Reformele drastice ale lui Mavrocordat, domnitorul care i-a lecuit pe boieri de abuzuri şi le-a fărâmat averile
Împrejurările politice favorabile, prin care au trecut principatele în secolul al XVIII-lea, au permis domnitorului Ţării Româneşti Constantin Mavrocordat să treacă la o totală reorganizare a vieţii de stat.
Constantin Mavrocordat a fost numit domn al Ţării Româneşti în 1730, primind coroana la moartea tatălui său, Nicolae. El a domnit de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova, între anii 1730 şi 1769. În această vreme are loc războiul ruso-austro-turc din 1736-1739, care aduce realipirea Olteniei la Ţara Românească, dar vin totodată şi sarcini grele asupra populaţiei, ce a dus la risipirea contribuabililor şi a impus luarea de măsuri fiscale şi administrative noi.
„Deşi impuse de relaţiile economice şi sociale interne, reformele lui Constantin Mavrocordat poartă amprenta unei contribuţii personale, care prin centralizarea vieţii de stat a urmărit modernizarea tuturor instituţiilor, pentru a ajunge să facă faţă pretenţilor din ce în ce mai mari ale puterii suzerane şi de a potoli, în limita posibilului, nemulţumirile claselor sociale“, apreciază istoricul Veronica Tamaş.
„Constitution“
Reformele lui Constantin Mavrocordat se compun dintr-o serie de măsuri luate succesiv. Ele încep cu scutirile acordate boierilor din Moldova, în 1734, urmate de măsurile mai complexe din 1740-1741 în Ţara Românească. Textul acestora din urmă a fost tipărit la Paris în „Mercure de France“ (1742), sub titlul „Constitution“. A urmat apoi reforma fiscală din Moldova (1741-1743) şi abia la urmă s-a luat măsura desfiinţării rumâniei şi a veciniei, în 1746 în Ţara Românească şi în 1749 în Moldova. Căutând să pună capăt abuzurilor, domnitorul Constantin Mavrocordat a hotărât suprimarea „veniturilor din afară“ ce le aveau boierii, rânduindu-le „lefuri“, proporţionale cu funcţiile ce le aveau. Jean Louis Carra, călător atras de hotarele orientale ale Europei, ne oferă în cartea sa publicată în anul 1777 cea mai amplă mărturie despre societatea românească de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. El arată că după 1739, marele ban al Craiovei era guvernatorul celor cinci judeţe oltene şi avea hotărâtă ca leafă câte o para de leu din toate capitaţiile. Din 1761 nu se mai trimit bani la guvernarea Craiovei, ci domnitorul le fixează acestora sediul la Bucureşti, în apropierea domnului. Un boier, sub numele de caimacan al domnului, îndeplinea acolo poruncile lui, având o „leafă de 300 de lei pe lună“. Tot Jean Louis Carra arată că şef al cancelariei principatului este marele logofăt, prin el se expediază toată corespondenţa ţării şi de jurisdicţie, decretele, cărţile de patentă, sentinţele, gratificaţiile date de domn. Conform reformei, logofătul primeşte de la vameş, pe lângă ce se mai adăugă, şi a şasea parte din vama oraşului Bucureşti.
Lefuri din visterie
Constantin Mavrocodat şi-a dat seama că temeiul organizatoric al unui stat este administraţia. Nicolae Iorga în „Istoria României“ arată că încă din 1739 se păstra, în teritoriul oltean realipit, regimul financiar de sub austrieci şi sistemul administraţiei prin ispravnici. El a desfiinţat puterea căpitanului numind ispravnici la judeţe cu lefuri din visterie, aleşi dintre mazili. Ispravnicii aveau să=i apere pe locuitori contra nedreptăţilor, violenţelor, celor care strângeau birurile, tot ei supravegheau alegerile comunale. În 1757, în urma recensământului s-a hotărât să adauge fiecărui ispravnic câte un grec şi amândoi trebuiau să facă contul satelor şi nu trebuiau să plătească visteriei judeţului lor decât după ce au primit o chitanţă.
Mai multe: http://adevarul.ro/locale/turnu-severin/reformele-drastice-mavrocordat-domnitorul-i-a-lecuit-boieri-abuzuri-le-a-faramat-averile-1_55ebfb64f5eaafab2c4fb829/index.html