Catolicii din lumea întreagă sărbătoresc şi în acest an Paştele la altă dată decât ortodocşii. Cum s-a ajuns la aceste diferenţe în calendar care pot ajunge chiar şi la cinci săptămâni?
Diferenţa calendaristică dintre Paştele occidentalilor şi Paştele orientalilor a apărut ca urmare a unor evoluţii istorice complexe şi îndelungate, precum şi coroborării calendarului solar cu cel lunar.
În Antichitate, au existat foarte multe diferenţe în prăznuirea Paştelui în lumea creştină. Astfel, în primele secole, creştinii din părţile Siriei şi Asiei Mici celebrau Paştele Crucii (moartea lui Hristos) la data de 14 Nisan, apoi Paştele Învierii (Învierea) la 16 Nisan. Deoarece serbau Paştele odată cu iudeii, adică la 14 Nisan, aceştia se numeau Quartodecimani. De precizat că Nisan (nume de origine babiloniană) este cea de-a şaptea lună a anului ecleziastic şi prima lună a anului civil în calendarul ebraic. Nisan este o lună de primăvară de 30 de zile. Totodată, în limba turcă este numele lunii aprilie.

Au existat mai multe teorii cu privire la meniul Cinei cea de Taină. Leonardo Da Vinci ilustrează în celebra sa pictură că grupul mânca ţipar (peşte). Papa Benedict al XV-lea a afirmat în 2007 că la masă nu s-a mâncat miel, pentru că Cina cea de Taină s-a desfăşurat înaintea sezonului de tăiat miei. Alţii au sugerat că cina era Pesah, o sărbătoare religioasă evreiască.
Experţii ştiu din pasajele Bibliei că participanţii mâncau pâine nedospită şi beau vin, dar alte detalii sunt mai obscure.
Celebra pictură a lui Leonardo Da Vinci înfăţişează detalii uimitoare, unele descoperite abia recent, la ultima restaurare de la sfârşitul anilor '90. Aceste detalii includ un fel de mâncare care pare scoasă din context: peşte la grătar cu felii de portocale. Deşi nu era un fel de mâncare comun pe vremea lui Iisus, ţiparul şi portocalele reprezentau un meniu des întâlnit în Italia secolului al XV-lea, în timpul lui Da Vinci.

Din momentul în care îl pupă pe obraz pe Iisus din Nazaret în Grădina Gheţimani, Iuda Iscarioteanul va fi cunoscut ca cel mai faimos trădător din istorie. Există însă mai multe enigme cu privire la motivul trădării.
Prin predarea lui Iisus autorităţilor, Iuda pune în mişcare seria de evenimente care devine fundaţia credinţei creştine: arestarea, procesul, moartea şi învierea, scrie History.
Există totuşi multe necunoscute despre Iuda, rămânând unul dintre cele mai enigmatice figuri în povestea lui Iisus. În ultimii ani, descoperirea Evangheliei după Iuda, un test gnostic care datează din secolul al II-lea, a făcut ca unii experţi să-i reconsidere rolul şi chiar că a fost acuzat pe nedrept de trădare.
Toate cele patru evanghelii canonice în numesc unul dintre cei 12 apostoli. Unii specialişti au asociat numele de Iscariot cu provenienţa lui, oraşul Kerioth, localizat la sud de Ierusalim.

 Una dintre marile întrebări ale sexologilor şi ginecologilor, anume de ce orgasmul feminin durează mai mult decât cel masculin, pare să-şi fi găsit răspunsul.
Conform cercetărilor, se pare că orgasmul masculin poate dura între 3-15 secunde, cu o medie de circa 7-10 secunde de plăcere provocată de euforia neuromusculară.
În schimb, mai multe cercetări separate au evidenţiat faptul că orgasmul resimţit de femei în timpul actului sexual este diferit de cel al bărbaţilor atât ca senzaţie, cât şi ca durată şi scop.
 
În primul rând, orgasmul femeilor este resimţit mult mai difuz decât cel masculin, şi durează în medie circa 20 de secunde. Există şi cazuri, ce-i drept mai rare, care vizează anumite femei capabile să aibă orgasme care durează aproximativ un minut, precum şi cazuri ale unor femei care au aşa numitele „orgasme în serie”, adică aceste femei au în timpul unui act sexual, mai multe orgasme unul după celălalt, comparativ cu marea majoritate a reperezentantelor sexului frumos.

Una dintre caracteristicile definitorii ale Bisericii Romano-Catolice, este faptul că, spre deosebire de preoţii altor culte creştine, cei catolici nu se pot însura. Care să fie cauzele acestei reguli?
În Biserica Romano-Catolică se crede că actul celibatului pentru preoţi este impus încă de autoritatea apostolică. Din punct de vedere teologic, romano-catolicii vor să imite exemplul vieţii caste duse de Iisus Hristos, prin urmare în acest cult se crede că cel care doreşte să fie preot trebuie să se căsătorească doar cu Biserica şi să slujească exclusiv acestei insitituţii religioase, nu vreunei femei.

În sprijinul acestei reguli, Biserica Catolică s-a bazat pe interpretările unor învăţături din Noul Testament, învăţături şi versete emise de către Sfântul Pavel. Din punct de vedere preoţii catolici nu se pot însura din mai multe motive.
 
 În primul rând preoţii care aleg să intre şi în rândul ordinelor religioase catolice, cum ar fi Iezuiţii, Dominicanii, Benedictinii, Franciscanii, etc, depun un jurământ prin care se angajează să rpmână celibatari pentru tot restul vieţii lor. În al doilea rând, chiar şi preoţii obişnuişi care primesc o dioceză sunt obligaţi să depună un jurământ al celibatului şi castităţii, jurământ care interzice de asemenea orice legătură romantic-sexuală cu femeile.

Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite resturile arheologice a numeroase aşezări umane din perioada Neolitică. Însă niciuna dintre aceste aşezări permanente nu avea configuraţiile şi caracteristicile unei aşezări urbane demnă de titlul de oraş. Primul oraş de pe meleagurile noastre a fost ridicat mult mai târziu. Iar cei care l-au construit nu făceau parte din populaţiile autohtone de pe teritoriul viitorului stat România.

Ei bine, trebuie să recunoaştem că primul oraş în adevăratul sens al cuvântului, de pe meleagurile noastre a fost ridicat de către străini. Mai precis de către coloniştii greci originari din Milet. Aceştia s-au stabilit în apropiere de gurile Dunării şi au ridicat oraşul Histria în anul 675 înainte de Hristos, după istoricul Eusebiu din Cezareea, sau 630, după Skymnos. Coloniştii greci au ridicat Histria în scop comercial, oraşul având atunci ieşire la Marea Neagră.

Histria a fost de altfel unul dintre cele mai importante oraşe-colonii-cetăţi ridicate dee grecii antici pe teritoriul de azi al României. Alături de cetăţile similare Callatis, Tomis şi Aegyssus, Histria a jucat un rol important în istoria noastră veche. Numele său provine de la Istros, nimeni alta decât denumirea dată de grecii antici fluviului Dunărea.

Cu siguranţă aceasta este o întrebare pe care şi-au pus-o deseori mulţi oameni. Dincolo de senzaţionalismul de presă actuală şi de simpla curiozitate la obiect, există într-adevăr în fauna ţării noastre o serie de animale care poti fi periculoase pentru om în anumite condiţii.
Probabil cel mai periculos animal în concepţia multor români este ursul brun din Carpaţi. În ciuda a ce se crede despre el pe baza părerilor preconcepute făcute pe baza a ceea ce oamenii văd în buletinele senzaţionaliste de ştiri, ursul brun nu este un animal hiper agresiv. Ba din contră, este un animal care în ciuda forţei sale uriaşe şi dimensiunilor impozante, preferă în peste 90% din cazuri să se depărteze liniştit atunci când se întâlneşte accidental cu omul. Însă atunci când este speriat, hăituit sau vânat, sau este vorba de o ursoaică cu pui, urşii devin adevărate fiare care atacă omul fără nicio oprelişte.

Pentru majoritatea oamenilor, perioada medievală a fost una marcată de războaie religioase, oprimări, cruciade, mari descoperiri geografice, şi mai presus de toate oprimarea claselor sociale inferioare. Adevărul pare a fi uşor diferit.

În perioada medievală ţăranii şi sătenii alcătuiau cea mai mare partea populaţiei Europei. Istoricii estimează că în acele vremuri circa nouă din zece oameni erau ţărani, fermieri sau lucrători ai pământului. Marea majoritatea a acestora erau şerbi, iobagi legaţi de pământ. O mică parte erau ţărani liberi care nu aveau statut de sclavi ai nobililor şi care erau obligaţi să plătească o rentă fixă pentru pământurile lor. Unii dintre ei deveneau bandiţi şi tâlhari. Un sat din acele vremuri adăpostea de regulă între zece şi şaizeci de familii. Fiecare astfel de familie trăia într-o locuinţă din lemn sau pământ iluminată doar cu opaiţe. Casele erau prevăzute cu cuptoare şi sobe. Podelele erau acoperite cu rogojini din nuiele sau stuf, iar în casele lor intrau libere păsările de curte, porcii sau câinii. Paturile erau făcute din baloţi de paie aşezaţi pe crengi, iar pe timpul nopţii, ţăranii se acopereau cu ţesături de lână sau blănuri de animale.

Cu toţii suntem cumva miraţi când descoperim că în scrierea arabică şi cea ebraică se scrie şi se citeşte de la dreapta la stânga. Cu toate acestea, şi în limbile şi alfabetele altor culturi şi civilizaţii se foloseşte acelaşi fel de scriere. În limbile şi scrierile etruscă, pahlavi, avesta, feniciană, siriacă, lidiană, aramaică sau în vechile limbi turcice se scria şi se citea la fel. În total 28 de limbi şi alfabete din prezent folosesc aceeaşi ordine a scrisului şi cititului. Care să fie cauzele?
Atât alfabetul ebraic, cât şi cel arab provin din străvechile forme de scriere proto-canaanite, în care se scria de la dreapta la stânga. Limbile proto-canaanite erau scrise uneori într-o formă hibridă, denumită Boustrophedon, în care paragrafele scrise de la dreapta la stânga alternau cu cele scrise de la stânga la dreapta. Se pare că acest lucru era mai uşor pentru scribul care le scria şi care astfel îşi putea odihni mai bine mâna, dar nu era la fel de uşor pentru cel care urma să citească.

Cu toţii ştim că o oază este o „Insulă Verde”, un nesperat şi neaşteptat loc fertil în mijlocul unui deşert cu temperaturi extreme, prea puţin propice vieţii.
Cum orice oază conţine unul sau mai multe izvoare, acest detaliu definitoriu permite dezvoltarea vieţii. În toate deşerturile, oraşele sau orice alte aşezări umane sunt ridicate în jurul oazelor sau de-a lungul cursurilor de apă.
O oază este de fapt un punct din deşert situat deasupra unei zone în care pânza freatică curge la mică adâncime, rezultând în apariţia şi prezenţa izvoarelor permanente. Când plouă în deşert, apa rezultată se acumulează în acvifere suberane situate întotdeauna sub oaze. Deşerturile sunt compuse din miliarde de tone de roci şi nisip, iar singura forţă a naturii care le modifică relieful este vântul, alături de alternanaţa temperaturilor dintre noapte şi zi. Cercetătorii au calculat că o furtună de nisip de intensitate medie poate disloca şi transporta circa 4.800 tone de sol şi nisip, în timp ce o furtună puternică poate transporta peste 100 milioane tone de nisip şi praf.

În zonele afectate de furtuni puternice, eroziunea provocată de acestea duce la săparea solului până la expunerea pânzei de ape freatice. Seminţele transportate apoi tot de vânt, ajung să încolţească, vegetaţia creşte, sosesc şi animalele care găsesc aici apă şi hrană, se instaurează deja lanţul trofic din acest mic ecosistem şi astfel ia naştere o oază.