POEZIA –CÂNTECUL INIMII DE FEMEIE. TREI POETE PENTRU NEMURIRE
Literatura universală, ca trezorier al bogăției spirituale, a acumulat prețioase moșteniri literare, iar frumusețea unora dintre ele fascinează evii nu doar prin viziune și inovație prozodică, ci și prin personalitatea nonconformistă, frumusețea specială și biografia spectaculoasă a autorilor. Aceasta pare a fi rețeta succesului garantat pentru veșnicie, să înfrunți mentalități și să te desfășori în deplina libertate a spiritului tău descătușat de cenzura unei morale blocante, limitative. Au simțit și au experimentat plenar în special poeții, chiar din zorii măreției spiritului uman, antichitatea. De atunci vin spre noi cohorte nesfârșite de strămoși poeți, care nu au părăsit această dimensiune fără să contribuie la ereditatea spirituală a lumii. Spun poeți, dar am în vedere faptul că, deși numărul bărbaților este covârșitor, din când în când se ivește câte o femeie care arde, pârjolește totul în jurul ei cu frumusețea, pasiunea, talentul și strălucirea ei spirituală. Universalitatea unora dintre operele cu autori femei este o realitate incontestabilă, care fascinează, încântă și inspiră.
PSAPPHA.LESBIANA.
Tocmai această strălucită eră a miturilor, a eroilor și aezilor propune un exemplu de maximă fascinație, printr-o femeie de origini aristocratice, care a trăit în secolul VII-VI î. Hr., în vechea Elada, la Mytilene, pe insula Lesbos. Conducea o școală de morală, muzică și poezie pentru fetele nobililor, școală intitulată "Casa Muzelor", dedicată Grațiilor și Afroditei, dar nu pentru ca aceste fete să devină vestale, ci pentru a-și îmbogăți prin arte arsenalul seducției feminine, în vederea căsătoriei. Astfel de școli erau uzuale în acele vremuri în care artele erau un modus vivendi, indispensabile unei vieți frumoase și sănătoase, cunoscută fiind funcția catarctică a acestora, iar adeseori, pacienții suferinzi de boli psihice beneficiau de terapii prin teatru, poezie, muzică sau dans. În Lesbos funcționau alte două astfel de școli, conduse de Gorgo și Andromeda. Prin excepționala personalitate, poeta Psappha, cunoscută lumii literare ca Sapho, a intrat în universalitate și a obținut aprecierea de cea mai importantă poetă lirică a antichității grecești. Contribuția ei la inovarea și evoluția poeziei este remarcabilă prin strofa safică și versul adonic, inovații prozodice care au influențat mari poeți ai antichității, precum Horațiu și Catul. Acești poeți latini au impus stilul ei poetic la Roma, prin traducerea liberă a unora dintre poemele ei, de către Catul și prin poeziile lui, în care imită expresia pasională a versurilor de dragoste pe care poeta le compusese. Prin acest exercițiu imitativ, Catul devine primul poet care utilizează strofa safică, ce constă în 3 versuri lungi, (endecasilabice, respectiv 1 troheu, 1 spondeu, 1 dactil, doi trohei) și un vers scurt, de cinci silabe, numit adonic. Chiar marele Horațiu și-a exersat talentul în tehnica celei supranumite Lesbiana, dar odele sale, reușite prozodic, sunt lipsite de ardoarea temperamentală întâlnită la aceasta. În literatura română, M. Eminescu a creat superba „Odă. În metru antic”, ca un exercițiu de măiestrie artistică genială. Fără să fie recunoscută ca atare, Sapho poate fi considerată nu doar conducătoarea unei școli de fete, ci și șeful de școală poetică, argument evident fiind chiar aceste exemple oferite în acest demers, dar și cei peste 100 de scriitori importanți ai antichității care vorbesc despre ea, sau de traducerile care s-au făcut în diferite limbi, de-a lungul secolelor (doamna Dacier, la 1681 a tradus în limba franceză „Ode și epigrame”, de Sappho). Creația ei cuprindea cântece monodice, special concepute pentru cor, ode, imnuri, poeme, cântece de nuntă numite epithalam și cântece de jale provocată de moartea cuiva drag. Dragostea, frumusețea tinereții, luxul, farmecul, dorul, bucuria, natura, universul, viața erau temele preferate, susținute de motive de largă respirație, precum apa/fluviile, focul, soarele, stelele. Prin ele își exprimă tumultul sufletesc, pasiunea, senzualitatea, contradicțiile sentimentale sau calmul superior cu care-și stăpânește impulsurile temperamentale. Tematica poeziilor sale este pur feminină, axată pe învățătura muzicii și a dansului. Lucrările sale, organizate în 9 cărți, au fost predate la universitățile antichității, atâta vreme cât dialectul eolian a fost utilizat pe teritoriul Eladei. Odată cu introducerea noului dialect, lucrările ei au fost retrase, chiar arse, însă celebritatea ei depășise granițele insulei Lesbos, ajunsese chiar în Egipt, unde s-au găsit versurile ei inscripționate pe papirusuri. În mod paradoxal, ilustra poetă înțelegea vremurile dure pe care le trăia, suferise chiar un exil, pentru o vreme, la Siracuza. Era convinsă că urmează mari transformări pentru Elada, se pare că noua mentalitate adusese noi gusturi estetice, o nouă percepție a artei, pe lângă noul dialect oficial. Astăzi, s-au mai păstrat patru fragmente de poeme, foarte ample, încărcate de senzualitate, frumusețe a expresiei, ritm și rimă specifică stilului ei personal. Capodopera ei este un cântec închinat Afroditei, cea în numele căreia a și înființat celebrul ei colegiu de fete. Împreună cu Hetairele, („însoțitoare”, așa își numise elevele, ale căror nume reale erau: Atthis, Anactoria, Gyrinna, Gongyla) a compus minunate monodii (cântece pe o singură linie melodică, pentru liră) și mele (cântece) în care creează o puternică antiteză între iubirea pentru strălucirea tinereții, farmecul și frumusețea umană și a naturii, cu respingerea aspectelor degradante, umilitoare, grosolane. Sapho iubea frumusețea în sine și se înconjura de frumusețe. Își adora Hetairele, cărora le dedica ode, poeme pasionale, tulburătoare, într-o sinceritate șocantă, motiv care i-a și atras faima de a fi interesată de feminitate. Atât de puternică a fost această faimă, încât s-a transmis peste milenii, astăzi orientarea sexuală a unei femei pentru altă femeie numindu-se lesbianism sau safism. În epoca ei, era poreclită Lesbiana, pentru a desemna originea ei din insula Lesbos, nicidecum din cauza preferințelor erotice.
De altfel, această femeie binecuvântată de talente excepționale, a avut o viață personală specificată în biografie, a fost căsătorită și a avut o fiică, Cleis, botezată după mama sa. A trăit în Lesbos până la bătrânețe, în demnitate și deplin echilibru, deși a intrat în legendă printr-o poveste senzațională de dragoste, neîmpărtășită, între ea și Phaon sau Adonis, neîmplinire care ar fi împins-o la sinucidere în cascada Leucada. Legendele se creează în jurul oamenilor deosebiți, iar Sapho „Era micuţă la trup şi fragilă; datorită pielii, a părului şi a ochilor săi foarte negri, ziceai că e bucată de tăciune aprins. Dar, ca toţi tăciunii aprinşi, îl frigeau rău pe oricine se apropia de ea”. Sau, „În aceeași eră a tiranului Pittacos a trăit și Sapho, care a fost o ființă excepțională, căci, după cunoștințele noastre, în nicio epocă, oricât de îndepărtată, nu a mai apărut o altă femeie, capabilă de a rivaliza cu ea, în materie de poezie.” Această fire temperamentală, dublată de multiplele talente care au ridicat-o deasupra contingentului și au promovat-o în rândul marilor poeți antici, alături de Pindar, Horațiu și Catul, i-a adus și detractori, invidioșii care n-au reușit s-ajungă la farmecele ei, nu i-au înțeles spiritul și speciala construcție psihologică, astfel că fie au considerând-o bizară, fie au desconsiderat-o, fie au n-au putut suporta superioritatea ei intelectuală și s-au îmbâcsit în complexele lor, i-au murdărit imaginea, fără însă a-i putea șterge numele din paginile de aur ale istoriei literaturii universale. Oricum ar fi, legenda este opera lui Ovidiu, cuprinsă în Heroides, XV, iar pe Ovidiu nu l-am numi un detractor, ci un poet cu fantezia creatoare activă, inspirat de ceea ce știa despre fabuloasa femeie a timpurilor antice. Versurile de mai jos ilustrează strofa safică, iar ultimele două piese sunt traduse de către mine, din limba franceză. Prima piesă, este unul din cele 4 fragmente păstrate, prelucrate vocal și instrumental în limba franceză, de către Frank Lovisolo. A doua piesă este un libret de operă, intitulat „O, lira mea nemuritoare”, tot în limba franceză, interpretat de Anita Rachvelishvili. Poemele, odele, imnurile ei au devenit librete de operă (au și fost scrise pentru a fi cântate) astfel că ele se regăsesc în repertoriul marilor Teatre de Operă ale lumii. Lesbiana Sappho a fost o ființă excepțională, care trezește admirație și umple sălile de spectacole, chiar după două milenii.
Fragment 1
Mi se pare întocmai la fel cu zeii
Bărbatul care dinainte-ți șade,
Și chiar de aproape dulcile șoapte
Îți soarbe.
Capul îl pleacă, surâsu-ți admiră
Surâsul tau fermecător îl doresc
Tresaltă în piept umila-mi inimă,
Simt că plutesc.
Limba-mi se uscă, rămân fără vorbe
Coboară pe ochii mei negre cețuri
Nimic nu mai văd, trupul îmi arde,
Și văd ca prin fum.
Auzu-mi sună, în dulci ape pe trup
Tremur de frig, ca-n iernatică noapte
Chipul meu mai verde ca iarba-i acum,
Aproape-s de moarte.
Traducere din limba franceză, Valeria Bilț
O, lira mea nemuritoare (libret)
O, lira mea nemuritoare care
În zilele triste îmi ești fidelă
Ștărilor mele capricioase, mereu
Aduci consolare.
Zadarnic murmurul tău cald și dulce
Să mă ajute în suferință, vrea.
Nu, tu nu poți șterge, nici vindeca
Rana din suflet.
Adio, flacără a lumii bolunde
Coboară în valuri de haos.
Eu cobor liniștită sub unde
În eternul repaus.
Ziua care tocmai stă să se nască
Phaon, doar pentru tine va străluci
Fără gândul meu, uscat ca o iască
Vei vedea zorii.
Deschide-ți-vă, abisuri amare,
Eu voi adormi pentru totdeauna
În mare.
Traducere din limba franceză, Valeria Bilț
ANNA AHMATOVA. REGINA DE PE NEVA
Două milenii mai târziu, o altă poetă remarcabilă trecea prin neplăcerea interzicerii operelor ei, ca urmare a atitudinii de respingere a imixtiunii comunismului în literatură și, în general, a intoleranței față de abuzurile acestuia. Anna Ahmatova, o femeie cu atitudine aristocratică, de o frumusețe sobră, trezea interesul în literatura primului deceniu al secolului al XX-lea. Se afirmase în sânul grupării acmeiste, un curent literar specific literaturii ruse, înrudită cu simbolismul, dar cu un caracter experimental mai puternic. Simbolismul rus avea o doză de utopism pe care generația tânără, din care făcea parte și Ahmatova, îl respingea, punând în loc claritatea appolinică, de unde și numele revistei care era instrumentul lor de promovare, Appolo. Această claritate appolinică desemna contemplativitatea senină, pe care o întâlnim și la Lucian Blaga, atitudine ce permitea poetului să înțeleagă frumusețea lumii ca suficientă sieși, iar poezia nu trebuie să recurgă la simboluri pentru a-și certifica esența. Viziunea acmeiștilor fusese ilustrată de către Jane Kenyon, poeta americană ce tradusese poeziile Ahmatovei în engleză, afirmând că acmeișii văd frumusețea naturală a unui trandafir și nu sunt interesați de ceea ce simbolizează el. În acest grup de tineri poeți, interesați de tehnicile moderniste și prozodiile inovatoare, care inițiază o școală de poezie în sediul redacției revistei Appolo, activează intens Anna Ahmatova. Nicolai Gumiliov, Serghei Gorodetki, Osip Mandelstam, Mihail Zenkevici, Vladimir Narbut o primesc pe Anna în „Atelierul poeților” și se lasă fermecați de frumusețea ei nobilă și manierele elegante, ceea ce-i inspiră să o supranumească Regina de pe Neva, cu sufletul epocii de argint, aluzie, desigur, la volumul „Versuri pentru o femeie frumoasă” al lui Aleksander Block, apărut în 1904. Apreciind totodată poezia pe care ea o inaugurează. Admirația lor merge însă dincolo de aspectul fizic, căci poeta devine curând una dintre figurile de marcă ale acmeismului, iar poezia ei ajunge model stilistic pentru poezia feminină a vremii. Atât de puternică era influența sa, încât se încetățenise tendința poeziei scrise à la Ahmatova. Faptul începu să devină supărător, iar poeta, cu umor, dar și cu o doză de disperare se exprimase într-un context literar că „Am învățat femeile noastre cum să se exprime, dar acum nu mai știu cum să le fac să tacă.” Fenomenul acesta epigonic a fost ținta parodiilor, se pare responsabile de stoparea imitației care demonetiza tot mai acut stilul poetei. Una dintre cele mai răsunătoare parodii a fost semnată de celebrul scriitor american, de origine rusă, Vladimir Nabokov.
Așadar, începe cariera poetică într-un cadru favorabil, în anul 1912, pentru ca, îndată după Revoluția Socialistă din Rusia, să sufere de două ori, în decurs de un deceniu, neplăcerea interzicerii operelor sale, considerate nesănătoase, în dezacord cu morala comunistă, până după moartea lui Stalin, când este reabilitată și răsplătită cu notorietatea națională și internațională. Dincolo de onorurile din patria ei, este laureată a premiului internațional de poezie Aetna -Taormina, în 1964, apoi în anul următor, Universitatea Oxford îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa. În același an, la 74 de ani, Anna Ahmatova devine președintele Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. Excelent act de recunoaștere a excepționalei sale valori și just act compensatoriu a perioadelor de oprimare comunistă!
Poezia Annei Ahmatova cunoaște multiple registre ideatice, inclusiv patriotice. Mă voi opri, însă, asupra poeziei de dragoste, unde găsesc că a excelat și care cred că a contribuit în mod major la succesul ei literar.
Cu o fibră romantică evidentă, poezia ei de dragoste propune o viziune feminină, absolut nouă, asupra iubirii, din perspectiva femeii, ca ființă ce experimentează sentimentul trecându-l prin filtrul mentalității feminine universale. Deși au un puternic iz particular, poemele sale descriu și înscenează secvențe din viața de cuplu, aflat în criză, despărțit sau neformat. Femeia trăiește acut toate mișcările psihologice ori factuale, iar clipa surprinsă este sublimată de o forță a înțelegerii dincolo de aparențe. A fost sesizată o cultură a erosului specifică ei, o senzorialitate puternică, ce-i permite să perceapă detalii insesizabile unui ochi obișnuit, dar pe care poeta le vede și le incorporează în atmosfera pe care o creează, dându-le valoare semnificativă. Femeia din poemele ei beneficiază de portret în evoluție, de la primele semne ale feminității, la femeia matură, îndrăgostită, care trece prin toate umorile sentimentului, inclusiv cele morbide, dar are puterea de a le sublima în versurile ei romantice încărcate de tonus feminin, învingător. Dragostea este o experiență episodică în poemele Ahmatovei, despărțirile și singurătatea par a fi stările cele mai frecvente, fericirea nu are loc în poemele ei de iubire, de aceea tonul este nostalgic, de o tristețe organică, de o voluptoasă acceptare, de parcă suferința în iubire ar fi chiar miza iubirii. Nu întâmplător, se pare, Anna Ahmatova a iubit poezia lui Mihai Eminescu, ea fiind aceea căreia i se datorează traducerea poeziei eminesciene în limba rusă.
În locul oricărei analize și interpretări critice, un grupaj de poezii este mult mai nimerit pentru a ilustra frumusețea spirituală a acestei regine a poeziei ruse atât de iubite încă de cunoscătorii poeziei feminine internaționale. Traducere, Madeleine Fortunescu.
Ah! Iarăși ai venit
Ah! Iarăși ai venit. Dar nu ca un iubit,
Ci ca un soț gelos, cu drepturi, neclintit,
În casă mi-ai intrat și mă scrutezi. Nebună
Și azi e spaima mea de-ajunul de furtună.
Mă-ntrebi ce-am săvârșit cu tine, pe vecie,
Încredințat cândva de ursitoare mie.
Te-am înșelat. Ți-am spus de zeci de ori de-atunci,
La capăt de puteri dac-ai putea s-ajungi!
Vorbești precum un mort cu ucigașul său
Și ca un demon vrei să-mi bată ceasul rău.
Mă iartă. Să iertăm, și Domnul ne-nvăța.
Se tânguie amar de sete carnea mea,
Dar sufletu-ncepu câte puțin să moară.
Țin minte doar din tot ce fuse-odinioară,
Cocorii când țipau și brunele coline…
O, cât de dulce-a fost pământul lângă tine!
Stă pieptu-mi gata
Stă pieptu-mi gata să se frângă,
Fără putere, îngheţat,
Mănuşă pentru mâna stângă
Pe mâna dreaptă-am îmbrăcat.
Că sui un munte, îmi păruse,
Şi treptele erau doar trei ...
„Hai, mori cu mine ! " toamna-mi spune
Ţinându-mi calea sub un tei.
„ Ursitele mi-au fost haine,
Şi mă-nşelară zi de zi ... "
Răspuns-am tristă : „ Şi pe mine !
Cu tine-odată voi muri "
Aceasta-i ultima cântare.
Priveam spre casa de cândva -
Gălbuie şi nepăsătoare
Lumina-n dormitor era.
Vălul des mi-ascundea disperarea
Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi...
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfârşit prin a-l scoate din minţi.
Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strânsă-ntr-un zâmbet amar.
Am fugit după el ca nebună,
Să-l ajung lângă poartă măcar.
I-am strigat : „Numai eu sunt de vină.
Am glumit, dacă pleci, voi muri!”
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surâzând: „Vezi că-i vânt. Vei răci!”
LAUREATA PREMIULUI NOBEL. LOUISE GLÜCK.
Trecem oceanul spre a poposi în Cambridge, Massachusetts, acolo unde trăiește cea mai proaspătă laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, în 2020, poeta americană Louise Glück.
Născută în New York, pe 22 aprilie 1943, este, pe lângă statutul de poet și eseist, profesoară de engleză la Universitatea Yale, New Haven, Connecticut. Debutul în literatură a avut loc în 1968, cu „Firstborn” (întâiul născut), prin care a fost apreciată ca fiind cel mai important poet contemporan din literatura americană. Succesul ei literar este în continuare confirmat, fiind laureată a numeroase premii internaționale, prestigioase, printre care Premiul Pulitzer, 1995 și Premiul Național de Carte, 2004. „Vocea sa poetică inconfundabilă care, cu frumusețea ei austeră, face ca existența individuală să devină universală”(motivație), i-a adus anul trecut, în 2020, Premiul Nobel pentru Literatură. Dar până să ajungă în această postură a excelenței recunoscute prin cel mai râvnit premiu în toate domeniile, pe întreg mapamondul, scriitoarea a publicat 12 colecții de poezie și câteva volume de eseuri despre poezie, caracterizate prin claritatea ideilor și personala viziune.
În ciuda faptului că temele sale centrale sunt copilăria, relațiile de familie și sinele atent la ceea ce a rămas din visele și deziluziile sale, nu este privită ca poet al confesiunii lirice. Ea țintește universalul și pentru asta se inspiră din mituri și motive clasice, prezente în marea parte a operelor ei. Vocea Didonei, a Persephonei și a Eurydicei, abandonata, pedepsita și trădata, sunt măști ale sinelui în transformare, tot atât de particular, pe cât de universal valabil. Colecțiile care i-au adus notorietate în Statele Unite și dincolo de hotarele lor sunt „Triumful lui Ahile” și „Arrarat, aceasta din urmă fiind interesantă și din punct de vedere tehnic, întrucât poeta oferă indicații cu privire la modul în care trebuie utilizată dicția în poemele sale. Surprinde naturalețea tonului dezamăgit și o cvasibrutală imagine a unor nedisimulate, dureroase relații de familie. Poemele sale sunt nevinovate, necompromise și lipsite de ornamente poetice.
În eseurile sale relevă multe despre poemele ei, citându-l pe Eliot, cu tonul lui alert, pe Keats cu ascultarea sinelui sau pe George Oppen cu tăcerea voluntară. Dar seamănă, mai mult decât cu orice alt poet, cu Emily Dickinson, prin propria severitate și inacceptarea principiilor simple ale credinței. Ea nu este doar prinsă în rătăcirile și condițiile schimbătoare ale vieții, ci este și un poet al transformărilor radicale, al renașterii, când transformările se nasc din profundul sentiment al pierderii. Adeseori, momentul decisiv al schimbării este marcat de un mușcător umor: „ Credeam că viața mea s-a sfârșit și inima mi-e frântă. Apoi m-am mutat în Cambridge.”
În colecția care i-a adus Premiul Pulitzer, „Crinul Sălbatic”, 1992, poeta descrie miraculoasa revenire la viață după anotimpul hibernal. Poemul „Fulgi de zăpadă”: „Nu mă așteptam să supraviețuiesc/pământul m-a surprins. Nu m-am așteptat/să mă trezesc din nou, să simt/ în pământul umed/trupul meu capabil să răspundă din nou, rememorând/după atâta timp cum să se deschidă din nou/în lumina rece a primăverii timpurii/ teamă, da, dar printre plânsuri,/riscate, din nou bucuria/ vântului dur al noii lumi.”
Colecția Vita Nova 1999, din care face parte poemul citat trimite la Dante, la poemul său intitulat chiar La Vita Nuova, în care celebrul poet italian sărbătorește viața ghidat de muza lui, Beatrice. În schimb, Glück sărbătorește mai degrabă pierderea unei iubiri devastatoare.
Cititorul este mereu izbit de prezența vocii lui Glück, apropiată de motivul morții cu grație și lumină. Ea scrie poeme narative onirice, apelând la memorie și călătorii doar pentru a face o pauză pentru o introspecție. Lumea este desfirată numai pentru a deveni din nou magică, afirmă Andres Olsson, Președintele Comisiei de acordare a Premiului Nobel, din al cărui discurs am tradus fragmentele de mai sus.
Ilustrez arta poetică a Louisei Gluck prin traducerea poemului următor:
Trecutul
Mici lumini în cer apar
brusc între
două ramuri de pin, acele lor fine
gravate acum pe o suprafață radiantă
și dincolo de asta
înaltul, înaripatul rai-
mireasmă în aer. Este mireasma pinilor albi
mai intensă decât suflarea vântului printre ei
și sunetul îl face straniu
ca sunetul vântului într-un film-
Umbre mișcătoare. Frânghiile
Scot sunetele ce le fac. Ce auzi tu acum
Va fi sunetul privighetorii, Chordata,
Bărbătușul curtând găinușa-
Frânghiile se schimbă. Hamacul
Se leagănă în vânt, legat
Strâns între doi pini.
Miresme în aer. Acesta este mirosul pinilor albi.
Este vocea mamei mele
Când aerul trece prin ei
Pentru că ce sunet s-ar putea scoate
Trecând prin nimic?