UK Bookmakers

Procesul Secolului. Cine a ucis-o pe Agnes Le Roux?

Scris de Thomas CSINTA. Posted in Ancheta


„Gurile rele” spun ca, Cristian Cioca, s-ar fi inspirat din Dosarul Criminal „Agnelet-Le Roux” atunci cand, exact cu trei decenii mai tarziu, ar fi conceput planul sau diabolic de a face „disparuta” pe sotia sa, Elodia Ghinescu!
Din contra, personal, eu am convingerea ferma ca Cioca, nici macar n-a auzit de Jean-Maurice Agnelet si nici de Agnès Le Roux, cu atat mai putin de „Razboiul Cazinourilor” franceze de pe Coasta de Azur din anii 1970!
(A se vedea si articolul autorului: „Victorie in Dodarul Criminal Agnelet-Le Roux”:
http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2013/05/thomas-csinta-victorie-in-dosarul.html)

Multumesc si pe acesta cale marilor Jurnalisti de Investigatie (Grands reporters) Jacques Derogy si Jean-Marie Pontaut ale caror informatii si materiale privind „Razboiul Cazinourilor” de pe Coasta de Azur mi-au fost de mare utilitate.

Multumesc de asemenea Comisarului „Samuraiul Negru” de la Comisariatul Central de Investigatii Criminale din Osaka-Kobe, astazi pensionar „pierdut din vedere”, retras undeva „departe de lumea dezlantuita” prin Tibet, care prin intermediul fidelilor sai mi-a pus la dispozitie intregul material de care dispunea despre activitatea „criminala” a lui Jacques Médecin, insarcinat sa-l supravegheze in voyage-urile sale nipone !

Sunt recunoscator fostilor politisti, azi pensionari, retrasi in tinuturile amazoniene ale Guyanei Franceze (America Latina) sau in Pacific, in Polinezia Franceza, fideli Generalului de Gaulle, mari patrioti, de moralitate ireprosabila care se afla printre cei care au contribuit „din umbra” la crearea si consolidarea SAC-ului si care ulterior s-au constituit in grupul „Lupii Marllor”, niciodata identificati.

Intreminabilele discutii cu ei m-au ajutat sa inteleg ceea ce a fost si a devenit ulterior, SAC-ul.

Ceea ce el a insemnat cu toti „descendentii” sai in Franta anilor 60-80 atat pentru cei cu orientare politica de dreapta cat si pentru cei de stanga.

Sunt deosebit de recunoscator prietenilor mei, Comisarul „Pépé” (Spania), Anchetatorul privat Martin Rodriguez (Uruguay), Inspectorul sef „ Orlando” (Paraguay), comisarul „Dieudonné” si Comisarul Sef „ Le Diable”, azi pensionari, „exilati” in Insula Réunion (Franta POM) care s-au zbatut in anii 70 sub acoperire pentru identificare „pilonilor” de baza ai „French connexion”, Luis P. Alvarez (Mexic), Xavier Lafont (Elvetia) si Marco Sattini (Italia) care m-au ajutat in investigatiile mele, cu informatii, sfaturi si documente, multe din ele clasate "top secret"!

Multumesc si pe aceasta cale si nu in ultimul rand, prietenilor mei Ioan-Romeo Rosiianu, Redactorul Sef al Ziarului Necenzurat si Comisarului Sef ZeZe, fost Redactor Sef al Ziarului si Revistei Politia Capitalei, actualul Editor al Revistei IPA (International Police Association) si al Monitorului Organizatiei pentru Apararea Drepturilor Omului, care prin publicarea materialelor (articolelor) mele legate de Dosarul Criminal „Agnelet-Le Roux” au contribuit (indirect) la solutionarea juridica al acestuia, in favoarea inculpatului-nevinovat!

PREAMBUL

In numarul 318 (iunie 2007) al ziarului «Politia Capitalei» (a se vedea si articolul: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2014/03/cine-ucis-o-pe-agnes-le-roux.html), precum si in numarul 6 (iunie 2007) al Monitorului Organizatiei pentru Apararea Drepturilor Omului am prezentat un studiu aprofundat al « Dosarului Agnelet », unul dintre cele mai controversate si ambigue dosare penale franceze legat de «Razboiul cazinourilor » de pe Coasta de Azur din anii saptezeci.

Un dosar penal in care exista un suspect inculpat, unul singur, Jean-Maurice Agnelet, considerat de magistratii insarcinati cu ancheta ca ar fi responsabil de disparitia prietenei (amantei) sale Agnès Le Roux, mostenitoarea Casinoului « Palais de la Méditerranée » din Nisa (considerat « Las Vegas » - ul european), cu treizeici de ani in urma, in octombrie 1977.

Un dosar penal avand ca obiect de ancheta o crima de sange, in care din pacate nu exista nici cadavru, niciun mobil real si nicio arma a crimei.

Un dosar penal care de 30 de ani asteapta o solutie, cu toate ca « protagonistul » lui, inculpatul Jean-Maurice Agnelet, a fost deja de doua ori achitat : in 1985, respectiv in 2006.

Dosarul Agnelet a fost instruit incepand din 1 martie 1978 si pana in prezent de catre sase judecatori de instructie care au lucrat efectiv cu cateva zeci de anchetatori, politisti si jandarmi, primul « non-lieu » (incetarea urmaririi penale !) in acest dosar fiind pronuntat in 1986.

Redeschiderea dosarului, paisprezece ani mai tarziu, in 2000, a fost posibila datorita « recalificarii » acuzatiei.
Sechestrarea de cadavru, « transformandu-se » in omucidere, iar mai tarziu in asasinat.

In decembrie 2006, Curtea cu Jurati (Juriul Popular) din Alpii Maritimi (Nisa) compus din doisprezece « judecatori » (trei magistrati si noua personae alese ad-hoc de pe listele electorale) l-a achitat pe Agnelet in varsta de 68 de ani, considerand ca el nu se face vinovat pentru disparitia (sechestrarea si asasinarea) lui Agnès Le Roux!

Desi nu a fost dat publicitatii si nici comunicat presei, am aflat din surse apropiate dosarului ca avocatul general al acuzarii se baza pe faptul ca in 2003 a fost lansata o pista, pista « Korriganilor » (dupa numele unui CAT-Centru de Ajutor pentru Munca) in urma investigatiilor efectuate de catre Detectivul Bernard Narranjo in 2002, ceea ce a permis redeschiderea dosarului lui Agnelet pe 19 martie 2004 !

Conform acestei piste, un fost salariat al CAT-ului, astazi decedat, a confirmat intr--un proces verbal lui Narranjo ca in 1977 a primit ordinul din partea conducerii de a « sapa doua gropi in care sa depoziteze carne vie ».

Verificand procesul verbal, nu exista nicio indoiala ca salariatul de la CAT a spus adevarul ! Si nici ca el n-ar fi autentic.

In plus, studiind depozitia lui cu atentie, el a indicat ca la fata locului, in noaptea premergatoare disparitiei lui Agnes, a «zarit», doua persoane, un cuplu care ar « fi putut sa fie Agnelet-Le Roux ».
In ciuda acestei piste lansate cu mult « entuziasm » de catre magistrati, evident, Agnelet, apare din nou in boxa acuzatilor intre 22 noiembrie - 23 decembrie 2006 si este din nou achitat, fiind in continuare considerat nevinovat in ceea ce priveste acuzatiile care i-au fost aduse, chiar si prin « recalificarea » dosarului.
Insa, din pacate pentru el, si moment de « extaz » pentru partea vatamata, Parchetul a facut appel.
Procesul a fost rejudecat la TGI de Aix-en Province (Aix-Marsilia) care a si ordonat inca de la inceputul lunii iulie « cercetarea minutioasa a zonei si analiza ADN ale resturilor de carne vie care ar fi ingropata » cu trei decenii in urma.

Inainte ca procesul lui Agnelet sa fi fost redeschis, luni, 17 septembrie, din surse apropiate dosarului, am aflat ca noua pista lansata de Bernard Narranjo in 2002, era o pista falsa.

Pentru ca din procesele verbale de laborator reiesea ca in « materialul» recoltat la locul faptei nu s-au gasit nici urma de sange si nici de ADN.

Nici macar ramasite osoase, sau mai mult, celule osoase.

In ciuda acestui rezultant « socant» pentru partea vatamata si acuzare, Ministerul Public reprezentat prin avocatul general al acuzarii, Pierre Cortès, a ordonat deschiderea procesului Agnelet pe 17 septembrie a.c.
In varsta de 69 de ani, Jean-Maurice Agnelet, fostul avocat de o oarecare notorietate din Nisa si Presdintele (local) al Organizatiei pentru Apararea Drepturilor Omului, a fost condamnat pe 12 octombrie a.c. la 20 de ani de recluziune criminala, pentru asasinarea lui Agnès le Roux, atunci in varsta de 29 de ani, in timpul vacantei de toamna « Toussaint » !

Aceasi pedeapsa la care a fost condamnat si medicul veterinar Jean-Louis Turquin, tot din Nisa in martie 1997, pentru asasinarea baietelului sau Charles-Edouard in 1991, atunci in varsta de 8 ani, corpul caruia nu a fost niciodata gasit ! (a se vedea si articolul : «Crima fara cadavru, fara mobil, pedeapsa pe masura »: 36.%20308-8-2006%20%28Crima%20fara%20cadvaru%2C%20fara%20mobil%2C%2...)
Acuzatul radiat de pe lista avocatilor din baroul de pe coasta in 1978 si pus sub acuzatie pentru prima data in 1983, insotit la proces de catre cei doi copii ai lui, Guillaume si Thomas, respectiv de catre avoctii sai François Saint-Pierre si Jean-Pierre Versini-Campinchi, parea « decontractat » si « increzator » in sansele lui de a ramane in libertate, dupa.

Desi ingandurat, parca nu-si facea griji pentru « soarta » celor 45 de tei inplantati in gradina sa privata la Chambéry (Savoie) unde traia « linistit » sub control judiciar.

Dar norocul nu i-a mai suras.

In cei douzeci de ani care urmeaza teoretic sa-i petreaca departe de casa, probabil ca se va putea ocupa din pacare numai cu indeletnicirile lui personale ca misticismul indian sau informatica, devenite adevarate pasiuni de-a lungul timpului in cei treizeci de ani de hartuire judecatoreasca si politieneasca.

Nu departe de el, asistat de catre avocatii ei Hervé Temime si Christian Boitel, mama lui Agnès, Renée Le Roux, in varsta de 85 de ani, cea care tot timpul in cei treizeci de ani trecuti l-a acuzat pe Agnelet, zbatundu-se pentru adevar, depunand o plangere contra lui Agnelet inca din 1994 cu capul de acuzare : « sechestrare de cadavru », astepta cu nerabdare deznodamantul final care sa-i fie favorabil : in sfarsit, condamnarea lui Agnelet!
Norocul i-a suras.

O redeschidere din nou in 2000 a dosarului, a fost posibila datorita « anularii » in 1999 de catre a doua fosta sotie a lui Agnelet, Françoise Lausseure, a alibiului care i-a furnizat de sarbatoarea Toussaint in 1977, cand Agnès a disparut !

Aceasta dezmintire a alibiului ea a facut-o si acum in cadrul acestui process, pe 3 octombrie!

APROFUNDAREA DOSARULUI



Agnès Le Roux si Jean-Maurice Agnelet s-au cunoscut pe Coasta de Azur, la Monaco !

Ea, rebela si revoltata contra mediului hiper-burghez din care provenea si incare traia, dar si « usor » depresiva si « instabila » psihic, nascuta pe 14 septembrie 1948 in spitalul american la Neuilly (suburbie luxoasa a metropolei pariziene al carui primar a fost Nicolas Sarkozy pana la alegerea sa in fruntea statului ca presedinte al Republicii Franceze) era fata (a treia !) a unui bancher bogat si celebru pe coasta, dar si in mediul parizian, Henri Le Roux, patronul societatii « Bains de mer » la Monaco care detine si Cazinoul Monte Carlo si a lui Renée Bousquet.

Considerata « dificila », « nonconformista », dupa esecul ei la Scoala Generala « Dames de Saint-Maur » din Monte Carlo isi continua studiile la institutia « Marymount », un fel de « manastire de pasari calatoare in stil american », la Neuilly (Paris), unde isi va sustine si bacalaureatul dupa patru incercari nereusite !

Intre timp, « virata » de la « Marymount » pentru indisciplina, frecventand Liceul « Stanislas » nu departe de Palatul Printului, il cunoaste pe Jean-Maurice Agnelet, fiul unui librar din Monaco, care pe atunci lucra ca supraveghetor, angajat al liceului.

Relatia lor nu dureaza mult si se despart.

Nu peste mult timp, dupa bac, in 1969 ea se casatoreste la castelul familial « Jeufosse » in Normandia (Nordul Frantei) cu Jean Pierre, fiul unui profesor parizian de medicina.

Infiintand o societate comerciala de import produse artizanale africane, asiatice si latino-americane, ei viziteaza Africa si deschid o serie de magazine, din care unul chiar pe strada « France » la Nisa, in spatele « Palais de la Meditérranée », aflat pe strada « Promenade des Anglais ».

In 1976 cuplul se separa in conditii civilizate la « amiabil », cu atat mai mult cu cat Agnès s-a maritat mai mult pentru « a schimba aerul ».

Amandoi hotaresc sa fie reprezentati la proces de catre Jean-Maurice Agnelet care intre timp devine un apreciat avocat la « Grand Orient » si evident, prieten intim al familiei.

Pe Agnelet il lega deasemenea o stransa prietenie si de cumnatul sau, un reputat avocat din Monaco (care l-a sustinut profesional !), sotul lui Patricia, sora lui, iar dupa moartea tatalui lui Agnès, Henri, cand Renée intra in conflict cu asociatii sai, Agnelet devine si avocatul ei.

Este perioada in care Agnès Le Roux si Jean-Maurice Agnelet, avocat devenit chiar notoriu, franc-maçon, « se regasesc » si « decid» sa traiasca in cuplu, in « stil modern », fara sa se casatoreasca.

Insa, din pacate, la foarte putin timp de la luarea acestei decizii, in vacanta de « Toussaint » in 1977, Agnès dispare misterios fara urma la bordul Range Rover-ului ei alb!

De atunci, adica mai exact, de treizeci de ani, dosarul Agnelet-Le Roux intra in randul dosarelor «neelucidate», unul dintre cele mai complexe si controversate, chiar daca Agnelet este arestat si cercetat penal in aces dosar, pentru ca direct nimic nu-l incrimineaza !

Cronologic, pe scurt : In 1978 martie, incepe cercetarea penala a lui Agnelet pentru dispartia lui Agnès.

In august 1983 el este inculpat pentru « omucidere voluntara », arestat si incarcerat.

In octombrie 1983 este eliberat din penitenciar sub control judiciar, din lipsa suficienta de probe pentru a fi trimis in instanta, in fata Juriului Popular.

In septembrie 2005, Agnelet este achitat la proces, Ministerul Public ordonand un « non lieu », iar incetarea urmaririi sale penale este pus in aplicare in 1986 !

Pe 26 octombrie 2005, Mnisterul Public, il trimite din nou in instanta la TGI din Nisa si pe 23 decembrie 2006 este din nou achitat.

Insa, Parchetul face appel si dosarul este rejudecat la TGI de Aix en Provence (Aix-Marsilia).
Pe 12 octombrie 2007, instanta prezidata de catre Jean-Pierre Deschamps, care il sustine pe Pierre Cortès, avocatul general al acuzarii, il gaseste vinovat pe Agnelet si il condamna la 20 de ani de recluziune criminala.
O pedeapsa relativ « usoara », care tine cont de indoiala care exista in dosar! (« Le bénéfice de doute»).
Mentionam ca in cazul unor probe materiale certe, tinand cont si de recalificarea dosarului, Agnelet ar fi fost condamnat sigur, la inchisoare pe viata.

Detaliat : dosarul Agnelet – Le Roux, in ciuda faptului ca inculpatul a fost condamnat in sfarsit dupa trei decenii, ramane unul dintre cele mai enigmatice dosare penale din umltima jumatate de secol !
In primul rand, pentru ca tinand cont de uriasul « arsenal » politienesc si judecatoresc mobilizat in acest dosar, de rezultatele extrem de costisitoare ale unor investigatii lansate de catre anchetatori privati specializati in disparitii, precum si de eforturile lor conjugate, utilizand mijloace materiale de politie stiintifica de ultima generatie, ultraperformante, nu a fost niciodata identificat nici un element cat de nesemnificativ ar fi fost el, care sa-l incrmineze direct pe inculpat.

In al doilea rand, pentru ca niciodata in cei treizeci de ani care au trecut nu a fost gasit nici macar cel mai nesemnificativ indiciu care sa poata furniza o informatie oricat de nesemnificativa ar fi fost ea, legat de disparitia lui Agnès Le Roux.


Un mister absolut ! O crima perfecta.

Dosar de o mare complexitate, in incercarile noastre de a gasi o pista care ar putea conduce la descoperirea adevarului, am fost obligati sa recurgem la investigatii cu totul iesite din comun, nu rareori lipsite de legalitate juridica si nu rareori fiind amenintati chiar si cu moartea !

Avem certitudinea ca nu am aflat tot ceea ce se cunoaste in acest dosar, insa cunoastem foarte multe « amanunte » pe care putin sunt cei care le cunosc.

Care niciodata nu au fost comunicate presei si televiziunii, care niciodata nu au fost analizate, fie din lipsa de interes, fie din motive, poate si politice.

Avem convingerea ca am descoperit si unele « amanunte » care nu au fost cunoscute nici de catre autoritatile politienesti si judecatoresti care s-au ocupat de acest dosar de-a lungul timpului, pentru ca ele au urmat nu rareori piste false care intotdeauna au esuat.


Prezentam aceste elemente pentru ca ele consideram ca au jucat un rol important in acest dosar si poate, cine stie, ele vor permite celor care se intereseaza de aproape de enigma pe care o gazduieste, sa ajunga la intelegerea si dezlegarea misterului care se invarte in jurul lui Agnès, la cunoasterea adevarului.
Istoric vorbind, evenimentul are loc intr-un moment in care Franta si in special Coasta de Azur se confrunta cu trei mari “fenomene” de societate in plina desfasurare si care formeaza nodurile unui graf neorientat cu trei laturi.
Un fel de « triunghi al Bermudelor ».

Primul, cunoscut sub numele de cod « the french connexion », o filiera cu retele tentaculare in « materie » de trafic de stupefiante in special trans-atlantic, prin care Mafia italiana, ramura siciliana, bine «inradacinata » in sudul Frantei alimenta din Portul Marsilia, Portul din New York in SUA-« tara tuturor posibilitatilor » de peste ocean, aducand-o la disperare ! (Executia Judecatorului Pierre Michel, Masacrul din « Barul Telefonului » in stil Al Capone, « Afacerea » Tany Zampa, « Le Belge », « Contract pentru un desemnat politic (Toulon) », etc.)
Al doilea nod reprezenta coruptia in administratia de stat care atinge cote alarmante (« Afacerea » René Lucet, patronul Securitatii Sociale si « Afacerea » Nick Venturi – coruptie de proportii la Primarie-Marsilia, Evadari prin « prescriptie medicala », prin coruptie de functionari de la Inchisoarea Baumettes, « Afacerea Gaston Defferre -Marsilia)» sau « Afacerea Jacques Médecin-Nisa», « Razboiul Clinicilor-Marsilia», Dosarul armelor pentru Liban-Marsilia, « Registrul de casa neagra a Partidului Socialist-Marsilia), Dosarul « Nasi de ieri si de azi » -Toulon, alias « Micul Chicago », etc.)

In sfarsit, ce de-al treila nod, era reprezentat de SAC (*) – Serviciul de Actiune Civica, o Asociatie tip lege 1901 creata in martie 1960 in serviciul Generalului De Gaulle, calificata un fel de « politie paralela » care datorita unor crime comise in afara legii a fost in repetate randuri compromis, motiv pentru care a si fost lichidat de catre Mitterrand dupa castigarea alegerilor prezidentiale din 1981.

Creat cu scopul de a-l sprijini pe General dupa intoarcerea sa in 1958, pentru a-i constitui o « garda de fideli » si a-l apara, respectiv, a face cuncute ideile lui, SAC-ul, initial « specializat » in crime politice (Masacrul de la Auriol, etc.), ulterior si-a « extins » activitatea si in domeniul crimelor de drept comun prin admiterea in organizatie a tot felul de indivizi mai mult sau mai putin dubiosi, compromisi in fata legii.

In acest context social-istoric in care acest « tiunghi al Bermudelor », expansionist, “inghitea” tot ceea ce era infectat cu virusul Mafiei, initiatorii « Razboiului Cazinourilor » de pe Coasta de Azur, in care erau implicati si altele pe langa «Palais de la Méditerranée (**)» dadeau cu zarul pentru a-i identifica pe cei castigatori, respectiv, pe cei invinsi !


Protagonisti, Henri Le Roux, bancher, bogat om de afaceri si PDG (Presedinte-Director General) a Societatii « Des Bains de Mer » din Monaco, sotia sa Renée Le Roux, fosta manechina, cu care el se casatoreste in 1942, pe cand el avea 45 de ani, iar ea 21, respectiv Jean-Dominique Fratoni, PDG al Casinoului « Ruhl ».

Dupa moartea lui Henri pe 29 ianuarie 1967, care detinea actiuni importante in multe afaceri de pe Coasta de Azur si 50% din « Palais de la Méditerranée » la Nisa, Renée le Roux, mama lui Agnès, care « se specializase » in afaceri (isi insotea sotul in toate calatoriile si dineurile de afaceri !), creaza Societatea « RLR » (dupa initialele numelui ei) pentru a gira mostenirea lasata de sotul ei !
Conflictul intre Renée Le Roux si Fratoni debuteaza odata cu divortul lui Agnès de sotul ei, Jean Pierre, in 1976, cand la intoarcerea ei din Africa (unde s-a dus numai cu scopul « de-a schimba aerul » !), Agnès pretinde partea ei de mostenire de la mama ei, pe care o ura considerand-o « lupoaica », pentru « a putea trai linistita fara grija zilei de maine » alaturi de iubitul si avocatul ei celebru, Jean-Maurice Agnelet.
« Era vorba de o avere considerabila si imposibil de evaluat cu precizie », afirmau la proces avocatii lui Renée, Jean-Pierre Versini-Campinchi et François Saint-Pierre, pentru ca ea era « constituita din obligatiuni internationale cu dividente variabile ».

Daca la procesele anterioare se vorbea de cca 3.000.000 (***) FFR (450.000 €), la ultimul estimatia era de 10.000.000 FFR (1.500.000 €)

Investigatiile noastre au condus la identificarea averii lui Agtnès blocat si sechestrat de catre un Judecator de Instructie elvetian pe Contul n° G4560506 de la SBS (Société de Banques Suisses) din Vevey (Geneva) in Elvetia, unde ea « a aterizat » pe 3 februarie 1978, dupa un « lung si sinuos » parcurs, ceea ce noi consideram ca sigur trebuie sa aiba o legatura cu disparitia ei misterioasa.

Relatiile foarte incordate intre mama si fica au fost confirmate si de catre o fosta prietena a ei Nicole Lormion care afirma ca Renée i-a imprumutat atunci 200.000 FFR (30.000 €) cu o dobanda anuala de 13%, precum si de catre jurnalistul Philippe Gavi care urma sa lanseze cu ea o revista de moda si arta orientala.

Usor instabila psihic, ea comite doua tentative de sinucidere lasand in urma documente semnate prin care atesta ca-i lasa lui « Maurice » (Jean-Maurice Agnelet) toata averea ei (a se vedea si articolul « Cine a ucis-o pe Agnès Le Roux ?) si este obsedata de catre mama ei, gandind ca a facut-o sa sufere la nasterea ei, notand in jurnalul sau « ca primul lucru care am aratat lumii era fundul meu ».

In sfarsit, Fratoni care detine si el 50% din actiunile din « Palais de la Méditerranée », vrea sa se « extinda » si sa preia cu orice pret conducerea cazinoului.

Doi oameni foarte diferiti care in nici un caz nu s-ar fi putut intalni undeva si cu atat mai putin sa se « simpatizeze », in schimb, amandoi aveau o obsesie comuna, un « viciu » : puterea.
Renée Le Roux, o femeie cu o educatie aleasa, crescuta in cultul muzicii clasice, pe numele ei de fata Renée Bosquet isi are originile intr-o familie basca, catolica din Anglet si este fata unui cunoscut si apreciat inginer, devenit celebru, care s-a mutat la Paris in interes de serviciu.

Studiind muzica clasica, cantand la vioara inca de la o varsta frageda, ironia soartei face ca ea sa devina manechina, iar in urma unui defileu pentru « Balenciaga » la un restaurant parizian « Chez Françis » sa-l intalneasca pe bancherul Henri Le Roux cu care se casatoreste in 1942 in ciuda unei diferente considerabile de varsta!
Jean-Dominique Fratoni, pe atunci PDG al Cazinoului « Ruhl » este nascut pe 2 februarie 1923 la Cuttoli-Corticchiato, nu departe de Ajaccio in Corsica (Franta, « Ile de Beauté »).


Ca multi altii din acea perioada, el isi petrece copilaria pe Coasta de Azur, la Nisa, unde tatal lui mutilat de razboi (primul razboi mondial, 1914-1918) era conducator de tramvai.

Dupa moartea lui, Fratoni, cunoscut mai mult sub numele de « Doumé », in special in mediul mafiot, va fi crescut de catre unchiul sau, sef de birou la Prefectura departamentului (judetului) « Alpii Maritimi » din Nisa.
Elev al celebrului Liceu « Masséna » in timpul razboiului mondial, isi intrerupe studiile inainte de bacalaureat pentru a se atasa miscarii de rezistenta « Combat » !

Dupa eliberarea Frantei, creaza o fabrica de sandale din rafie care in curand va da faliment, insa dupa 1949 se lanseaza in gestiunea cazinourilor de pe coasta, iar din 1952 preia gestiunea cazinoului de la Sainte Maxime in care « investeste 10 milioane de franci vechi (100.000 FFR, 15000 €) si al carui director general va fi pana in 1960, cand Mnisterul de Interne îi retrage dreptul de functionare in urma unui incident avut cu un ofiter de informatii (generale) din Draguignan care il supraveghea pentru regularitatea jocurilor.

Este inceputul ascensiunii lui catre putere, care nu peste mult timp devine o realitate, facandu-l cunoscut si « recunoscut » in lumea cazinoului ca un fel de Napoléon Bonaparte al Coastei de Azur.

Cazinoul « Ruhl » situat in « Place de la Promenade des Anglais » se « naste » dintr-o dubla demolare : pe de o parte al Cazinoului Municipal din Nisa, inchis in noiembrie 1969, iar pe de alta parte al hotelului « Ruhl », expropriat de catre primarie in 1966 pentru o « cauza de utilitate publica ».

Somptuosul imobil « Ruhl », purta numele creatorului sau, un fost membru al « Royal Navy » care cheltuise sapte milioane de franci-aur in 1913 pentru constructia lui.

Fostul proprietar al Cazinoului Municipal, Pierre Ducis asociat cu George France, creatorul celebrului « Bal à Jo », renunta la reconstructia lui, cedand drepturile sale bancii « La Hénin », care construieste un urias imobil gazduind atat un hotel cat si un cazino!

Hotelul va fi gestionat de catre lantul hotelier « Méridien », iar cazinoul de catre Jean-Dominique Fratoni, care pentru 50.000 FFR (7650 €) obtine dreptul de « conserva » numele fostului Hotel « Ruhl ».

De la Sainte Maxime ajunge director de jocuri la Saint Raphaёl, unde ramane pana in 1961, iar ulterior, cumparand 500 de parti din societatea de exploatare a Cazinoului din Juan les Pins, devine membru in comitetul sau director.

Printre asociatii sai se numara si Jean-Baptiste Andréani, creatorul a « Grand Cercle » la Paris, al carui clan se va opune cu fermitate mai tarziu celui lui Marcel Francisci pentru controlul cercurilor private pariziene.
Ascensiunea lui Fratoni, (in stil Napoléon !) in « cucerirea » Coastei de Azur este si franata in repetate randuri.

Pentru prima data, intre 1962-1964, cand el tenteaza fara succes sa preia directia Cazinoului Municipal din Cannes, incercand sa-l inlature pe Lucien Barrière.

Acest esec il obliga sa ia calea « exilului » la Londra, unde infinteaza « Victoria Sporting Club » si « Cercul Casanova ».

Printre asociatii sai de atunci i-am descoperit pe Jack Dawson Ellis, un comerciant cu arme si Gilbert Bokanowski, cunoscut mai mult sub numele de « Boka », un producator de filme, membru al SAC-ului !
In mai putin de doi ani, Fratoni, reuseste sa faca din « Victoria Sporting Club » cel mai mare cerc european de jocuri.
Dorul de tara insa il readuce in 1967 la Nisa, unde cumpara prin licitatie publica pentru suma de 110 milioane franci vechi (1.100.000 FFR, cca 165.000 €) « Nouveau Casino », o sala de jocuri pentru pensionari modesti transformat ulterior in Casino-Club, devenit astazi un restaurant girat de catre Jacques Maximim.
Redeschiderea lui in septembrie 1968 are loc in conditii « foarte avantajoase » pentru Fratoni care doreste sa faca din Nisa Las Vegas-ul Europei, cum la Primarie ajunge in 1966 Jacques Médecin ca succesor al tatalui sau, Jean Médecin (le « Roi Jean »), primar al Nisei din 1928 si de care il leaga o prietenie « feroce» inca din copilarie.
Ca dovada, primaria il va taxa pe Fratoni numai cu 4% din beneficiul realizat, fata de 15% cat reclama rivalilor sai : Cazinoului Municipal si « Palais de la Méditerranée » !


Intre Casino-Club si « Ruhl », desi nu sunt despartite decat de « Place Masséna » diferenta este ca « de la cer la pamant ».

Numai inscriptiile costa 500.000 FFR (cca 77.000 €), restaurant « Belle Epoque », sali de spectacole si night-club tip Lido.

Fratoni are nevoie de 60 de milioane de franci (cca 9.200.000 €) pentru a-si realiza visul.

Pentru exploatarea splendidului cazino instalat in subsolurile hotelului Méridien, el infinteaza o societate « S. A. SOCRET » (Societate de Creere si Exploatare Turistica) cu un capital social de 1 million de FFR (150.000 €) din care cu familia si prietenii sai el detine 51% din actiuni si al carui PDG devine.

Printre adminisrtratorii lui « Doumé » din acea perioada il descoperim pe Cesare Valsania, un om de afaceri italian, aparand ca unul dintre principalii reprezentanti ai grupului alaturi de alti oameni de afaceri anonimi, presupusi in contact « direct » cu Mafia italiana, ramura siciliana, pe care nu i-am putut identifica, ceea ce ne intareste convingerea ca « Ruhl » a fost fondata din banii « nasilor » si pentru « nasii » Camorei.

De la infintarea lui, SOCRET S. A. semneaza pentru suma de 5,5 milioane FFR (cca 850.000 €) un contract de locatie-vanzare cu « Bail-Investissement », o filiala a bancii « La Hénin », proprietarul « zidurilor », o afacere nu tocmai « curata » ceea ce aflam in iunie 1978 cand DNED (Organele de control ale vamilor) incep sa perchezitioneze in documentele « Ruhl »-ului.

Ele « descopera » existenta unui al treila partener in « afacere », un alt financiar italian, Giuseppe Fadlun, un evreu de origine libiana, nascut la Tripoli pe 28 februarie 1929, domiciliat la Roma (ca si Valsania !) care investise in « Ruhl » nu mai putin de 30 de milioane de FFR (cca 4.600.000 €) intre 30 iulie 1975 si 3 septembrie 1976 si il desemnase pe Valsania ca executor al transferurilor de fonduri.

Un cec de 1.750.000 lire pe 30 iulie 1975 pe contul lui Valsania la « Banco di Lavoro » la Roma, apoi suma de 4.378.577 $ USD in cinci viramente tot pe contul lui Valsania intre 30 iunie 1975 si septembrie 1976.

Originele acestor fonduri nu le-am putut identifica si cred ca nu au resit nici cei de la DNED la momentul oportun.
Insa, am reusit sa aflam, ca Giuseppe Faduln facuse aceste transferuri de fonduri ca investitii in proiectele imobiliare « Ruhl », respectiv, « Palais de la Méditerranée » si era vorba mai mult de « imprumuturi » acordate lui Doumé contra a 4900 de actiuni din capitalul lui SOCRET, adica 49% din totalul actiunilor, depuse intr-un seif la banca « Crédit du Nord » la Nisa, la care numai cei doi aveau acces.

Si asta inseamna o frauda in raport cu legislatia vamala, pentru ca fiind vorba de investitii facute de un « nerezident » francez, ele au permis obtinerea accesului pe « piata de jocuri » si controlul lor in Franta, practic vorbind, al Mafiei siciliane, prin intemediul lui Fratoni.

Pentru ca investitiile sa fi fost legale ele ar fi trebuit sa fie facute cu acordul autoritatilor publice prin interventia unui intermediar agreat de catre statul francez.

Inca cinci asemenea fraude la legislatia vamilor au fost comise cu importante sume de bani cuprinse intre 4 milioane si 25 milioane de franci (600.000-4.000.000 €)

In fond si la urma urmei, aceste investitii sub forma de « imprumuturi » nu erau altceva decat un mod sigur de a spala banii Mafiei siciliene in siguranta.

Avocatul Vamilor, D-l François Urbino-Soulier a si avansat aceasta idee cu ocazia anchetelor facute la « Rhul » de catre oamenii legii si chiar si in fata tribunalelor unde « cei trei muschetari » Fratoni-Valsania-Fadulni erau « clienti permanenti ».

Inaugurarea « Ruhl »-ului pe 18 februarie 1975 intruneste « colosii » lumii mondene.

Printre ei, evident Primarul Nisei, Jacques Médecin, descendentul celebrei familii Médecin care de cinci generatii « domina » scena publica si politica din Nisa, respectiv, Alpii Maritimi, dar si personalitati di lumea show-bizului, printre care si Alain Delon.

Asa cum Fratoni era convins, « Rhul » avea sa fie un imens succes.

Pana la sfarsitul anului 1976 el a « degajat » un beneficiu de 41.334.433 FFR (cca 6.300.000 €), ceea l-a clasat in mai putin de doi ani, pe locul doi de pe coasta, dupa Cazinoul de la Divonne les Bains, dar inaintea lui « Palm Beach » de la Cannes, « dusmanul sau de clasa ».

Poate este si motivul pentru care atunci cand portile cazinoului « Palais de la Méditerranée » se inchid definitiv, inchisoarea din Nisa isi deschide vast portile multori protagonisti din lumea jocurilor si, in special pentru 20 de crupieri « fideli » lui Fratoni de la « Rhul ».

Insa, informatia judiciara deschisa de catre autoritatile politienesti pentru « detrurnare de fonduri » la « Rhul » nu conduce la rezultatele dorite.

Daca autoritatile locale se asteptau la cel putin 6 milioane FFR (900.000 €), la proces iese la iveala ca hotii-crupieri nu au deturnat decat 350.000 FFR (cca 55.000 €).

Un esec total.

Totusi, Fratoni (cunoscut si sub numele de « Colonelul » in lumea jocurilor) intra in colimatorul justitiei in ciuda faptului ca este prieten intim a lui Jacques Médecin, « Printul Jacques » de pe coasta, fiu si urmasul « la tronul politic » a lui « Le Roi Jean ».

Si necazurile incep.

Pe 12 iunie 1978, fiscul depune o plangere impotriva lui.


Inculpat in calitate de PDG al « Rhul », alaturi de Directorul sau Comercial Valsania, fiscul lor reclama peste 60.000.000 FFR (cca 9.200.000 €) sub forma de evaziune fiscala intre anii 1975-1977.

Astfel, pe 19 noiembrie 1979, « fidelii » clienti al « Rhul »-ului ajungand la « locul » lor de munca, surprinzator gasesc portile inchise.

Pentru ca Ministerul de Interne, printr-o « ordonanta de urgenta », semnata de catre Christian Bonnet, pe atunci Ministru de Interne, i-a retras dreptul de functionare, iar anchetatorii de la PJ (Politia Judiciara) erau in plina « activitate » in localurile sale.

Fratoni est de nouveau dans la merde » (Fratoni are din nou probleme !), remarca Jacques Médecin atunci cand primar fiind, i-a fost comunicata vestea «debarcarii» PJ-ului in cartierul general al « Rhul »-ului.
Mai mult ca sigur, se gandea ca problemele lui Fratoni s-ar putea sa fie si ale lui intr-o buna zi.

Si intr-adevar, nu peste foarte mult timp, la capatul unui lung drum anevoios, « plin de peripetii », cei doi, « frati de cruce », se regasesc impreuna in exil, adevarat, preferand locuri diferite, fiind dati in UG (urmarie generala) de catre autoritatile locale si cautati de catre Interpol.

In ceea ce il priveste pe Fratoni, el este convins ca face « obiectul » unei razbunari din partea lui Lucien Barrière, rivalul sau, prieten cu Michel d’Ornano, pe atunci ministrul lui Giscard d’Estaing.

In martie 1980, un dublu mandat de arestare este emis contra lui de catre autoritati.
Fiind convins ca el este «vanatul», alege exilul, pentru a permite «Ruhl»-ului sa fie redeschis.
Ceea ce se si intampla pe 30 mai 1980.

Fratoni lasa un fidel locotent al lui la comanda, care devine si noul PDG la SOCRET S. A., François Scarbonchi, un fost militar de cariera, atasat « valorilor morale » ale PDG-ului demisionar, «Colonelul».

Din pacate insa, anul nou in 1982 gaseste « Rhul » din nou inchis.

Pentru ca Mitterrand castigand alegerile prezidentiale in 1981, il inlocuieste pe Bonnet cu Gaston Defferre, primarul Marsiliei, un fidel al PS si al lui personal.

Noul Ministru de Interne, dupa sarbatori, pe 5 ianuare 1982, convins ca Fratoni este omul Mafiei siciliene care isi spala banii in cazinourile de pe coasta, decide inchiderea cazinoului si cauta cu « disperare » un inlocuitor pentru Fratoni incercand sa excluda eventualii apropiati ai « Colonelului ».

In primul rand, SNEC (Société Niçoise d’Exploitation des Casinos) cu capitalul social 1.200.000 FFR (cca 185.000 €), al carei sapte actionari sunt toti prieteni intimi ai lui Médecin si Fratoni.

In al doilea rand, SECI (Société Européenne d’Exploitation Commerciale et Industrielle) cu un capital social de 1.500.000 FFR (cca 230.000 €) al carei actinoari intr-un procent de 44% sunt «personalitati» italiene, «neidentificate», considerate dubioase, dependente de Mafia italiana, iar restul de 56% apartinand unor prieten de copilarie ai lui Fratoni si Médecin.

In 1983 o solutie pare gasita in persoana lui Joseph Kadia, director general la « Grand Casino» din Namur (Valonia, Belgia) si fost patron al Hotelului “Atelii” din Alger (Algeria).

El insa renunta « de buna voie si nesilit de nimeni».

Animata de catre Jean Tomi, presedinte al Cazinoului din Badol, COGEBA, o companie cu un capital de 4 milioane FFR (cca 620.000 €), incearca o noua tentativa in mai 1985 de a pune mana pe « Rhul ».

Tentaiva insa esueaza in ciuda faptului ca COGEBA incepuse deja lucrarile de renovare!
Pentru ca fratele lui Jean Tomi, Michel, lucrase in trecut pentru « Rhul » si era bine cunoscut ca « mai putin catolic » nu numai pe Coasta de Azur dar si in cercurile de jocuri pariziene, ale caror « guru » era pe atunci Marcel Francisci.

Trebuie asteptat pana la sfarsitul anului 1986 perioada coabitarii politice « stanga-dreapta », Presedintele Mitterrand de stanga, iar guvernul de dreapta.

Pierre Joxe (PS) fiind inlocuit cu Charles Pasqua (RPR) in fruntea Ministerului de Interne si astfel « Rhul» primeste din nou autorizatia de functionare.

Interesant este ca SNBM (Société Niçoise des Bains de Mer) care a obtinut autorizatia, “seamana” mult cu SNEC (Société Niçoise d’Exploitation des Casinos) si in plus, consiliul sau de administratie este o asociatie de prieteni ai lui Fratoni (AAAF) !

Inainte insa ca acest eveniment sa aiba loc, pe 12 martie 1980, un comisar si un inspector de la PJ (Politia Judiciara) din Nisa cand au debarcat la somptuoasa vila a lui Fratoni, «Un Casedu» (coliba in dialect corsican) construit pe colinele Muntelui Vinaigrier de unde Fratoni putea admira cu deosebita placere insemnul in neon albastru al Cazinoului « Ruhl », el nu mai era de gasit.

Aflat in exil in Elvetia dupa « caderea Ruhl-ului », Fratoni a avut grija ca in noua societate creata « factorii de decizie » sa fie tot ai lui, ginerele si fica, respectiv, alte rude apropiate si vecini din satul sau natal corsican Cuttoli-Corticchiato de langa Ajaccio.

Deschiderea oficiala a avut loc pe 10 aprilie 1987 dupa cinci ani de intrerupere de functionare.

Printre invitatii de seama il descoperim pe D-l Delfin Ugarte Centurion, pe atunci Ministrul Industriei si Comertului din Paraguay.

Ceea ce insa noi am gasit extrem de interesant este faptul ca dupa ce elvetienii considera ca Fratoni a devenit la ei in Lugano o « persoana nedorita», el isi gaseste refugiu la Asuncion, capitala Paraguay-ului.

Si nu numai el!

Prietenul lui «de o viata», Primarul metropolei «Nice la Belle» de pe Coasta de Azur, Jacques Médecin, il va urma in curand in exil, care via Paraguay, ajunge in Uruguay! Doua tari « frati de cruce » ca si Fratoni si Médecin.

Din documentele pe care le-am putut studia cu sau fara autorizatie, reiese ca pentru « fratii de cruce » situatia devine « critica » in 1990.

Inainte insa ca Fratoni sa ajunga in Paraguay, el « tranziteaza » prin Spania unde este operat de o tumoare la prostata.

Documentele medicale nu mentioneaza natura tumorii cu certitudine, dar se pare ca este vorba de o tumoare benigna cu posibilitati de « malignizare ».

Aparent, ar fi fost vorba de o simpla prostatita, dar ulterior apar complicatii, motiv pentru care « Colonelul » este operat de mai multe ori, ulterior suportand cu greu diferitele tratamente prescrise!
In ceea ce il priveste pe Jacques Médecin, « Le Seigneur de Nice et de la Cote » (Stapanul « absolut » al Nisei si al Coastei de Azur) puternic « atasat » libertatii, trebuie sa-si faca si el urgent « bagajele » pentru a alege calea exilului, altfel risca ani grei de detentie, poate chiar intre « zidurile » propriei sale « cetati ».

In noiembrie 1989 fiind inculpat pentru delictul de « ingerinta », dar ulterior si pentru alte capete de acuzare, el demisioneaza din toate functiile pe care le detine.

Descendent al unei celebre familii « niçoise » de oameni politici cu functii importante detinute la Primaria Nisei, respectiv in Consiliul General al Departamentului « Alpii Maritimi » din mai multe generatii si « stapani » pe Coasta de Azur, Jacques Médecin, foarte controversat si greu prins cu « mata-n sac », se refugiaza in Uruguay, la Punta del Este in septembrie 1990.


Condamnat prin contumacie de catre TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) din Grenoble, el este arestat in noiembrie 1993 si incarcerat la inchisoarea din Montevideo, capitala Uruguay-ului, de unde la sfarsitul lunii noiembrie 1994 este extradat in Franta si este condamnat de patru ori la « inchisoare ferma » (privata de libertate) si sanctionat cu amenda penala.

Cele patru condamnari sunt :

1. Pe 6 ianuarie 1992, la un an de inchisoare privata de libertate si o amenda penala de 300.000 FFR (cca 45.000 €) pentru delictul de ingerenta.

Declarat « incapabil » de a exersa o functie publica pentru totdeauna, el trebuie sa despagubeasca pe Joseph Figueras, un contribuabil din Nisa cu suma de 2.168.874 FFR (cca 320.000 €)

2. Pe 16 mai 1995, la doi ani de inchisoare privata de libertate si 200.000 FFR (30.000 €)
pentru deturnare de fonduri in dosarul Operei din Nisa si cinci ani de privare de drepturi
civice.
3. Pe 2 august 1995, la trei ani si jumatate de inchisoare privata de libertate si un million de franci (cca 150.000 €) amenda pentru insusire de bunuri necuvenite si coruptie, in dosarul SEREL, societate specializata in semnalizare si regularizare rutiera.

Intre 1986-1990, Jacques Médecin a primit nu mai putin de patru milioane de franci (cca 600.000 €) mita (« spaga ») de la Françis Guillot, PDG al SEREL.

4. Pe 31 martie 1998, in absenta, la doi ani de inchisoare privata de libertate pentru frauda fiscala.

Pe 12 ianuarie 1996, pedepsele lui acordate de instanta sunt confirmate in appel, mai putin inchisoarea privata de libertate care este « redusa » la numai doi ani.

In ciuda acestui fapt, Jacques Médecin paraseste Franta si se intoarce la Punta del Este in Uruguay cand moare pe 17 noiembrie 1998, neispasind deloc pedeapsa la care a fost condamnata.

Mentionam ca Jacques Médecin a fost Primar al Nisei intre 1966, dupa decesul tatalui sau pana la demisia lui in 1990, Deputat al Departamentului Alpii-Maritimi intre 1967-1988, Secretar de Stat al Turismului in guvernul Raymond Barre intre 1976-1978 si Presedinte al Consiliului General al departamentului « Alpii Maritimi » intre 1973-1990.
In sfarsit, am facut acesata prezentare sumara a cuplului Fratoni-Médecin, pentru ca noi credem ca aceasta veriga poate contribui la descoperirea disparitiei lui Agnès Le Roux.

Fratoni era omul Mafiei siciliene si avea contacte cu « oameni de afaceri » membri ai SAC-ului, iar Médecin, prieten de copilarie a lui Fratoni facea « afaceri » cu mafioti de prim rang care erau la comanda SAC-ului.

Din investigatiile noastre stim ca Médecin nu era « infratit» nu numai cu Fratoni ci si cu Spaggiari, unul dintre « exponentii de frunte » al Mafiei.

Exista fotografii de arhiva care il surprind pe Médecin alaturi de Spaggiari intr-un vol charter Paris-Tokyo, pe vremea cand el era Ministru al Turismului si urma sa prezinte la destnatie o expozitie de pe Coasta de Azur.

Ce coincidenta !

Ce cauta Spaggiari in acel vol charter, numai cu douzeci de zile inainte ca Politia sa puna mana pe el ?

Cum a fost posibil ca el sa reuseasca sa fuga din Palatul de Justitie in ajunul alegerilor municipale din 1977 ?
Mai mult ! Médecin era « infratit » si cu Urbain Giaume, ultimul « pilon» al « french connexion », figura folclorica al marelui banditism si al traficului de stupefiante arestat si incarcerat pe 30 iunie 1977 la cererea biroului american de narcotice pentru expedierea de maniera clandestina aproape a unei tone de heroina in Statele Unite ale Americii intre 1969-1974.


In 1978 este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala.

Fost erou al FLF (Fortelor Libere Franceze), Sef ocult al SAC-ului local, el controla cele mai selecte braserii din Piata Masséna (Mayfer, Whisky-Club, etc.) si era inscris in fisierul national al marelui banditism din 1951 si al oficiului de stupefiante din 1955.

Jacques Médecin a pastrat « bune relatii » si cu alti fosti camarazi de scoala, ulterior deveniti celebrii in domeniul marii criminalitati.

Jean-Thomas Giudicelli (primar si consilier municipal general la Petralba in Corsica, inscris in fisierul national al marelui banditism, ucis de Christian Guazzeli in fata barului « Le Perroquet » in portul din Nisa in 1960), Marcel Gambotti (in UG din 1975 pentru un hold-up la la Posta Thiers inscris in fisierul national al marelui banditism din 1964), Pierrot Rossi (succesorul lui Giudicelli, ucis in barul sau l’Ancre in decembrie 1961) si Pierre Antonini « cazut si el la datorie » ceva mai tarziu pe baricadele diverselor rafuieli (« réglements de comptes ») i-au fost colegi de scoala cu Jacques Médecin.

Inca din 1977 Fratoni « preia » controlul cazinoului « Palais de la Méditerranée », insa numai teoretic, pentru ca Renée Le Roux, mama lui Agnès este incapatanata si nu se lasa condusa.

Pragmatic, profitand de conflictul intre mama si fica in familia Le Roux, Fratoni sfatuit si de catre Agnelet se hotareste sa cumpere partea lui Agnès pentru a detine o majoritate de actiuni din Cazino, ceea ce i-ar fi permis « preluarea puterii », practic si neconditionat!

Pe Agnès averea n-o interesa si nici mediul hiper-burghez in care traia!

Sfatuita si ea la randul ei tot de catre Agnelet, avocatul si iubitul ei, accepta oferta lui Fratoni!
Astfel, pe 30 iunie 1977 gratie votului lui Agnès, Fratoni preia « oficial » (daca poate fi spus asa !) directia Cazinoului, contra sumei de trei milioane de franci, declarat ca pret al « tranzatiei».

Din documentele pe care le-am studiat rezulta clar ca pe data de 16 mai 1977, Fratoni vireaza pe contul comun a lui Agnès Le Roux si Jean-Maurice Agnelet deschis cu trei zile in urma la UBS (Union de Banques Suisses), suma de 869.565 FCH (cca 1,75 FFR pe atunci, corespunzand sumei de 270.000 €).

Cum au ajuns banii in Elvetia vom afla mai tarziu, datorita depozitiei unui oarecare Marc-Jean Richard, un francez rezident in Elvetia care declara politiei : « vineri, 13 mai 1977 in cursul dupa amiezii am fost vizitat de unui individ pe nume Antoine Gilmetti, foarte probabil in urma unui randez-vous ! Cand ne-am intalnit el m-a rugat sa-i schimb o suma de bani in franci francezi si sa-i virez pe un cont numeric la UBS, suma corespunzand la cca 1,75 milioane FFR ».

In plus, aflam ca Richard va afirma ulterior anchetatorilor ca el nu-l cunoaste pe Fratoni si nici cuplul Le Roux-Agnelet.
In realitate este vorba de profesionisti care au « executat » misiunea, deci ei au luat toate masurile pentru ca adevarul sa nu fie descoperit.

Este inutil sa-l cautam.

Insa, daca acest transfer poate fi considerat un adevarat mister, ce sa mai spuneam de a doua parte a tranzactiei Agnès Le Roux/Jean-Dominique Fratoni?

Pentru ca este vorba de 1.200.000 FFR (cca 185.000 €), suma care a depus Fratoni personal pe contul lui Agnès, in lichid !

De fapt, acest lucru stim din declaratia facuta de catre Agnelet politiei nationale si confirmata verbal in fata Judecatorului de Instructie care a deschis o informatie judiciara dupa disparitia lui Agnès.

In declaratia sa Agnelet afirma: « Cred ca era pe 12 iulie 1977 cand Agnès a venit in cabinetul meu avand cu ea geanta de plaja in care ea avea 1.200.000 FFR.

I-am sugerat atunci sa transforme acesti bani in bonuri de casa anonime, ceea ce am si facut la BCI (Banca Comerciala Italiana).

Insa, in ultimul moment, Agnès si-a pastrat in lichid suma de 50.000 FFR (cca 7700 €) si bonurile anonime de casa au fost emise numai pentru suma de 1.150.000 FFR (177.300 €) ».

Conform celor declarate de Agnelet, tot Agnès ar fi trebuit sa transfere banii in Elvetia!
In procesul sau verbal redactat in fata Judecatorului de Instructie Richard Bouazis insarcint cu dosarul lui Agnès putem citi: “Am convenit pentru un randez-vous la Geneva pe 16 sau 17 noiembrie 1977 la Hotelul “Pacii” (Hotel de la Paix)

Aici merita sa completam declaratia lui Agnelet facuta politistilor care s-au ocupat de acest caz Christian Noguéra si Michel Laffargue si, care nu a fost consemnata in nici un document al epocii.

Agnès Le Roux si Jean-Maurice Agnelet au hotarat de comun acord ca banii sa fie transferati de catre Agnès, din cel putin doua motive.

In primul rand, pentru ca sansa lui Agnès de-a trece frontiera fara sa fie controlata era mult mai mare, fiind femeie.

Un studiu care noi am efectuat la frontierea-franco elvetiana in zona Genevei la mai multe puncte de trecere, in acest scop, ne-a confirmat ca in cazul « micului trafic » de frontiera tolerat de autoritatile duaniere, din 100 de masini inmatriculate in Franta, numai 37 au fost controlate.

Iar din cele 37 la volanul masinii, erau barbati in 35 de cazuri.

Invers, din 100 de masini inmatriculate in Elvetia, 66 au fost controlate, din care numai in 7 cazuri la volan se aflau femei.


In peste 55% din cazuri controlul a fost efectuat atat de catre vamesii francezi cat si de catre cei elvetieni.

In restul de cazuri numai de catre franceezi 10% sau numai de catre elvetieni 35%.

In al doilea rand, Agnelet era un auxiliar de justitie, un avocat reputat, in plus si Presedintele local al OADO (Organizatia pentru Apararea Drepturilor Omlui) ceea ce i-ar fi creat mari probleme in cazul unui control in care sa fi fost « testat pozitiv ».

In schimb, « excentrica » si « depresiva » Agnès, purtand numele Le Roux ar fi scapat fara mari dificultati, cu atat mai mult cu cat ar fi fost si asistata de catre cunoscutul avocat si iubit Jean-Maurice Agnelet.

Faptul ca Agnelet nu-si mai amintea ca era vorba de 16 sau 17 noiembrie este mult mai putin important, pentru ca oricum intre 27 octombrie si 2 septembrie Agnès disparuse deja.

Deci el stia cu certitudine ca rendez-vous-ul stabilit la Geneva nu va mai avea loc.

In plus, tot Agnelet a declarat anchetatorilor ca la data fixata la intalnirea de la « Hotel de la Paix », totusi a fost prezent cineva, un necunoscut.

Si intr-adevar din documentele la care am avut acces reiese ca Agnelet locuia in « Hotel de la Paix », dar cu altcineva, noua lui prietena, o alta mostenitoare de avere, canadianca Françoise Lausseure, cu care se casatoreste nu peste mult timp in Canada.

Tot ea i-a servit si de alibi lui Agnelet declarand ca in perioada disparitiei lui Agnès ei au fost tot timpul impreuna.

Este motivul pentru care Agnelet desi inculpat in august 1983 si incarcerat, este repus in libertate numai dupa doua luni.

Trebuie sa remarcam si nu fara interes faptul ca odata cu disparitia lui Agnès, teoretic, banii apartin lui Agnelet, cum contul in care banii au fost depusi era un cont comun.

Deci acest element ar fi putut fi un mobil pentru Agnelet.

Cu atat mai mult cu cat, pe data de 17 noiembrie el depune pe un cont personal deschis la SBS (Société des Banques Suisses) la Geneva, suma de 128.000 FCH (cca 256.000 FFR atunci si cca 40.000 €), provenind pe de o parte de pe contul lui Agnès de la UBS, iar pe de alta parte din « fondurile » aduse de catre « necunoscut », care s-a prezentat ca « emisar » al lui Agnès.

Mai tarziu, pe 3 februarie1978 el lichideaza si contul ei N°362.141.00P la UBS.

El nu va fi niciodata creditor decat de 41, 30 FCH iar numele de Agnès Le Roux va dispare pentru totdeauna.

In schimb, contul lui Agnelet devine creditor la SBS Vevey de 1.014.000 FCH (cca 2.000.000 FFR, cca 615.000 €), cont pe care noua iubita a lui, Françoise Lausseure, figureaza si ea!

Mai mult, in ceea ce priveste cele doua tentative de siucidere, am aflat ca prima oara pe 4 octombrie 1977, Agnès in urma unei crize de nervi datorita geloziei ei « exagerate » (afirmat de catre Agnelet si fara temei din punctul lui de vedere!) apsoarbe 10 pastile de immenoctal.

Lasa si un « biletel » care ridica multe semne de intrebare anchetatorilor : «Désolée, mon chemin est fini. Je m’arrête là. Tout est bien. Agnès. Je veux que ce soit Maurice qui s’occupe de tout.» (Imi pare rau, drumul meu se opreste aici. Totul este in regula. Agnès. Vreau ca Maurice se se ocupe de toate.)
Cand afla, Agnelet trimite salvarea la alta adresa, cu toate ca el dispune de cheile apartamentului.

Agnès este spitalizata intr-un tarziu, « scapa » dar nu da nicio explicatie celor apropiati.

Doua zile mai tarziu, in timpul noptii, ea inghite alte pastile si isi deschide venele.

Agnelet asteapta dimineata pentru a anunta salvarea.

Apelul fiind inregistrat pe banda magnetica descoperita mai tarziu in biroul lui.

Este mult mai interesant insa ca politistii deplasati la fata locului nu gasesc nici medicamentele si nici instrumentele transante cu care Agnès si-ar fi deschis venele.

Si inca ceva ! Investigatiile pe care le-am facut in fostul anturaj al personajul Jean-Maurice Agnelet pentru a-l cunoaste mai bine, precum si in documente de arhiva, ne-au condus si la alte probe incriminatorii contra lui!

Este vorba de toamna anului 1979 cand anchetatorii « debarca » neanuntat la fosta sotie a lui Agnelet la Cantaron, iar in vasta biblioteca a « seducatorului care traieste numai din afaceri dubioase si colectioneaza amante », dupa cum spunea D-na Le Roux la procesul din 12 octombrie 2007, ei gasesc in « Œuvres complètes de Montaigne » urmatoarea dedicatie : « 17 mai 1977. Geneva. PM-PV cu prietenie », adica ziua in care Agnès si Agnelet erau la Geneva pentru a vinde lui Fratoni votul lui Agnès in « Palais de la Méditerranée » (PM-Palais de la Méditerranée, PV-Palais Venetian, proprietarul zidurilor PM).

Si nu numai ! In « Journal d’André Gide », urmatoarea nota : « 30 iunie 1977-securitate-PM-PV » ! (Data sedintei consiliului de administratie, cand Fratoni anunta « suprematia » sa in « Palais de la Méditerranée)
In « Œuvres complètes de Rimbaud »: «Pe 7 octombrie 1977-nava beata. Clasarea dosarelor PM-PV » ! (Ceea ce corespunde cu ziua celei de-a doua tentative de sinucidere a lui Agnès)

In sfarsit, pentru ca lista sa fie « completa », in « Tomes I–II, Hemingway » gasim urmatoare inscriptie: « Miercuri 2 noiembrie 1977-reclasarea dosarelor PM-PV. Libertate » ! (Ceea ce coorespunde exat datei la care absenta lui Agnès este semnalata, cum ea nu a mai fost vazuta dupa 27 octombrie)
La intrebarile puse de anchetatori referitor la notitele lui, Agnelet afirma cu aroganta : « Orice asemanare cu faptele reale nu poate fi decat intamplatoare ».

In aceste conditii, cand Agnès este disparuta deja de trei luni, Jean-Maurice Agnelet pare un cupabil ideal, cu atat mai mult ca el neaga totul in bloc, chiar si faptul evident ca ar fi avut o relatie sentimentala cu Agnès.

Insa, politistii Christian Noguéra si Michel Laffargue care s-au ocupat de caz nu prea cred in vinovatia lui Agnelet, pentru ca chiar daca este un « profitor, afemeiat, escroc sentimental » cum spunea Renée Le Roux, mama lui Agnés, el nu are « sange » de criminal.

Agnelet era considerat de catre ei un bleg, « un papa lapte », un las, incapabil sa comita un asasinat.

Si ei erau considerati politisti experimentati, « invechiti in meserie » (« Des chevronnés »)! Iar noi crdeam in cele afirmate de catre ei.

Si asta in ciuda faptului ca in 1986 in fata Curtii de Apel Aix en Provence (Aix-Marsilia), unde verdictul de “non-lieu” este declarat definitiv si irevocabil, Agnelet afirma ca : « Eu nu m-am atins niciodata de banii lui Agnès dupa ce ea a murit » ! (De unde stia el ca Agnès era moarta ? Se stia doar ca este disparuta !)
Totusi, exact dupa un an de la disparitia lui Agnès, pe 2 noiembrie 1978, anchetele politienesti care se aflau in desfasurare conduc indirect la punerea sub sechestru al acestui cont Agnelet-Lausseure.
Toti protagonistii dosarului Le Roux au pretentii la aceasta « mosternire ».

Fratonii in primul rand, pentru ca acel « contract » pe care el il facuse cu Agnès nu a fost onorat de catre cea din urma si deci banii sunt ai lui.

Pentru ca ei au servit pentru cumpararea actiunilor lui Agnès in cazinoul « Palais de la Méditerranée », fapt cunoscut si « consemnat » de catre autoritatile franco-elvetiene.

Mentionam aici un lucru esential.

Daca legislatia franceza interzice « cumpararea » sau « vanzarea » de actinui numai cu unicul scop de a favoriza unul sau mai multi actionari in cadrul unei societati pentru « preluarea puterii », conform legislatiei elvetiane acest lucru este posibil.

Fratonii pe atunci in exil la Lugano, avand si nevoie de bani, era logic sa « candideze » la contul lui Agnelet-Lausseure, cu atat mai lult ca se afla la el « casa ».

Din pacate insa Fratoni abandoneaza « cursa » pentru « mostenire » pentru ca moare la Lugano in 1994.
VIsul de a vedea « conglomeratul » Nisa (Nisa-Cannes-Monaco), Las Vegas-ul Europei, chiar daca a devenit realitate in timp, ceva mai tarziu, lui nu i-a mai putu folosi, din pacate.

Madame Le Roux, mama lui Agnès, deasemenea, pentru ca in cazul mortii lui Agnès, mostenitoarea ei de drept era ea si societatea RLR pe care ea o crease cu scopul de a gira mostenierea lui Agnès.

Si in sfarsit, Agnelet, pentru simplul motiv ca titularul acelui cont era el.

Trebuie sa mentionam aici inca un lucru esential.

Este tot Agnelet care « intermediaza » afacera dintre Fratoni si Agnès.

Iar la inceput tot el se ocupa si de afacerile lui Renée Le Roux, mama lui Agnès.

El este deci care trage toate sforile, in toate directiile, ceea ce il incrimineaza si mai mult in dosarul penal care I se deschide !

In documentele de arhiva ale epocii am descoperit pe 2 martie 1982, un anunt oficial, legal, al Cantonului de Vaud (Elvetia), care suna cam asa : « Pe data de 4 martie 1982 la orele 10H00, in birourile oficiului de urmarire judiciara suma de 1.040.000 FCH (cca 640.000 €) va fi sesizata pentru acoperirea creantelor lui Jean-Dominique Fratoni ».

Cu alte cuvinte, Fratoni fiind si la fata locului, a actionat rapid si toata legalitatea.

Dar, Renée le Roux alertata de un jurnalist, intervine in a ceasta « operartiune discreta» a lui Fratoni si sesizarea contului in favoarea celui din urma este anulata.

Si pentru el este de-abia inceputul sfarsitului.

Pe 30 inuie 1983 va fi condamnat prin contumacie (in absenta) de catre TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) din Nisa la doi ani de inchisoare privata de libertate si rambursarea a 360 milioane FFR (cca 55 milioane de €) care datora fiscului francez si directiei nationale a vamilor.

Ceva mai tarziu, in aceleasi conditii de doua ori la cinci ani de inchisoare privata de libertate si 48,9 milioane de FFR (cca 7,5 milioane de €) pentru comiterea infractiunii de « frauda fiscala ».

Insa, o alta decizie judiciara este acea care il va defaoriza in raport cu ceilalti « candidati » aflati in « cursa » pentru faimosul cont de la SBS Vevey.

Este vorba de condamnarea lui de catre acelasi tribunal pe 17 februarie 1984 la un an de inchisoare privata de libertate pentru « cumpararea votului unui actionar al unei societati anonime ».

Argumentul lui pe care il avea pregatit in fata justitiei franceze era unul invatat « pe de rost » pe vremuri de la Agnelet : « Eu nu am cumparat votul lui Agnès, dandu-i 3 milioane de FFR, ci actiunile ei in cazinuol « Palais de la Méditerranée ».

Conform celor sustinute de Renée le Roux, mama lui Agnès, din contra, suma de 3 milioane de FFR a fost oferita lui Agnès pentru a cumpara votul ei la Adunarea Generala a actionarilor de la « Palais de la Méditerranée » din 30 iunie 1977.


In ceea ce il priveste pe Agnelet, el nu are argumente decat cu geometrie variabila.
Pe data de 20 septembrie el declara judecatorului Bouazis la Nisa ca « Fratoni a varsat cele 3 milioane de FFR pentru a cumpara votul lui Agnès », iar mai tarziu, peste doua saptamani revine la vechea sa declaratie afirmand ca « Eu am fost desemnat de catre parti ca sechestrator de fonduri pana cand Agnès va dispune de actiunile ei ».

Pe 16 octombrie 1986, tot el, in fata Curtii de Appel de la Lyon afirma ca banii au servit intr-adevar pentru cumpararea votului lui Agnès in favoarea lui Fratoni care i-ar fi permis sa devinia actionar majoritar la « Palais de la Méditerranée ».

Din nefericire pentru el, Curtea de Appel de la Lyon il condamna pentru « abuz de incredere », adica pentru ca s-a « servit » de banii lui Agnès in absenta ei cand aceasta era declarata deja disparuta.

In sfarsit, pana pe 12 iunie 1989 nu se intampla nimic cu contul tripletului Fratoni-Agnès (Renée Le Roux)-Agnelet blocat, insa cum la aceasta data se implinesc din punct de vedere juridic exact 10 ani de la disparitia lui Agnès, tribunalul teritorial administrativ are dreptul sa o declare « decedata » !

Adica, succesiunea a fost declarata « ipso facto », deschisa.

In aceasta pozitie, Renée le Roux are un avantaj net in ceea ce priveste recuperarea banilor « donati » de catre Fratoni lui Agnès, aflati pe contul lui Agnelet !

Pentru asta insa « duce un razboi » de anvergura cu barierele administrative « oarbe » si « surde » pe de o parte franceze, iar pe de alta parte cele elvetiene, un fel de mori de vant, care chiar daca teoretic sunt posibil de trecut, respectiv, de invins, practic, ridica mari probleme de tot felul, cu atat mai mult cu cat azi D-na Le Roux are deja 85 de ani.

Si asta chiar daca pe vremuri de mult apuse ea era o tragatoare de exceptie, iar in 1951 a participat la un concurs de vanat porumbei unde a obtinut rezultate deosebite.

In schimb, daca ne gandim totusi ca ea a fost capabila inca de pe vremea cand Agnès traia, ca pentru suma care acesta ei îi datora, cei 200.000 FFR sa o dea in judecata pe aceasta si sa trimita executorii judecatoresti pe capul ei pentru recuperarea creantei, putem « admite » fara alte probe « materiale » ca Renée le Roux este totusi o femeie care « nu se lasa facuta » cu usurinta.

Desi pe o carte postala pe care am descoperit-o intamplator, trimisa din Maroc de catre unul dinre baietii lui Agnelet in 1990, decedat ulterior in urma contaminarii cu virsul Sida, acesta scrie unui prieten : « O carte postala pentru a spune inca odata si pentru totdeauna ca parintii mei sunt niste asasini si eu am desfacut un sac in care sa-i pun pentru a fi aruncati intr-un depozit cu deseuri radioactive », pentru Agnelet surpriza vine doar in iunie 1999, mai exact pe data de 11 cand Françoise Lausseure, fosta lui sotie, fosta eleva la Liceul din Monaco si ea, care in 1984 prin testament « lasa » lui 1,5 milioane de FFR (cca 220.000 € azi), si jumatate din averea ei in Canada, revine asupra declaratiilor sale, pe baza carora el este achitat in 1985 si anume ca intre 27 octombrie si 2 noiembrie, ea nu a fost cu Agnelet la « Hotel de la Paix » la Geneva, ci la o pritena in alta parte ! Si Agnelet nici nu a condus-o la Lyon pentru trenul de Paris ! Mai mult ! Panicand, indruma anchetatorii catre Muntele « Cassin » unde ar fi posibil sa fie gasit cadavrul lui Agnès ! Ancheta a esuat in acest sens asa cum am mentionat, nefiind gasit nici o urma de ADN la fata locului ! Din acest motiv incepe o noua hartuire in fata tribunalelor a lui Agnelet si inculparea lui a doua oara in acest dosar in 2004, dupa acumularea si a altor probe intre timp mentionate in articol, pentru ca in decembrie 2006 asa cum am mentionat, sa fie din nou achitat ! Pentru ca chiar daca D-na Renée Le Roux afirma si unul dintre avocatii ei, D-na Hervé Temime o sustinea ca Agnelet era «Un homme qui vivait de magouilles, de sexe et de ses charmes», era casatorit si « colectionar de iubite », jumatate « Saint Jean de la Croix », jumatate « Al Capone » Juriul popular nu l-a considerat neaparat un asasin !"

Dosar de o mare complexitate, in incercarile noastre de a gasi o pista care ar putea conduce la descoperirea adevarului, am fost obligati sa recurgem la investigatii cu totul iesite din comun, nu rareori lipsite de legalitate juridica si nu rareori fiind amenintati chiar si cu moartea.

Avem certitudinea ca nu am aflat tot ceea ce se cunoaste in acest dosar, insa cunoastem foarte multe « amanunte » pe care putin sunt cei care le cunos.

Care niciodata nu au fost comunicate presei si televiziunii, care niciodata nu au fost analizate, fie din lipsa de interes, fie din motive, poate si politice.

Avem convingerea ca am descoperit si unele « amanunte » care nu au fost cunoscute nici de catre autoritatile politienesti si judecatoresti care s-au ocupat de acest dosar de-a lungul timpului, pentru ca ele au urmat nu rareori piste false care intotdeauna au esuat.

Autorul acestui articol va adresa o varianta in limba franceza sub forma de memoriu Tribunalului de Inalta Instanta Aix en Provence (Aix-Marseille).

Nu pentru a-l dezvinovati pe Agnelet sau a-l acuza pe Fratoni ci pentru cautarea adevarului.

COMENTARIUL AUTORULUI


In acest articol am incercat sa punem in evidenta nu numai complexitatea Dosarului Le Roux-Agnelet, respectiv problemele cu care s-a confruntat jurisdictia in acest dosar, dar si contextul social-istoric in Franta anilor 70 in care disparitia lui Agnès le Roux a avut loc

Am incercat sa prezentam deasemenea persoanele implicate in acest dosar asa cum au fost si sunt ele in realitate in urma unor investigatii pe care le-am facut la fata locului sau folosind documente de arhiva unele comunicate presei, altele nu, considerate « secret de instructie ».

Unele cunoscute, altele mai putin si cateva, chiar deloc.

Pe tot parcursul articolului am incercat sa fim impartiali.

Chiar daca consideram ca « beneficiul indoielii » ar fi trebuit sa profite lui Agnelet, asa cum el ar trebui sa fie favorabil oricarui inculpat contra caruia nu exista probe directe, noi nu-l consideram pe Agnelet nevinovat.

Probabil ca Agnelet avea interes ca Agnès sa dispara pentru totdeauna, in primul rand pentru ca avea acces la contul ei pe care se aflau banii « adunati» de la Fratoni, iar in al doilea rand pentru ca el facuse deja o alta cucerire, a doua lui sotie, Françoise Lausseure, fosta eleva la Liceul din Monaco si ea, care in 1984 prin testament « lasa mostenire» lui Agnelet « in caz ca… ! » 1,5 milioane de FFR (cca 220.000 €) si jumatate din averea ei in Canada .

Deci Agnès n-o mai interesa.

Insa credem ca Agnelet nu este singurul care ar fi avut interes sa dispara Agnès.

Acelasi interes ar fi putut avea si Fratoni ! O pista care niciodata nu a fost exploatata de catre jurisdictia franceza.
In primul rand, pentru ca asa cum am prezentat in articol, Fratoni era departe de a fi un Sfant.

Era omul Mafiei siciliene, uns cu toate alifiile, fara moralitate, lipsit de scrupule.

Iar in al doilera rand, pentru ca in momentul in care el vroia sa devina « vioara intai » la « Palais de la Méditerranée », nici el, nici Agnès care era in conflict cu mama ei si nici Agnelet nu erau la curent cu faptul ca societatea RLR infintata de catre Renée Le Roux este indivizibila si ca in concluzie, Agnès nu-si poate vinde votul ei lui Fratoni.

In orice caz, cel putin Fratoni, care sigur a fost manipulat de catre Agnelet! Logic.

Daca ar fi fost la curent, el nu ar fi avut niciun interes sa faca tranzactia.

Ar fi fost posibil ca Agnelet sa fi stiut ceva, cum la incept el a fost si avocatul familiei le Roux si in special a lui Renée Le Roux.

In acest caz Agnès si Agnelet i-ar fi putut intinde lui Fratoni o capcana care a functionat.
Cum insa el tace, Agnès a disparut in 1977 si Fratoni a murit in 1994, adevarul pe aceasta cale este putin probabil sa-l putem descoperi. Suntem deci obligati sa recurgem la o alta pista.

Daca Fratoni imediat dupa disparitia lui Agnès nu a atras atentia anchetatorilor este pentru ca in acel context el nu avea niciun interes pentru ca Agnès sa dispara.

Cel putin pentru anchetatoril! Disparitia lui Agnès i-ar fi fost fatala, pentru ca nu putea deveni majoritar in actiuni la « Palais de la Méditerranée ».

Insa, intre timp, dupa ce Agnès « l-a golit de gologani », Fratoni care tot timpul era in criza de bani, afla foarte probabil tot de la Agnelet, un fel de « agent dublu » in tranzactie ca el a fost tras pe sfoara pentru ca Agnès nu-i poate vinde votul! Ca el nu poate dispune legal de actiunile lui Agnès pentru ca societatea RLR este indivizibila.

Cum, cu « afacerea » Agnes Le Roux-J.D Fratoni erau la curent si autoritatile elvetiene, avand in vedre si faptul ca legislatia helvetica nu condamna un asemenea act, Fratoni avea cel putin doua motive sa dispara Agnès : in primul rand pentru ca sa-si recupereze banii, ceea ce a si incercart in 1982 dar fara succes pentru ca « Lupoaica » (Renée) intervine, iar in al doilea rand pentru simplul motiv ca sa se razbune conform principiilor mafiote, atat pe Agnès cat si pe Agnelet, care l-au dublat.

Prin disparitia lui Agnès stia ca pe Agnelet il scoate din « circuit » si face din el un cupabil ideal, iar Agnès neexistand si neputand onora « contratul » el is va putea recupera banii de pe contul ei .

Odata ideea venita, restul nu a mai fost fost decat un dataliu .

Pentru ca asa cum am aratat in articol, Fratonii avea legaturi « solide » atat cu Mafia siciliana cat si cu SAC-ul! Si avea la mana lui atat mafioti, cat si SAC-isti.

Chiar mai mult, SAC-isti mafioti sau mafioti-SAC-isti ! El nu trebuia sa comita un asasinat sa aiba in spinare si o crima de sange, era de ajuns ca fiscul era pe urmele lui sa-l « striveasca » ca pe un vierme!
El nu avea decat sa « lanseze » comanda iar pentru executarea ei candidati avea destui, atat SAC-isti mafioti cat si mafioti SAC-isti ! Si suficient de « indepartati » de dosar pentru ca o legatura cu el sa poata fi facuta, cel putin, imediat.

Din studiile si investigatiile noastre intreprinse in domeniul crimelor comise de catre Mafia siciliana am constat ca in general metodele utilizate de ei sunt executiile in plina strada, in locuri publice, ele avand un dublu scop : razbunarea, pedepsirea celui sau celor care « au calcat stramb », respectiv demonstratia in sine, pentru un avertisment la adresa celorlalti, pentru a-i constrange, a-i teroriza psihic.

Disparitiile, rapirile (sechestrarile de persoane), respectiv uciderea si ingroparea lor in locuri abandonate, pe terenuri dezafectate, sunt metodele folosite in actiunile lor de catre SAC.

Iata de ce ar fi fost posibil, sau ma rog, nu ar fi fost exclus ca disparitia lui Agnès sa fi fost « executata » la comanda lui Fratoni, de care nici Médecin sa nu fi fost strain, de catre SAC-isti mafioti sau mafiotii SAC-isti !

Cum insa Jacques Médecin moare in 1998 acest secret daca exista l-a luat cu el in mormant.
In incheie, exact in masura in care noi nu-l consideram nevinovat pe Agnelet, nu-l acuzam nici pe Fratoni pentru disparitia lui Agnès.

Insa, semnalam o pista care nu a fost exploatata si care poate ar merita sa fie exploatata. Cert, Fratoni nu mai poate fi pedepsit in cazul in care ar fi vinovat fiind decedat in 1994, dar cei care ar fi putut executa comanda s-ar putea sa mai traiasca inca si ar putea fi trasi la raspundere, ceea ar permite lui Agnelet sa se intoarca la Chambéry si sa vada in continuare de soarta celor 45 de tei pe care i-a implantat in gradina lui !

Sau poate justitia franceza vrea sa considere afacerea clasata.

Pentru ca un « cupabil » exista.

Pentru ca el este ideal si pentru ca partea vatamata este multumita.

Conteaza mai putin daca Agnelet este sau nu vinovat.

De ce sa aducem din nou in discutie, in prim plan, SAC-ul si afacerile sale murdare de tot felul, comise in afara legii ?

De ce sa mai compromitem membri sai, SAC-isti mafioti sau mafioti SAC-isti care in repate randuri au fost compromisi si implicati in crime de sange dintre cele mai oribile, cele mai atroce sau in marea criminalitate ?

De ce sa compromitem o organizatie fondata de catre oameni fideli marelui General de Gaulle avand un scop nobil, de a proteja genaralul si de a sustine gaulle-ismul in Franta, principala ideologie politica contra socialismului in general si cel mitterrandist, in particular ?

Daca dosarul Agnelet-Le Rox are sau nu un « miros » politic, nu sunt decat cativa oameni care ar putea raspunde la aceasta intrebare.

Daca ei mai sunt in viata ar trebui sa se manifeste.

Nu atat pentru Agnelet, (care oricum este probabil sa nu aiba timp sa-si execute pedeapsa in ciuda faptului ca avand in vedere varsta lui inaintata in mai putin de zece ani, la jumatatea pedepsei executate, ar fi « conditionabil » !), cat pentru as-i regla propriile conturi cu istoria in memoria marelui Patriot, Soldat si Om Politic care a fost « Mon General ».

Care ma face sa ma simt mandru ca sunt francez.

Trup si suflet.


POSTUM SCRIPTUM


Autorul acestui articol va adresa o varianta in limba franceza sub forma de memoriu Tribunalului de Inalta Instanta Aix en Provence (Aix-Marseille).

Nu pentru a-l dezvinovati pe Agnelet sau a-l acuza pe Fratoni ci pentru cautarea adevarului.

Autoritatile judiciare franceze nu sunt obligate prin lege sa tina cont de acest memoriu, de investigatii efectuate intr-un dosar criminal de catre jurnalisti de investigatie sau anchetatori privati.
In sistemul jurisdictional francez de tip inchizitorial (A se vedea si articolul « Justitia Romana incotro ? »: (A se vedea si articole autorului: http://www.necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/42600-o-posibila-reforma-a-justitiei-franceze-o-reforma-fara-forma-si-fara-fond.html; http://www.necenzuratmm.ro/justitie/42514-justitia-romana-incotro-catre-modelul-inchizitorial-incizitoriu-al-justitiei-franceze.html; http://www.necenzuratmm.ro/dezvaluiri/42484-sacalii.html), Procurorul Replucii este cel care numeste un Judecator de Instructie pentru instruirea dosarului (sau daca el este complex, chiar doi !), iar acesta are « mana libera » sa-si aleaga echipa lui de anchetatori din randul PN (Politia Nationala aflata sub tutela Ministerului de Interne) sau/si JN (Jandarmeria Nationala aflata su tutela Ministerului Apararii Nationale). Este tot el cel care coordoneaza ancheta si centralizeaza informatiile pentru a-l incrimina pe suspect sau eventual pentru a-l disculpa.

El are dreptul sa retina in dosar acele probe pe care le considera utile anchetei pentru aflarea adevarului si sa nu le comunice inculpatului (si nici avocatului sau, care nu are dreptul de a participa la ancheta !) in cazul in care considera ca ele pot fi clasate « secret de instructie ».

Contrar jurisdictiei romane, Judecatorul de Instructie in Franta dispune de « puteri nelimitate » practic, respectiv, de un timp « nelimitat » pentru efectuarea anchetei intr-un dosar criminal, care poate dura ani si ani de zile (in medie 4-5 ani !), timp in care el are dreptul de a-l tine pe inculpat cu statutul de « prevenit » in stare de arest, privat de libertate intr-un Penitenciar sau Centru de Detentie.

Cand el considera ca instructia este terminata poate inainta dosarul inculpatului Parchetului pentru a fi judecat de catre un Juriu Popular compus din 12 membri (3 magistrati si 9 cetateni de moralitate « ireprosabila » alesi arbitrar de pe listele electorale) Din contra, daca la terminarea instructiei el ajunge la concluzia ca nu exista probe suficiente pentru ca inculpatul sa fie tradus in instanta, il poate elibera din inchisoare, poate inceta urmarirea penala contra inculpatului si poate clasa dosarul! In majoritatea cazurilor insa, in medie inculpatii in dosarele criminale petrec in spatele gratiilor ani grei de detentie, din care ceva mai mult de o treime sunt eliberati fie pentru ca sunt nevinovati, fie pentru ca nu sunt probe suficiente pentru a-i trimite in instanta.

Tot in jur de o treime din cazuri, inculpatii sunt achitati la proces pentru ca dosarul este prost instruit de Judecatorul de Instructie, iar avocatul (sau avocatii) apararii reusesc sa scoata in evidenta deficientele sau incoerentele lui impresionand juratii, care vor da verdictul « nevinovat » !

In sfarsit, numai in ceva mai putin de o treime din cazuri inculpatii sunt condamnati la pedeapsea privata de libertate, insa exista si numeroase cazuri in care acestia « scapa » de pedeapsa in fata unui alt complet de judecata la Curtea de Apel.

In orice caz, in nicio imprejurare, niciodata, justitia franceza nu se scuza si nici nu cere iertare.

« C’est la vie, parfois trop injuste.

A chacun son destin ! » (Asa este viata, uneori nedreapta. Fiecare cu propriul sau destin !)

Vive la République!

Vive la France!

__________________________

(*) SAC-Seviciul de Actiune Civica, organism « independent » de Partidul Gaulle-ist, in legalitate intre 1960-1981 creat sub forma unei asociatii conform legii specifice ONG-urilor din 1901 in serviciul Generalului Charles de Gaulle si apoi « succesiunilor » gaulle-iste, a fost considerat si ca o « Politie paralela », initiata in serviciul Generalului dupa intoarcerea sa « la putere » in 1958, de catre o « garda de fidel » si « devotati inconditional » gaulle-ismulu ! SAC-ul conceput si organizat conform ideologiei gaulle-iste avea ca « obiect de activitate » (principalul scop !) mobilizarea poporului francez contra comunismumlui ! Printre membri sai fondatori se disting Jacques Foccart adevaratul sau patron si confident al Generalui, Pierre Debizet, un erou, un vetren al «Frantei Libere » (ramura Libération du Nord si BCRA), Christian Fouchet, Charles Pasqua si prietenul sau Étienne Leandri, ex-colaborator notoriu al Gestapo-ului, reconvertit in traficul de droguri si protejat de catre CIA pentru activitatile sale anti-comuniste ! Oficial, SAC-ul a fost infiintat pe 4 ianuarie (dupa sarbatorile anului nou) in 1960, data inregistrarii lui la Prefectura Parisului cu scopul de a-l sustine inconditional pe Generalul de Gaulles si ideologia gaulle-ista ! In principiu, SAC-ul recruta militanti gaulle-isti dar si « altii » care puteau servi gaulle-ismului cum ar fi Jo Attia si Christian David (supranumit « Le Beau Serge »), borfasi ai epocii, pentru « simplul » motiv ca ei ar fi servit Rezistentei intre 1940-1944. In timpul razboiului de independenta a Algeriei, multi membri SAC favorabili Algeriei franceze, demisioneaza in bloc ! In particular, Pierre Debizet isi lasa locul de sef al SAC-ului, lui Paul Comti, o garda de corp al generalului. Odata cu demisia celor fideli lui De Gaulle si miscarii gaulle-iste, SAC-ul incepe sa recruteze indivizi din ce in ce mai putin seriosi, mai mult dubiosi, iar « incidentele », la inceput politice, iar ulterior chiar si de drept comun, care nu mai reprezentau miscarea gaulle-ista incep sa succede in lant. Astfel, in 1965 SAC-ul este banuit de a fi participat la rapirea si sechestrarea sefului opozitiei marocane Mehdi Ben Barka. De-altfel, Jaqueline Hémard si Ali Bourequat, membri ai Retelei Voltaire acuzau SAC-ul ca ar fi fost finantat de catre traficul de stupefiante din Maroc. In 1968, membri ai SAC-ului deghizati in angajati ai serviciului de urgenta spitalicesc si ai salvarii ataca manifestantii pe care îi imbarca in ambulenta si îi zdrobesc in bataie la cartierului lor gneral din strada Solférino, preparand simultan o contra-manifestatie in favoarea lui De Gaulle. Este tot SAC-ul care dupa alegerile din 1968 a lichidat din casele de tineret (Maisons des Jeunes) diverse asociatii cum au fost Maoiste, Katangais. Ulterior, SAC-ul a creat grupul « l’UNI » contra « subversiunilor de stanga » in mediul universitar. Debizat a ajutat sindicatul studentilor in toate demersurile pe care acesta l-a facut pe langa guvern pentru ameliorarea conditiilor socio-economice ai studentilor si pentru revalorizarea lor pe plan social. In 1968, cu ocazia manifestatiilor in mai, Foccart aduce inapoi pe Debizet in fruntea SAC-ului. El decide inlocuirea cartii de membru al SAC-ului, care semana mai mult cu un « Police Card » si solicita noilor aderenti (dar si celor vechi, teoretic !) extrase din cazierul lor judiciar. In anii 70, Patrice Chairoff publica in Libération un plan detaliat al SAC-ului, atribuit lui Gérard Kappé, din Marsilia, un om de incredere si fidel lui Charles Pasqua, privind distribuirea locurilor in stadioane al sustinatorilor partidelor de stanga cu scopul de a-i putea « supraveghea » pe acestia si eventul sa-i provoace « la nevoie » sub un pretext sau altul, int-un timp cand conflictul dintre partidele de orientare de dreapa si de stanga isi atinge apogeul ! In repetate randuri se produc incidente sangeroase sodate cu victime ! Rolul principal, dar necunoscut al SAC-ului in realitate, este supravegherea Partidului Gaulle-ist. Responsabilul departamental (judetean in Romania) al SAC-ului este membru al comitetului UNR (Union pour la Nouvelle République), apoi UDR (Union pour la Démocratie et la République) si in sfarsit RPR (Rassemblement pour la République), care ulterior intra in coalitia de dreapta UMP (Union pour la Majorité Présidentielle) ! Prin aceasta « filiera » in general, Jacques Foccart este informat direct de catre sefii departamentali ai SAC-ului care transmite lui Debizet toate informatiile despre unii « posibil alesi ai natiunii » compromisi dar si « incomozi » ai opozitiei care vor fi indepartati de la candidaturile lor chiar inainte ca justitia se se autosesiseze. Din documentele furnizate de Daniele Ganser si publicate inca 2005, reiese ca si Jacques Chirac ar fi fost presedinte de drept al Sac-ului in 1975! Datorita epuratiilor efectuate in particular in anii 1968-1969, dar in general pana in 1981, numerosi membri ai SAC-ului, conform unor informatii care ne furnizeaza François Audigier, au fost tarati in fata tribunalelor, acuzati si condamnati pentru : vatamari corporale grave voluntare, port ilegal de arme, agresiuni armate, escrocherii, fals si uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, santaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de incredere, atentate, furturi si comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori in banda organizata, degradare de vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj si tot felul de talharii ! Multi dintre membri SAC-ului spre sfarsitul existentei sale figureaza chiar si in fisierele marelui banditism («le grand banditism ») si al organizatiile de exrema dreapta. La inceputul anilor 80, datorita unor conflicte de interese si lupta pentru putere care apar intre membrii si conducatorii locali, departamentali, in cadrul SAC-ului, Pierre Debizet este alertat de fidelii sai si incearca sa ia niste masuri drastice pentru a putea tine sub control situatia. Insa, este deja « tarziu », pentru ca in 1981 la Marsilia are loc celebra drama de la Auriol, un masacru comis de catre menbrii ai SAC-ului departamental Bouche de Rhône. In lupta pentru putere, Inspectorul de Politie Jacques Massié responabilul local al SAC-ului este asasinat cu bestialitate, in noaptea de 18 catre 19 iulie la Auriol (aria metropolitana a Marsiliei) de catre membri ai acestuia cu intreaga sa familie, sotia, Marie-Dominique cu parintii ei Maurice si Emanuelle Jaqueme si, baietelul sau Alexandre, precum si cumnatul lui Georges Ferarini, cadavrele lor fiind ingropate intr-o zona dezafectata ! (cum credem ca s-a procedat si cu Agnès Le Roux !) Deghizat in asasinat politic si comandidat de catre adjunctul sau la SAC, Jean-Joseph Maria, comando-ul a fost condus de Lionel Collard, fost parasutist in Legiunea Straina, avand alaturi alti patru fideli lui Maria, invatatorul model, Jean-Bruno Finochietti si functionarii de la Posta, Ange Poletti, Didier Campana si Jean-Francois Massoni. Desi nu trebuia executat decat Jacques Massié, restul familiei a fost lichidat pentru a nu lasa martori in urma ! Maria si Collard, arestati si condamnati, au negat intotdeauna implicarea lor in acest masacru ! Ulterior s-a aflat ca Inspectorul de Politie Jacques Massié era implicat in deturnari de fonduri, dar si intr-o serie de afaceri dubioase care il dezonorau atat ca politist cat si ca responsabil departamental al SAC-ului local! In urma cestui masacru si Michel Debizet a fost cercetat de catre justitie insa fara urmari penale. Dupa castigarea alegerilor in mai 1981 de care Mitterrand, o comisie parlamentara (majoritate de stanga) solicita dizolvarea SAC-ului. Astfel, ordonanta de urgenta a scoaterii in afara legii a SAC-ului ajunge in Parlament, iar in 1982 este votata lichidarea lui, definitiv, ca organizatie/miscare gaulle-ista! Insa, imediat dupa dizolvarea lui apar si « succesorii » lui cum se intampla in general ! « Iar ursul isi schimba parul dar naravul ba » ! Noul Ministru de Interne de atunci Charles Pasqua infinteaza SDL-ul (Solidarité et Défense des Libertés) care intruneste membri ai RPR, UDF si vechii gaulle-isti de la SAC, insa si unele miscari « foarte » de dreapa (vezi « extrema dreapta »), cum ar fi PFN (Parti des Forces Nouvelles). Acest prim nou « descendent » al SAC-ului n-a prea avut o existenta « fericita » ! In urma artentatului din strada Marbœuf la Paris 1982 comis de catre Carlos in cadrul celui de-al doilea val de atentate syro-iraniens : leader Béchir Gemayel si Ambasada Franceza la Beyrouth, Liceul Carnot, Ambasada Israelului, Bulevard St Michel, Pub St Germain, Capitole Paris-Toulouse si Strada Rosiers, miscarea Pasqua precipita organizarea unei manifestatii unde militantii CNIP (Centre National des Indépendantes et Paysans) si PFN se « disting » din pacate in rau, ceea ce conduce rapid la « dizolvarea » DDL-ului. Trebuie sa mentionam si faptul putin cunoscut ca Charles Pasqua a fost exclus din SAC la ordnul lui Jacques Foccart la inceputul anului 1969 pentru ca a incercat sa preia controlul cu ocazia evenimentelor din mai 1968. O alta organizatie gaulle-ista cunoscuta descendenta al SAC-ului, MIL (Mouvement Initiative et Liberté) al carui sediu se afla la Levallois-Perret (aria metropolitana pariziana-coroana mica) care utiliza ca simbol « Crucea Lorraine » pe afise are ca presedinte intre 1981-1986 pe Jacques Rougeot. « Decendenta » tot al SAC-ului era si cea fondata de Michel Debizet dupa alegerile prezidentiale din 1981, chiar inainte de dizolvarea lui, dar o structura creata pe « scheletul » solid al « UNI » pentru a permite celor vechi membri « intrati » ulterior in viata profesionala sa fie « aproape » de mediul universitar. In sfarsit, « Le SACHET » si el o miscare gaulle-ista inlocuieste in mod secret SAC-ul, creat din fonduri oculte ale statului (« La caisse noire » de l’état !), din care cativa politisti de elita, gaulle-isti convinsi, mari patrioti, fideli generalului si gaulle-ismului se constituie ulterior in mod secret intr-un grup, « Les loups des Mers » care traiesc azi in exclusivitate in DOM-TOM (« Départements et Téritoires d’Outre Mer ») franceze ! Ei nu au fost identificati « corect » niciodata !

 

(**) « Palais de la Méditerranée (PM)», un Cazino-mit, un adevarat « nod de intalnire » al aristocratiei europene, un templu al Artelor si Jocurilor in timpul « Anilor Nebuni » (Les Années Folles », perioada interbelica, anii 1920), renaste in ianuarie 2004 cu un Hotel de Lux 4*, membru al grupului Concorde si al Leading Hotels of the World. Un veritabil complex hotelier cu piscine interioare si exterioare incalzite in tot timpul anului, sali de fitness dotate cu echipamente de cardiotraining high-tech si sauna, aflat pe malul marii la Nisa pe bulevardul « Promenade des Anglais », el dispune de 118 camere si apartamente, 5 sali de reuniune, un restaurant de lux cu un bar, cu vederi panoramice catre oras, catre mare sau catre colinele aflate la poalele muntilor Alpi. PM-pune la dispozitia clientilor sai o suprafata totala de 1750m2 repartizate in 7 sali, toate echipate cu material de inalta tehnologie, insonore si climatizate, care pot « absoarbe » 1700 de persoane in coktail. Printre ele, Sala de Spectacole al Cazinoului are o suprafata de 850m2. La 10 minute de Aeroportul Nice-Côte d'Azur, al doilea aeroport francez ca numar de pasageri care il tranziteaza anual, el se afla la 01h30 de Paris prin avion si la 0h45 de Geneva, la 01h15 de satiunile din Alpii de Sud, la 05h00 de centrul metropolei niçois si in sfarsit, la numai 0h15 minute de Port. Inaugurat pe 10 ianuarie in fata a peste 600 de invitati ai cuplului miliardar american Franck et Florence Gould, « inventatori» si al Cazinoului de la « Juan les Pins », el este echipat inca de atunci cu o sala de teatru de 1000 de locuri, un restaurant « Le Salon de la Mer » si un bar « La frégate », respectiv cu lustre monumentale, marmura, care seduce si o serie de personalitati ai epocii : Presedintele Doumergue care il viziteaza pe 9 aprilie 1931, scriitorul Jules Romains in trecere prin Sacha Guitry, Mistinguette, Joséphine Baker, Maurice Chevalier sau inca pe Yvette Labrousse venit sa participe la alegerea Miss France si care va deveni ulterior celebra sub numele de Bégum Agha Khan.
Din pacate insa, nu rareori ceea ce este frumos are un sfarsit trist. Istoria « Palais de la Méditerranée » se termina in 1978. El a fost integral demolat in 1990, mai putin fatada clasata in 1989 de catre Ministrul Culturii de atunci Jack Lang (PS) monument istoric de importanta nationala si mondiala. In sfarsit, este Presedintele Societatii Hoteliere de la « Palais de la Méditerranée » Frantz Taittinger si cel a Societatii Louvru (Société du Louvre) care investesc 120 milioane de € pentru renasterea mitului « Palais de la méditrranée » in ianuarie 2004 dupa trei ani.

(***) Mentionam ca este foarte greu de facut o evaluare « corecta » ale sumelor mai sus prezentate, pentru ca atunci cand evenimentele erau in derulare, rata de schimb intre FCH si FFR era 1FCH=2FFR in medie, rata care in anii 90 ajunge la 1FCH=4FFR, iar la intrarea francului francez in moneda € (EURO) rata de schimb era 1 €=6.55 FFR, iar 1€=1.65 FCH astazi ! Este motivul pentru care, intre primul versamant de 1,75 milioane de FFR si cel de-al doilea in lichid, in valoare 1,2 milioane de FFR, suma este mai mica de cele 3 milioane reclamate de catre Agnès lui Fratoni ! In orice caz, sumele care apar in FFR in anii 70 corespond la sume de doua-trei ori mai mari azi in € !"

Articolul integral cu imagini pe Investigatie Jurnalistica

http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2009/03/procesul-secolului-dosarul-agnelet-le.html

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2017