Potrivit informaţiilor furnizate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) produsele vegetale autohtone, de sezon, se diferenţiază pozitiv faţă de vegetalele din import care suferă la capitolul prospeţime. Acestea pot fi ceruite fin şi provin şi pot proveni din agricultura intensivă.
185 pieţe agroalimentare, 82 depozite en-gros de legume şi fructe, 2.920 operatori economici, din care 1.650 persoane fizice şi 1.270 persoane juridice au fost verificate de inspectorii de la ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi inspectori ai Direcţiilor Agricole Judeţene, potrivit informaţiilor oficiale ale Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării rurale date publicităţii la începutul lunii aprilie 2019.

Au fost prelevate 28 de probe din următoarele specii: mere, cartofi, ardei, castraveţi, roşii, pătrunjel, dovlecei, lămâi, salată verde, ridichi, căpşuni, ciuperci, etc.

Înregistrările istorice ale omului care l-a condamnat pe Iisus la moarte îl ilustrează ca arogant şi crud, dar Biblia, aparent paradoxal, este mai indulgentă cu acesta, mutând vina în altă parte.
În Evanghelia după Ioan, Ponţiu Pilat îi pune lui Iisus întrebarea: „Ce este adevărul?”. Este o întrebare care s-ar putea pune şi despre propria istorie a lui Pilat. Din perspectiva Noului Testament, guvernatorul roman al Iudeei l-a condamnat la moarte pe Iisus din cauza voinţei mulţimii. Sursele non-biblice îl înfăţişează însă ca pe un lider crud care ar încălca tradiţiile poporului iudeu, scrie History.
Cronicile spun puţine despre guvernator înainte de a fi prefectul Iudeei între anii 26 şi 36. Se crede că a fost născut într-o familie de călăreţi din Italia, dar unele legende spun că s-a născut în Scoţia de astăzi.
Sursele istorice îl prezintă ca pe un om crud

Una dintre primele relatări despre Ponţiu Pilat vine de la filosoful iudeu Filon din Alexandria. Scriind în jurul anului 50, l-a criticat pe guvernator pentru „mitele, insultele, jafurile, execuţiile fără proces şi cruzimile extrem de mari”.

Catolicii din lumea întreagă sărbătoresc şi în acest an Paştele la altă dată decât ortodocşii. Cum s-a ajuns la aceste diferenţe în calendar care pot ajunge chiar şi la cinci săptămâni?
Diferenţa calendaristică dintre Paştele occidentalilor şi Paştele orientalilor a apărut ca urmare a unor evoluţii istorice complexe şi îndelungate, precum şi coroborării calendarului solar cu cel lunar.
În Antichitate, au existat foarte multe diferenţe în prăznuirea Paştelui în lumea creştină. Astfel, în primele secole, creştinii din părţile Siriei şi Asiei Mici celebrau Paştele Crucii (moartea lui Hristos) la data de 14 Nisan, apoi Paştele Învierii (Învierea) la 16 Nisan. Deoarece serbau Paştele odată cu iudeii, adică la 14 Nisan, aceştia se numeau Quartodecimani. De precizat că Nisan (nume de origine babiloniană) este cea de-a şaptea lună a anului ecleziastic şi prima lună a anului civil în calendarul ebraic. Nisan este o lună de primăvară de 30 de zile. Totodată, în limba turcă este numele lunii aprilie.

Au existat mai multe teorii cu privire la meniul Cinei cea de Taină. Leonardo Da Vinci ilustrează în celebra sa pictură că grupul mânca ţipar (peşte). Papa Benedict al XV-lea a afirmat în 2007 că la masă nu s-a mâncat miel, pentru că Cina cea de Taină s-a desfăşurat înaintea sezonului de tăiat miei. Alţii au sugerat că cina era Pesah, o sărbătoare religioasă evreiască.
Experţii ştiu din pasajele Bibliei că participanţii mâncau pâine nedospită şi beau vin, dar alte detalii sunt mai obscure.
Celebra pictură a lui Leonardo Da Vinci înfăţişează detalii uimitoare, unele descoperite abia recent, la ultima restaurare de la sfârşitul anilor '90. Aceste detalii includ un fel de mâncare care pare scoasă din context: peşte la grătar cu felii de portocale. Deşi nu era un fel de mâncare comun pe vremea lui Iisus, ţiparul şi portocalele reprezentau un meniu des întâlnit în Italia secolului al XV-lea, în timpul lui Da Vinci.

Din momentul în care îl pupă pe obraz pe Iisus din Nazaret în Grădina Gheţimani, Iuda Iscarioteanul va fi cunoscut ca cel mai faimos trădător din istorie. Există însă mai multe enigme cu privire la motivul trădării.
Prin predarea lui Iisus autorităţilor, Iuda pune în mişcare seria de evenimente care devine fundaţia credinţei creştine: arestarea, procesul, moartea şi învierea, scrie History.
Există totuşi multe necunoscute despre Iuda, rămânând unul dintre cele mai enigmatice figuri în povestea lui Iisus. În ultimii ani, descoperirea Evangheliei după Iuda, un test gnostic care datează din secolul al II-lea, a făcut ca unii experţi să-i reconsidere rolul şi chiar că a fost acuzat pe nedrept de trădare.
Toate cele patru evanghelii canonice în numesc unul dintre cei 12 apostoli. Unii specialişti au asociat numele de Iscariot cu provenienţa lui, oraşul Kerioth, localizat la sud de Ierusalim.

 Una dintre marile întrebări ale sexologilor şi ginecologilor, anume de ce orgasmul feminin durează mai mult decât cel masculin, pare să-şi fi găsit răspunsul.
Conform cercetărilor, se pare că orgasmul masculin poate dura între 3-15 secunde, cu o medie de circa 7-10 secunde de plăcere provocată de euforia neuromusculară.
În schimb, mai multe cercetări separate au evidenţiat faptul că orgasmul resimţit de femei în timpul actului sexual este diferit de cel al bărbaţilor atât ca senzaţie, cât şi ca durată şi scop.
 
În primul rând, orgasmul femeilor este resimţit mult mai difuz decât cel masculin, şi durează în medie circa 20 de secunde. Există şi cazuri, ce-i drept mai rare, care vizează anumite femei capabile să aibă orgasme care durează aproximativ un minut, precum şi cazuri ale unor femei care au aşa numitele „orgasme în serie”, adică aceste femei au în timpul unui act sexual, mai multe orgasme unul după celălalt, comparativ cu marea majoritate a reperezentantelor sexului frumos.

Una dintre caracteristicile definitorii ale Bisericii Romano-Catolice, este faptul că, spre deosebire de preoţii altor culte creştine, cei catolici nu se pot însura. Care să fie cauzele acestei reguli?
În Biserica Romano-Catolică se crede că actul celibatului pentru preoţi este impus încă de autoritatea apostolică. Din punct de vedere teologic, romano-catolicii vor să imite exemplul vieţii caste duse de Iisus Hristos, prin urmare în acest cult se crede că cel care doreşte să fie preot trebuie să se căsătorească doar cu Biserica şi să slujească exclusiv acestei insitituţii religioase, nu vreunei femei.

În sprijinul acestei reguli, Biserica Catolică s-a bazat pe interpretările unor învăţături din Noul Testament, învăţături şi versete emise de către Sfântul Pavel. Din punct de vedere preoţii catolici nu se pot însura din mai multe motive.
 
 În primul rând preoţii care aleg să intre şi în rândul ordinelor religioase catolice, cum ar fi Iezuiţii, Dominicanii, Benedictinii, Franciscanii, etc, depun un jurământ prin care se angajează să rpmână celibatari pentru tot restul vieţii lor. În al doilea rând, chiar şi preoţii obişnuişi care primesc o dioceză sunt obligaţi să depună un jurământ al celibatului şi castităţii, jurământ care interzice de asemenea orice legătură romantic-sexuală cu femeile.

Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite resturile arheologice a numeroase aşezări umane din perioada Neolitică. Însă niciuna dintre aceste aşezări permanente nu avea configuraţiile şi caracteristicile unei aşezări urbane demnă de titlul de oraş. Primul oraş de pe meleagurile noastre a fost ridicat mult mai târziu. Iar cei care l-au construit nu făceau parte din populaţiile autohtone de pe teritoriul viitorului stat România.

Ei bine, trebuie să recunoaştem că primul oraş în adevăratul sens al cuvântului, de pe meleagurile noastre a fost ridicat de către străini. Mai precis de către coloniştii greci originari din Milet. Aceştia s-au stabilit în apropiere de gurile Dunării şi au ridicat oraşul Histria în anul 675 înainte de Hristos, după istoricul Eusebiu din Cezareea, sau 630, după Skymnos. Coloniştii greci au ridicat Histria în scop comercial, oraşul având atunci ieşire la Marea Neagră.

Histria a fost de altfel unul dintre cele mai importante oraşe-colonii-cetăţi ridicate dee grecii antici pe teritoriul de azi al României. Alături de cetăţile similare Callatis, Tomis şi Aegyssus, Histria a jucat un rol important în istoria noastră veche. Numele său provine de la Istros, nimeni alta decât denumirea dată de grecii antici fluviului Dunărea.

Cu siguranţă aceasta este o întrebare pe care şi-au pus-o deseori mulţi oameni. Dincolo de senzaţionalismul de presă actuală şi de simpla curiozitate la obiect, există într-adevăr în fauna ţării noastre o serie de animale care poti fi periculoase pentru om în anumite condiţii.
Probabil cel mai periculos animal în concepţia multor români este ursul brun din Carpaţi. În ciuda a ce se crede despre el pe baza părerilor preconcepute făcute pe baza a ceea ce oamenii văd în buletinele senzaţionaliste de ştiri, ursul brun nu este un animal hiper agresiv. Ba din contră, este un animal care în ciuda forţei sale uriaşe şi dimensiunilor impozante, preferă în peste 90% din cazuri să se depărteze liniştit atunci când se întâlneşte accidental cu omul. Însă atunci când este speriat, hăituit sau vânat, sau este vorba de o ursoaică cu pui, urşii devin adevărate fiare care atacă omul fără nicio oprelişte.

Pentru majoritatea oamenilor, perioada medievală a fost una marcată de războaie religioase, oprimări, cruciade, mari descoperiri geografice, şi mai presus de toate oprimarea claselor sociale inferioare. Adevărul pare a fi uşor diferit.

În perioada medievală ţăranii şi sătenii alcătuiau cea mai mare partea populaţiei Europei. Istoricii estimează că în acele vremuri circa nouă din zece oameni erau ţărani, fermieri sau lucrători ai pământului. Marea majoritatea a acestora erau şerbi, iobagi legaţi de pământ. O mică parte erau ţărani liberi care nu aveau statut de sclavi ai nobililor şi care erau obligaţi să plătească o rentă fixă pentru pământurile lor. Unii dintre ei deveneau bandiţi şi tâlhari. Un sat din acele vremuri adăpostea de regulă între zece şi şaizeci de familii. Fiecare astfel de familie trăia într-o locuinţă din lemn sau pământ iluminată doar cu opaiţe. Casele erau prevăzute cu cuptoare şi sobe. Podelele erau acoperite cu rogojini din nuiele sau stuf, iar în casele lor intrau libere păsările de curte, porcii sau câinii. Paturile erau făcute din baloţi de paie aşezaţi pe crengi, iar pe timpul nopţii, ţăranii se acopereau cu ţesături de lână sau blănuri de animale.