Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză

9.Neoconfucianismul
„Neoconfucianismul”, punctează Kaltenmark, care este echivalentul sintagmei chinezești Dao xue (Știința lui Dao), „acoperă de fapt două curente de gândire destul de distincte”: realismul școlii Rațiunii (Li xue) și idealismul sau neointuiționismul, al cărui cel mai ilustru reprezentant în perioada Ming a fost Wang Yangming.
Înainte de-a trece în revistă principalii neoconfucianiști, cuvine-se să amintesc că, după Han Yu, în calitate de discipol și nepot al acestuia, la renașterea confucianismului a pus serios umărul Li Ao (aprox. 775-845), prin interesul manifestat față de problema firii umane (adoptă teoria lui Meng Zi despre bunătatea omului, considerând că armonia lăuntrică poate fi tulburată doar de sentimente și pasiuni, pe care numai înțelepții sunt în stare să le domine), prin respectul arătat ataraxiei, fapt ce învederează influențele venite dinspre daoism și budism, dar mai ales prin frecvența citării celor patru lucrări clasice: Yi jing, Da xue, Zhong yong și Meng zi, ceea ce – ne spune M. Kaltenmark – „n-a rămas fără urmări, deoarece acestea vor fi textele de bază ale neoconfucianiștilor”.







