea maghiară însă o serie de evaluări plasează această minoritate etnică pe prima poziţie) au demonstrat caracterul iluzoriu al convingerii că grupele si clasele speciale cu predare în limba romani ar avea efecte benefice în ceea ce priveşte participarea şcolară. Dimpotrivă, acest tip de segregare a generat reacţii de stigmatizare si discriminare, cu consecinţe negative asupra personalităţii copiilor. Soluţia adoptată a fost aceea a predării limbii si civilizaţiei minorităţii roma fără a izola copiii romi în grupe si clase speciale.
O altă dispoziţie criticabila se refera la obligaţia statului de a „garanta posibilitatea susţinerii examenelor de specialitate, a celor de concurs pentru ocuparea posturilor vacante, a obţinerii gradelor didactice, profesionale la toate nivelurile şi a diferitelor titluri ştiinţifice în limba maternă, asigurându-se, dacă este necesar, traducerea” (art.16, lit.e). Credem ca această formulare excede cu mult dreptul la identitatea etnoculturală. Perfect justificabilă atunci când este vorba despre învăţământul în limbile materne, ea devine ilogică atunci când ne plasăm în afara acestei ipoteze. Pe lângă dificultăţile de ordin tehnic (teoretic, pe lângă fiecare comisie ar trebui sa existe tot atâţia traducători autorizaţi câte minorităţi etnice există) nu înţelegem care este raţiunea pentru care, de exemplu, un aspirant la postul de profesor într-o instituţie de învăţământ cu predare în limba română ar trebui sa fie evaluat într-o altă limbă decât cea de predare. Aplicarea principiului etnicităţii merge până la obligativitatea numirii de directori şi directori adjuncţi aparţinând minorităţilor naţionale în unităţile de învăţământ în care funcţionează şi secţii de predare în limba minorităţilor naţionale.(art.16, lit.g) Subliniem faptul că legislaţia în vigoare reglementează ocuparea posturilor de conducere în învăţământ prin concurs, în vreme ce autorii proiectului consideră criteriul etnic drept criteriu fundamental. Ne întrebăm cum vor fi aplicate aceste dispoziţii în ipoteza unităţilor şcolare cu populaţie multietnică. Pe de altă parte, autorii proiectului nu fac nici o referire la ipoteza situaţiei unităţilor şcolare în care copiii români sunt minoritari.
În fine, criticabil ni se pare şi art.17, care introduce obligativitatea „consultării” şi obţinerii „avizului conform” din partea „reprezentanţilor legitimi ai minorităţilor naţionale” în problemele legate de funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat cu predare în limba maternă. Formularea textului conduce la interpretarea conform căreia nu este vorba despre o simplă consultare ci de un veritabil transfer al autorităţii decizionale către „reprezentanţii legitimi ai minorităţilor naţionale”. Aceiaşi „reprezentanţi legitimi ai minorităţilor naţionale” sunt abilitaţi să înfiinţeze instituţii de învăţământ de stat cu predare în limba maternă “...la toate nivelele şi în toate domeniile de specialitate, dacă solicitarea este fundamentată pe un număr suficient de elevi sau studenţi potenţiali, conform legislaţiei în vigoare”. Considerăm că adoptarea acestui articol contravine dispoziţiilor constituţionale, autoritatea statului neputând fi transferată, în tot sau în parte, nici unei persoane, organizaţii, asociaţii etc. Principiul consultării părţilor interesate este, desigur, rezonabil; formularea autorilor proiectului nu se rezumă însă la necesitatea consultării ci conduce, prin consecinţele sale, la un veritabil transfer de autoritate publică.
IV. O problema importantă este problema culturii minorităţilor naţionale. Punctul nostru de vedere coincide, în general, cu cel al autorilor proiectului de lege. Dreptul la protejarea şi conservarea moştenirii culturale este dincolo de orice îndoială: este aşadar absolut firesc ca statului român să-i revină obligaţii în sensul concretizării acestui drept. Consultarea obligatorie a “reprezentanţilor legitimi ai minorităţilor naţionale” ni se pare deasemenea legitimă.
Avem însă rezerve în legatură cu dispoziţiile art.20 al.2 şi 3, care introduc necesitatea “avizului conform” din partea “reprezentanţilor legitimi ai minorităţilor naţionale” în legatură cu ocuparea funcţiilor de conducere a instituţiilor culturale. După părerea noastră acestea trebuie ocupate prin respectarea procedurilor legale deja instituite prin legislaţia statului român.
În schimb, ideea “promovării culturii minorităţilor naţionale…la un nivel cel puţin egal cu ponderea fiecărei minorităţi naţionale” (art.23) ni se pare absolut inacceptabilă; dimensionarea “promovării culturii” după criteriul numeric nu are nimic în comun cu o veritabilă acceptare a importanţei diveristăţii culturale. Credem că, indiferent de numărul membrilor fiecărei “minorităţi naţionale”, culturile acestora trebuie sprijinite şi valorificate în mod egal. “Ierarhizarea” culturilor este o operaţiune lipsită de orice fundament, după cum “clasificarea” culturilor minorităţilor etnice după criteriul numeric constituie o gravă eroare. Dat fiind faptul că noţiunea de “pondere semnificativă” este intens utilizată în tot cuprinsul legii fără a fi însă explicitată, credem că este necesară definirea acesteia într-o manieră neechivocă.
V. Atât comunitatea maghiară cât şi cea românească din Harghita –Covasna percep zona ca fiind „acasă”. Românii au în primul rând referenţialul cadrului naţional, percepându-se ca parte a etniei majoritare; maghiarii folosesc argumentul continuităţii comunităţii lor în zonă, principalul cadru referential fiind zona Ardealului. Memoriile sociale ale celor două comunităţi par sa fie, în jurul chestiunilor identitare, relativ greu de conciliat. Convieţuirea presupune şi împărţirea unui teritoriu limitat dar purtător de simboluri pentru toate părţile implicate. Românii îşi gestionează imaginea propriei comunităţi afişând simboluri specifice populaţiei majoritare, simboluri de relevanţă naţională – Mihai Eminescu, Ştefan cel Mare, 1 decembrie 1918. Maghiarii apelează ori la simboluri de relevanţă generală pentru propria lor definire naţională, ori la simboluri extrase din profilul istoric secuiesc al zonei: Petofi Sandor, respectiv simbolurile administrative cu vechime considerabilă ale Ţinutului Secuiesc.
Chestiunea fundamentală ţine deci, sub acest aspect, de gestionarea spaţiului simbolic local, în care cele două comunităţi evoluează. Fiecare dintre grupuri îşi gestionează propria identitate prin apel la comunitatea mai largă cu care se identifică (naţiunea română/naţiunea maghiară) şi la tradiţia strict localizată zonal. Identificarea zonală pune comunitatea românească în dezavantaj, ea fiind minoritară numeric şi, prin contextul istoric, defavorizată în acest joc identitar prin faptul că spaţiul urban, cel generator de simboluri administrative, a aparţinut altora. Comunităţile româneşti erau localizate mai degrabă în mediul rural, care nu îşi poate proba legitimitatea istorică prin acte, simboluri etc., ştiut fiind faptul ca că ruralul nu a excelat niciodată prin cultura scrisă şi prin administraţie.
Puternica disproporţie numerică dintre români şi maghiari în zona Harghita-Covasna face ca limba utilizată în mod dominant sa fie limba maghiară. Nu ne referim doar la interacţiunile din viaţa privată ci şi la funcţionarea instituţiilor administrative. Cum numărul angajaţilor români din instituţiile publice este extrem de redus, în contactele cu administraţia limba româna este utilizată doar de către cei care nu cunosc limba maghiară. Spre deosebire de subiecţii de etnie maghiară, care consideră acest fapt ca absolut natural, subiecţii de etnie română percep această situaţie ca inacceptabilă. Mai mult decât atât, există percepţia că necunoaşterea limbii maghiare constituie un obstacol major nu numai în calea ocupării unui post în administraţia publică ci şi în cadrul societăţilor comerciale private. Găsirea unui loc de munca pare sa depindă aşadar de cunoaşterea limbii maghiare. Bună parte a românilor intervievaţi percep spaţiul local al afacerilor si administraţiei ca fiind segregat etnic şi văd legea statutului drept una care va adânci segregarea de acest tip. În consecinţă subiecţii români reclamă măsuri de care să le ofere, indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea limbii maghiare, posibilitatea de a utiliza limba română.
Credem ca unele dintre dispoziţiile proiectului de lege riscă să accentueze tensiunile existente pe marginea utilizării limbii, cu atât mai mult cu cât proiectul nu analizează şi ipoteza în care o anumită minoritate etnică este majoritară într-un anumit spaţiu.
O primă observaţie se referă la modul în care a fost formulată dispoziţia art.30 litera a. Aceasta se referă la “folosirea limbii minorităţii naţionale în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale precum şi cu serviciile publice deconcentrate”. Se poate observa că dacă în dispoziţiile următoare (literele b, c, d, e, f) este utilizată conjuncţia “şi” (“inscripţionarea denumirii localitatilor… şi în limba minorităţii naţionale respective”, “organizarea unor cursuri… şi în limba minorităţii naţionale respective” etc), la litera a această conjuncţie lipseşte, ceea ce conduce la interpretarea potrivit căreia în unităţile administrativ/teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o “pondere semnificativă” limba utilizată în relaţiile cu autorităţile este exclusiv limba minorităţii naţionale.
Referitor la dispoziţiile art. 31 şi 32, problema pe care o ridicăm este următoarea: cum se va proceda cu traducerea actelor normative şi cu numele care se scriu în alfabetul chirilic (ruşi, ucrainieni, ruteni, sârbi, bulgari etc.)? În ceea ce îi priveşte pe evrei, se va ţine cont de limba ebraică, de cea idis, sau de altele?
O a treia observaţie se refera la dispoziţiile art.37, care conferă dreptul reprezentanţilor minorităţilor naţionale de a elibera certificate şi diplome, fără a specifica însă sfera de acoperire a acestora. După părerea noastră trebuie specificată sfera de competenţă şi genurile de activităţi care pot fi certificate de către organizaţiile minorităţilor naţionale; acest drept nu poate atinge zone aflate în competenţa exclusivă a autorităţilor statului, conform legislaţiei în vigoare.
VI. Aşa cum am arătat deja, subiecţii intervievaţi, atît maghiari cît şi români, au o imagine foarte neclară asupra legii statutului. Proiecţia asupra acestui act normativ este structurată mai degrabă pe propriile aşteptări subiective (în cazul respondenţilor de etnie maghiară) sau nelinişti (în cazul românilor), elemente care par să se întărească mutual. Nota comună a acestor proiecţii este indistincţia dintre sensurile conceptelor de autonomie culturală, autonomie administrativă şi autonomie politică, sensul atribuit conceptului de autonomie înglobînd elemente prezente în configuraţia celor trei noţiuni. Fară a cunoaşte propriu-zis textul proiectului, subiecţii intervievaţi, indiferent de etnie, par să atribuie organelor prin care se va exercita autonomia (fără a le putea însă preciza în mod concret) o dimensiune politică.
Credem că unele dintre dispoziţiile care reglementează organele de conducere ale minorităţilor naţionale corespund acestei percepţii, dat fiind faptul că presupun un anumit transfer de autoritate politică. Potrivit proiectului, “autonomia culturală înseamnă dreptul unei comunităţi naţionale de a avea competenţe decizionale cu valoare normativă şi administrativă în probleme privind identitatea sa naţională, culturală, lingvistică şi religioasă, prin organe alese de către membrii săi”. (art 55, al.1) În opinia noastră, dreptul la identitate culturală, lingvistică şi religioasă este deja consacrat în Constituţie şi celelalte legi adoptate după 1990. Modul în care autorii proiectului înţeleg aceste drepturi este însă fundamental diferit: Parlamentul, guvernul, autorităţile statului în general ar urma să delege competenţe unor organisme constituite exclusiv pe criterii etnice. “Autonomia culturală”, astfel cum este definită în proiect, pare să presupună în realitate o anumită autonomie politică, fapt care contravine nu doar dispoziţiilor constituţionale ci şi reglementărilor europene în domeniul minorităţilor etnice. Nu cunoaştem nici un alt caz în care competenţe ale autorităţii publice să fie delegate unor organisme de conducere ale unor comunităţi definite pe criterii etnice.
Primul argument în sprijinul tezei potrivit căreia modul de definire a autonomiei culturale conduce, prin consecinţele sale, la construirea unei veritabile autonomii politice derivă din modul în care este formulat art.55, al.1. A avea “competenţe cu valoare normativă “ înseamnă dreptul unor organe, alese pe criterii etnice, de a emite norme legale, acestea urmând să fie aduse la îndeplinire inclusiv prin intermediul “structurilor proprii”. Apare aşadar un tip aparte de “autoritate publică”, al carei fundament este de natură etnică. De altfel, autorii proiectului definesc această creaţie într-o manieră extrem de explicită: “Organele astfel constituite dobândesc prin prezenta lege statut de autoritate publică…” (art.55, al.2) Mai mult, acestor organe urmează să li se delege de către Parlamentul României, Guvern sau autorităţi publice “competenţe proprii”(art.63, al.1) Delegarea de competenţă include şi dreptul acestora de a stabili “…taxe speciale, în condiţiile legii pentru asigurarea funcţionării instituţiilor de drept public şi privat ale autonomiei culturale”.(art.56, lit.j) Deşi sumele astfel obţinute vor fi alocate funcţionării unor instituţii fundamentate pe criterii etnice, din formularea textului rezultă că aceste “taxe speciale” vor fi colectate de la toţi cetăţenii României.
Proiectul introduce autonomia politică sub forma autonomiei culturale; faptul că organizaţii ale minorităţilor naţionale sunt învestite cu autoritatea publică are drept consecinţă dobândirea caracteristicilor esenţiale ale autorităţii politice.
*
Aşa cum am arătat, există o necunoaştere aproape deplină, în sensul propriu-zis al termenului, a conţinutului legii statutului minorităţilor, aşteptările în raport cu aceasta fiind foarte subiective şi etnicizate.
Tendinţa populaţiei maghiare de a solicita sau de a considera ca dezirabil un cadru lărgit de autonomie – deşi, la nivel conceptual, autonomia este foarte greu de argumentat şi de detaliat de către respondenţi – se leagă şi de performanţele economice şi de infrastructură reduse ale zonei. Există un adevărat mit al autoadministrării taxelor prelevate din zonă, materializat în ideea că, dacă ar exista un cadru lărgit de autonomie, o serie de fonduri provenite din judeţele respective nu s-ar mai pierde ci ar intra în economia şi infrastructura locală.
Din acest punct de vedere, nu doar populaţia românească trăieşte un anumit sentiment al părărsirii zonei de către Bucureşti (cu consecinţa importantă a sentimentului imposibilitatăţii integrării profesionale în absenţa cunoaşterii şi/sau utilizării limbii maghiare). La nivel economic şi administrativ, ambele etnii reproşează centrului lipsa unor politici adecvate zonei. Promovarea de către Bucureşti a unor politici care să păstreze în echilibru drepturile minorităţilor cu cele ale românilor minoritari, dacă luăm ca referenţial regiunea, corelate cu revitalizarea mediului economic şi a infrastructurii zonale ar desubstanţializa mitul dezvoltării prin autonomie lărgită.
Reamintim faptul că reglementările europene promovează principiul sprijinirii dezvoltării culturii minorităţilor dar nu ignoră nici necesităţile de protecţie a drepturilor reprezentanţilor populaţiilor majoritare din zonele în care alte naţionalităţi sunt semnificative numeric. După părerea noastră, practica statului român în materie de protecţie şi de respectare a drepturilor minorităţilor etnice păstrează un raport optim între prevederile Constituţiei şi normele şi practicile europene. Nici o sursă internaţională serioasă nu susţine că în România legislaţia nu permite, nu numai supravieţuirea, ci şi promovarea şi dezvoltarea specificului identitar al minorităţilor aparţinând minorităţilor naţionale. Credem că aspectul cel mai semnificativ care ţine de eventuala adoptare a acestei legi tine de modul în care ea va fi interpretată şi aplicată, în funcţie de contextele sociale concrete. Am precizat deja că o bună parte a formulărilor articolelor de lege sunt suficient de vagi pentru a avea un grad foarte mare de interpretabilitate. Riscul, din acest punct de vedere, este acela ca o atare lege să nu clarifice situaţia căreia îi este adresată.
Nu în ultimul rând reiterăm observaţia că unele dispoziţii ale proiectului pot conduce, prin consecinţele lor, la construirea unei realităţi dominată de existenţa separată a minorităţilor naţionale, punctele de legătură dintre acestea şi populaţia majoritară urmând să fie reduse la minimum. Credem că, aşa cum patrimoniul cultural al minorităţilor etnice este important pentru populaţia majoritară, la fel de importantă este pentru minorităţi cultura populaţiei majoritare. Este, în opinia noastră, un aspect complet ignorat de către autorii proiectului.
Procesele sociale, economice şi politice care au avut loc după 1990 au generat, printre alte consecinţe, si o anumita distanţare socială între majoritari şi minoritari. Îmbrăcând forme diverse, în funcţie de contextele sociale şi economice concrete din zonele cu populaţie multietnică şi de ponderea numerică a comunităţilor, această mărire a distanţei sociale dintre majoritari şi minoritari are, în mod cert, consecinţe negative asupra convieţuirii. Credem că actuala filosofie a proiectului de lege privind statutul minorităţilor riscă să agraveze această situaţie.