Vasile Muste – Constelaţia copilăriei
Unul dintre cei mai cunoscuţi şi preţuiţi poeţi maramureşeni din vremurile noaste este, indiscutabil, sigheteanul Vasile Muste, unul dintre cei care-au făcut din poezie apel pentru (re)întoarcerea la valorile perene ale umanităţii.
După întâia sa carte, “Instalarea frigului” (Ed.Cybela – Baia Mare, 1997) o carte în care poetul acesta pledează pentru nevoia de înfrumuseţare a lumii prin Cuvânt, pentru (re)instaurarea iubirii de Cuvânt, Poezie şi Semeni.
Altfel spus, încă de la “naşterea” sa, editorial vorbind, poetul Vasile Muste îşi asumă rolul unui apărător al frumuseţii cu care Dumnezeirea ne-a învrednicit.
Şi cum mai bine poate el s-o facă, decât prin Poezie?!
O poezie în care musteşte silaba împovărată plăcut cu sensuri şi valenţe uitate-ntr-un cotlon de suflet de mai toţi confraţii contemporani, o poezie în care introspecţia sufletească pare a fi cea mai bine definită obsesie sau temă.
Dacă la toate acestea adăugăm o excedentară grijă pentru cuvântul pus în vers, precum şi clara aplecare a poetului înspre lumea interioară, greu de explorat, avem capul de pod înspre cel de-al doilea volum al său, “Constelaţia copilăriei” (Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 1997).
“Constelaţia copilăriei” este o carte-poem, un amplu poem care vizează imortalizarea unei superbe relaţii, în spirit, dintre un nepot mirat şi marcat de dispariţia bunicului său, inexplicabilă, şi bunicul care “şi-a tras atâta iarbă peste trup”. Cele 78 de pagini ale cărţii ne prilejuiesc un soi de trecere în revistă a tuturor stărilor prin care nepotul trece - sau este nevoit să treacă. Arareori “răspunsurile”, ca un ecou din siderale lumi venit, par a limpezi şi mai mult durerea şi tristeţea copilului: “bunicule de ce miroşi a iarbă// ghici// miroase iarba a bunici” (pag.5), sau: “bunicule cine azvârle muguri/în copacii de pe dealurile anilor mei// binecuvântarea/ de zei” (pag.9), sau: “bunicule de ce-i atât de luminoasă/ fereastra veche lângă care stai// pe-aici neîncetat îşi are-un înger/ pedestru calea înspre Rai” (pag. 11).
Firul poveştii acestei relaţii se toarce lent, de parcă poetul ar fi voit să-i hărăzească cetitorului plăcerea narcomanică a întoarcerii în timp, a retrăirii unor stări prăfuite de-atâta modernitate.
Seria întrebărilor, mirărilor ajută ochiul minţii să clădească lumi noi, stări noi. După chipul şi asemănarea celor înveşnicite în fiecare din noi.
Acest apel la sinceritate, la nepervertire a tot ceea ce este mai bun şi mai frumos în făptura umană dă un plus de forţă poemului frânt în “fascicule” lirice puternic susţinute de cele 35 de desene ale lui Caius Lugoj an, o notă de puritate ce îngăduie spiritului un soi de popas, un răgaz, un prilej de odihnă într-o lume tumultoasă: Din acest “joc” al întrebărilor şi răspunsurilor, subtile “ascunzişuri” pentru ne transparentele înclinaţii spre aforism şi introspecţie ale acestui poet logodit cu blândeţea versului frumos curgător înspre sufletul rănit de mizeriile lumii, ni se clădeşte o lume ca de basm-parţial regăsibilă prin poezia de început a Anei Blandiana - în care totul pare a se reduce la un simplu schimb de generaţii, la predarea unei ştafete spiritule. Concluzia se înşurubează uşor, e uşor tălmăcibilă.
Fiecare vers vorbeşte despre neştiinţa unui nepot şi de resemnarea unui bunic hârşit de-atâta vieţuire.
Totuşi, nimic nu sună urât, totul pare ca o descătuşare.
De parcă poetului i s-ar fi rupt baierele sufletului: “Bunicule ce îţi aduce înserarea/ când umerii şi gându-ţi înconjoară// iluminări din locuri unde/ nu ajung luminile de-afară” (pag. 15), sau: “bunicule atâta apă cine are/ grijă s-o urce veşnic la izvoare// străbunii noştri-n semn de preţuire/ au această îndeletnicire” (pag. 17), sau: “bunicule dar unde e lumina/ când noaptea bate gratii la ferestre// zideşte-n tine cineva palate/ cu varul zilei care nu mai este” (pag.21), sau: “să nu întârzii mult în casa noastră/ liniştea dintâi bunicule să vină// cunosc un drum mai scurt decât/ o tăietură de lumină” (pag.45).
Fiecare pagină întoarsă aduce o nouă “tăietură de lumină” în sufletul cititorului făcând “interogaţia” să poarte însemnele derulării într-un mediu rural, încă nepervertit.
Şi, aşa cum şi era normal, ecourile acestei lumi sunt regăsibile în substratul versurilor “bunicule dar boabele de grâu pe care/ le-ai semănat ce s-a-ntâmplat cu ele// răsar băiatul meu răsar numai o parte/ se duc în cer şi zeii le coc şi le fac stele” (pag.33), sau ca o subliniere a greutăţilor pe care le ridică viaţa la sat: “la iarnă poate nu va trebui/ să mai facem focul în camera ta// dacă primeşti voi locui în visele tale/ plătesc şi chirie pe noapte o stea” (pag.41), sau: “bunicule din patu-adânc/ de scândură în care stai/ trăiam o iarnă lângă foc/ o săptămână ca în Rai” (pag.51).
“Constelaţia copilăriei” este o carte a relaţiei dintre un bunic şi doi nepoţi (coperta este semnată de fratele autorului, pictorul Valentin Muste), nepoţi care au “vorbit”, cu arme şi mijloace diferite, despre un bunic care a fost “aşezat într-un pat nelumit”.
Dacă aş mai adăuga faptul că poetul Vasile Muste n-a avut şansa şi bucuria să-şi cunoască vreunul din bunici, am avea încă o subliniere a faptului că numai Artiştii sunt cei care pot, cei în măsură să reclădească lumi dispărute.