Glosari ale singuratatii- Viorel Mirea
De la bun început fac pentru prezumtivul cititor al rândurilor de față, că nu mi-am propus să produc ceea ce se numeşte în mod curent cronică de carte, fie ea de întâmpinare, adică elogios convenţională, sau de rămas bun de la un text după ce l-ai desfigurat cu prejudecăţile tale de lector lehămesit de baia de cuvinte, sau băltind de săgeţi otrăvitoare, cum că textul pe care l-ai parcurs nu corespunde modelelor mentale , drept care desfiinţezi şi carte şi autor, cu o voluptate perversă zis obiectivitate critic. Viorel Mirea, căci despre el este vorba, nu-mi este nici indiferent, nici necunoscut. Este adevărat că nu m-am adaptat ncicum stilului său de scriitură.
Este imprevizibil şi incomod. L-am perceput cândva ca prozator profesând cu vivacitate variaţiuni stilistice expresioniste pe tema absurdului maniacal din cotidianul idiot în care între două obiective mai mult sau ai puţin marcante, omul se dezbracă, se îmbracă şi iar se dezbracă şi iar se îmbracă. Şi aşa trece timpul în biografiile atinse de nulitate. Gogu, Georgeta, Grigore o paletă de vremuiri onomastice aleatorii, cascade argotice măturând neologisme preţioase, zile stupide fără cap şi fără coadă, pe care protagoniştii se zbat să le le consume ca pe nişte tacâmuri de unică folosinţă. Le foloseşti şi le arunci la coş, le uiţi , că nu mai sunt de trebuinţă. Personajele rămân puţin confuze şi trec din durată în durată cu un aer tâmp, încrâncenaţi, şi nu ştiu de la ce li se trage amărăciunea. Îşi încep corvoada zilnică oarecum energici şi vioi şi apoi se mai înverşunează şi în ziua următoare, repetitiv şi fără noimă. M-am referit desigur la volumul de proză scurtă, apărut acum un deceniu, Clanul Mangosiţilor (Ed. Terra Grifonis ,2006). Diferenţa specifică prin care ca prozator Viorel Mirea se detaşa de confraţii ispitiţi de proza absurdului, era aceea, că în spaţiul cotidian domestic evocat, apar aproape insesizabil sugestii ale violenţei ucigaşe, moartea pândeşte din orice colţ, din orice obiect, din orice gând aparent nevinovat.
În anul de graţie 2012, Viorel Mirea părăseşte teritoriul prozei scurte şi scoate la suprafaţă un volum eseistic îndelung gândit şi elaborat, Cultul Mioriţa(Tracus Arte 2012). Un demers curajos dacă ne gândim că mai ales în perioada posdecembristă Mioriţa a fost calul de bătaie al contestatarilor cutumelor reflexive româneşti, poemul simbol al non-acţinunii a trezit condeie aprige, gata să desfiinţeze dreptul la existenţă al celebrei balade, pentru motivul că perpetuarea acestuia ca obiect de studiu la şcoală, induce o stare inerţială în faţa primejdiei iminente. În replică, au apărut şi fanii Mioriţei, considerat ca poem purtător de valori specifice poporului român. O păruială ideologică pe marginea unui produs de literatură, căruia poate, într-adevăr i se cuvenea o primenire a comentariilor, poemul însuşi intrând în desuetudine, epuizat din cauza clişeelor stupide repetate mecanic de şcolari, izvoare nesfârşite de perle ale copiilor care pricepeau ei ce pricepeau aspectul stilistic de personificare , dar se împăcau mai puţin cu alegoria nupţial-sepulcrală celestă. Mioriţa nu i-a făcut niciodată pe tineri personaje sacrificiale, şi nici nu i-a făcut să viseze ieşirea poetică din viaţă. Pe acest fond al polemicilor vizând exponatul poetic adus în sprijinul opiniilor pre-formate despre spiritul naţional reflectat într-un poem de geniu, Viorel Mirea, categoric fascinat de Mioriţa şi de tâlcurile ascunse în poem, îşi propune şi chiar reuşeşte, să aducă balada la rang de mit. Mioriţa, devine, în viziunea lui Viorel Mirea, un suprapoem , o metacomunicare la care poţi avea acces în exclusivitate ca iniţiat. În volumul intitulat explicit Cultul Mioriţa ( eseu, Tracus Arte, 2012) Viorel Mirea integrează şi dezintegrează instrumentele de comunicare, directă şi ficţională, face recurs la simbolistica fiecărui unităţi lexicale, scrutând până în straturile morfematice, dezvăluie verigi de arhetip, dezmembrează firul narativ până la pulverizare. În cele din urmă, Mioriţa îşi pierde, în viziunea lui Viorel Mirea, funcţia de comunicare clasic baladescă, şi accede la valoare de comunicare a unei filosofii în care germinează vocaţia nobleţei unui popor. Tendinţa protocronistă, de unicitate , de anticipare a românităţii în cultura şi civilizaţia universală, e motivată intrinsec la Viorel Mirea de dorinţa restaurării unei pierdute demnităţi româneşti în degringolada socială, morală, culturală de după epicul 1989. Sigur, perspectiva lui Viorel Mirea nu se poate susţine, fizionomia unui popor nu poate fi reductibilă la un text poetic, e adevărat, unic şi fascinant. Rămâne ca referinţă de valoarea în studiul său, actul de analiză, scotocirea ingenioasă printre cuvinte, profunzimea lecturii unui text care părea că nu mai are nimic de spus , nimănui, după valul de comentarii fie erudit sofiesticate, fie simplu şi direct, integrate în corurile vocilor partizane pro şi contra unui eşantion literar care se face vinovat prin însăşi splendoarea şi ambiguitatea sa. De unde şi nevoie de clarificare, mai mult sau mai puţin primitive. Viorel Mirea are meritul de a citi inteligent,serios ,şi aplicat speculativ, detaliu după detaliu, mult dezbătutul poem în agora românească pasională. El a ales să pună în tăcere, calm şi aşezat, lecţia severă sapienţială a tragediei unui însingurat.
Exerciţiul analitic şi reflexiv din Cultul Mioriţei l-a stimulat pe Viorel Mirea să continue aventura cognitivă prin marea cultură naţională şi universală, să gândească liber şi neconveţional pe orice secţiune de referinţă. Metalibertatea-Mituri şi Antimituri (Autograf mgm 2014) adună laolaltă eseuri izvorâte din exponatele condiţiei umane culturale, procedând, oarecum ludic, la ştergerea barierelor temporale şi ale spaţiilor culturale de strictă referinţă. Viorel Mirea spune în fapt povestea cugetului său rătăcind prin ungherele memoriei culturale. E foarte conştient de potenţialul de reprezentare a numelui( Numele, p.59), de lupta de a-ţi construi un nume , de a-l săpa în memoria selectivă a speciei umane. Numele care pendulează între ruşine şi renume, care transferă culpa sau prestigiul din generaţie în generaţie, care leagă setul de realităţi de un semn al dentităţii. Frumoasă broderie ideatică în jurul unui substantiv care are sens şi greutate. Frumoasă zbatere a lui Viorel Mirea de a se statua , insinuant, dinastic, în arealul cultural. Împrumutându-i însă ironia şi autoironia, i-aş adresa retoric următoarea întrebare dătătoare de multă supărare, mai ales la confraţii noştri scriitori contemporani. Ce e de făcut când numele refuză să se imprime în memoria comunitară, de breaslă sau chiar în memoria de familie? Câtă suferinţă este îngroparea numelui în anonimat, în ciuda strădaniei de a-l face vrednic de vreo referinţă? Ce are de făcut omul când vede cum se stinge şi odată cu el i se îngroapă şi numele în cea mai grea şi neiertătoare tăcere? Rămâne perpetuu valabilă interogaţia autorului, în alt context, oarecum mai preţios şi mai elaborat: Ce ar fi un muzeu al înfrângerii?(Museyonul, p80) Parafrazând, îmi pun cu toată seriozitate întrebarea, dacă ar exista un muzeu al înfrângerilor tentativelor de a te ancora cu toată fiinţa ta, de un nume, numele tău, am învăţa cumva să fim ceva mai umani? Viorel Mirea surprinde cu sinceră sensibilitatea vocaţia căderii omului din condiţia sa de om: Individul părăsit de toţi, şi extrem de cumplit, de el însuşi, încearcă să se agaţe de orice, Şi ofertele extrem de puţine, cu cât par mai generoase, cu atât includ în ele în mod abscons capcane mult prea mari pentru a fi zărite de pe scundul şi măcinatul, de lacrimile sale, piedestal, pe care încă mai stă omul.(Lupta sinelui cu sistemul, p.42) În astfel de enunţuri Viorel Mirea dă măsura vocaţiei sale de accedere la tragismul condiţiei umane, cu plecare de la inadecvarea individului la rigorile prestabilite. Personal agreez investigaţii aduse din aproape în aproape la rang de nostimadă, am observat abilitatea argumentativă cu care Viorel Mirea salvează înjurătura la români(p. 218), aducând-o în pragul toleranţei normative. Hoinăreală ludică printre cuvintele profanatoare, nu dăunează grav sănătăţii morale a unui popor, mai ales poporului român, versat în „arta colocvială” cu şicane pitoreşti, cu forţa combativă şi inhibitoare a înjurăturii româneşti. Zice Viorel Mirea cum că nu are de suferit spiritul creştin, aşa să fie, să nu pară că am prejudecăţi feminine cu privirea la puterea ofensatoare a cuvântului. Da, dar tot Viorel Mirea vorbea de scundul şi măcinatul piedestal măcinat de lacrimile omului.
Poate că uneori prea livrescul sofisticat practicat de noi, ludicul dansând printre idei, imagini şi cuvinte, ne joacă feste şi ne depărtează de prea umanul dinlăuntrul nostru. Lacrimile care macină piedestalul, sunt uitate, date la o parte, şi atunci scriitura ni se transformă în glosări ale singurătăţii, ales singurătăţii noastre . O simplă prezumţie, nu o sentinţă.