Misterul dispariţiei celor 55.000. Cum s-au volatilizat peste noapte 88% din handbaliştii legitimaţi în România. Astăzi, practicanţii acestui sport însumează 0,042% din populaţia ţării
20 de ani după această enigmatică prăbuşire consemnată de statistici – pe cât de neobişnuită, pe atât de nebăgată în seamă la acel moment, după cum veţi observa mai jos –, România este calificată cu naţionala feminină, în 2016, la Olimpiada de la Rio. Cu doar trei luni mai devreme, în decembrie 2015, echipa izbutise şi o medalie de bronz la Mondiale. Scriptic, cele două performanţe la vârf se sprijină pe existenţa a 8.000 de sportivi legitimaţi, conform informaţiilor oferite ProSport de Alexandru Dedu, preşedintele de acum al federaţiei de handbal.
Poate părea mult, dacă ne raportăm la alte sporturi de echipă din România (în 2014 existau 1.400 de sportivi la polo, 2.305 la volei, 845 la hochei, 4.879 la rugby). Însă România a învins în ultimele luni de două ori Danemarca pe terenul acesteia, la Mondiale şi în turneul preolimpic.
Iar Danemarca avea, în 2011, 119.000 handbalişti legitimaţi: 58.000 de băieţi şi 61.000 de fete. În condiţiile în care România are 19 milioane de locuitori, iar Danemarca – 5,5 milioane, lucrurile încep să se schimbe. Asta înseamnă că 2,1% din populaţia daneză practică handbalul, pe când la noi – 0,042%.
În 1989, Anuarul Handbalului Românesc consemna cifra de 70.000 de sportivi legitimaţi
Până aici, deşi remarcabile, lucrurile nu sunt neobişnuite pentru România. Ne-am învăţat să facem bice care trosnesc în diverse situaţii foarte defavorabile. La Olimpiadă se aşteaptă şi anul acesta medalii de la sporturi care sunt făcute, în România, de o mână de oameni (boxul – 1.000 de sportivi, scrima – 1.400, halterele – 300, canotajul – 650, caiac-canoe – 950).
Însă, dacă dăm crezare actelor, România a obţinut în 2016 calificarea la Olimpiadă având cu 57.500 mai puţini handbalişti decât în 1992, când naţionala masculină, participantă la Jocurile Olimpice de la Barcelona, s-a clasat pe locul 8 din 12 echipe. Este cea mai mare scădere a numărului de jucători înregistrată vreodată în tot sportul românesc.
ProSport a stat de vorbă cu cei care au răspuns de handbalul din ţara noastră după 1990, pentru a afla ce s-a întâmplat la graniţa dintre 1995 şi 1996, atunci când 55.000 de sportivi au dispărut, practic, peste noapte. Am aflat că nimeni nu poate spune cu certitudine despre ce a fost vorba, deşi fenomenul este unic în sportul românesc şi, poate mondial. Lipsa unor explicaţii punctuale a fost suplinită de presupuneri.
Aşadar: anuarul handbalului românesc 1989 consemnează – jucători legitimaţi: 70.000. Trei ani mai târziu, în 1992, Federaţia Română de Handbal raportează la Ministerul Tineretului şi Sporturilor că mai are în evidenţă 65.500 – aşadar, cu 4.500 mai puţini. Trendul sinuos, dar uşor descendent al practicanţilor de handbal din România a urmat, apoi, traiectoria întregului sport. În 1993, FR Handbal raportează 61.000, în 1994 – 63.260, în 1995 – 63.260.
Apoi, brusc, în 1996 apar 8.160. Aşadar, între 1995 şi 1996 au dispărut din scriptele handbalului românesc 55.100 de sportivi. Între cele două raportări ale federaţiei de handbal către Ministerul Tineretului şi Sporturilor s-au evaporat 87,4% din jucătorii legitimaţi.
Mihai Marinescu, fost secretar general al federaţiei: „Nu-mi explic ce s-a întâmplat şi nici nu-mi amintesc să se fi vorbit vreodată de asta“
Mihai Marinescu (71 de ani), campion mondial cu România în 1970, a activat în conducerea FR Handbal 21 de ani, între 1986-1992 şi 2000-2015, 19 dintre aceştia fiind secretar general. Între 1992 şi 2000, când Ministerul Apărării n-a mai permis detaşarea sa la federaţie, a rămas conectat la forurile decizionale ale handbalului în calitate de apropiat al şefilor de acolo şi conducător al secţiei de la Steaua. Ştie absolut tot ce s-a întâmplat în handbalul românesc din ultimii 30 de ani, mai puţin episodul cu dispariţia a 55.000 de sportivi dintr-o dată: „Nu-mi explic cum a fost posibil şi nici nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată despre asta. În 1995-1996 nu eram la federaţie, plecasem în 1992. Însă, într-adevăr, e foarte ciudat. N-am auzit niciodată pe nimeni să fi remarcat sau vorbit. E adevărat, înainte de 1989 erau mult mai multe echipe decât acum şi, implicit, mai mulţi sportivi. Erau campionate până la nivel judeţean. După 1990, cluburile, care ţineau, multe dintre ele, de fabrici, au început să se desfiinţeze pe măsură ce murea şi industria. Însă, chiar şi aşa, nu pot să-mi explic cum a fost posibil ca din 1995 până în 1996 să dispară 55.000 de handbalişti. E un mister. Lăsaţi-mă să mă interesez la federaţie, să vedem, poate ştie cineva ceva“.
Valentin Samungi, preşedintele federaţiei în timpul „extincţiei“: „Ceva s-a întâmplat, dar nu ştiu ce. Oricum, datele de până în 1995 sunt reale“
Valentin Samungi (74 de ani), campion mondial în 1970 şi medaliat cu bronz la Olimpiada de la Munchen, din 1972, a fost preşedintele federaţiei exact în perioada misterioasă în care România a „sărit“ de la 63.260 la numai 8.160 de handbalişti. Samungi, ales în fruntea FR Handbal în 1994, spune că nu-şi aminteşte ce s-a întâmplat, dar garantează că cifrele raportate erau corecte. „Vă asigur că atâţia handbalişti avea România în 1989 câţi scrie în anuar, adică 70.000. Dacă mă gândesc puţin, vă spun şi numărul de echipe. Aşa este, aveam foarte mulţi sportivi atât la fete, cât şi la băieţi. Păi, ca să vă faceţi o idee, numai în Bucureşti, în campionatul municipal, erau înscrise 40 de echipe! Fără a mai vorbi de cele din prima şi a doua ligă. Toţi aveau în secţii, pe lângă seniori, şi echipe de juniori şi copii. După Revoluţie, numărul a început să scadă. Însă aveţi dreptate, această dispariţie bruscă a peste 50.000 nu e posibilă şi nici plauzibilă. Ceva s-a întâmplat atunci, între 1995 şi 1996, dar nu ştiu ce“.
Fostul mare handbalist a fost foarte intrigat de problema ridicată de ProSport: „Voi vorbi şi cu ceilalţi colegi de-ai mei care au activat între 1990 şi 2000 la federaţie, poate îşi aminteşte cineva. În principiu, ar fi trebuit să ştiu, pentru că un asemenea eveniment nu avea cum să aibă loc fără să fiu informat. Procedura era aceasta: federaţia centraliza numărul de sportivi, îl raporta la minister şi ministerul îl trimitea, mai departe, la Institutul Naţional de Statistică. E real că, după Revoluţie, s-au desfiinţat multe echipe, iar foarte mulţi handbalişti au plecat în străinătate, pentru că pe atunci aveam o valoare competitivă la nivel mondial. Unii mai raportau juniorii II şi la juniori III, dar erau chestii punctuale, tot nu are cum să fie o diferenţă aşa mare“.
Cristian Gaţu, preşedintele federaţiei din 1997 până în 2014: „Cifrele de dinainte de 1996 erau false“
O altă variantă are Cristian Gaţu (71 de ani), campion mondial în 1970 şi 1974, medaliat cu bronz la Olimpiada din 1972 şi cu bronz la Olimpiada din 1976, a preluat preşedinţia FR Handbal în 1997 şi s-a menţinut în funcţie până în 2014. După Revoluţie, Gaţu a fost secretar de stat pe sport la Ministerul Tineretului şi Sporturilor din 1991 până în 1993. El garantează că datele de dinainte de 1996 erau false: „Se raporta aiurea, aşa cum se făcea în toate domeniile în comunism. Spuneau că au atâţia sportivi pentru că nu-i verifica nimeni şi ca să demonstreze că aveau activitate. N-avea cum să aibă România 70.000 de handbalişti în 1989. E exclus. După Revoluţie, în primii ani, n-a mai făcut nimeni o centralizare judicioasă a numărului de sportivi, ca să ştim exact cum stăteam. Probabil că e reală cifra din 1996. Cred că abia atunci a făcut federaţia de handbal o statistică şi a actualizat corect datele“.
Explicaţia lui Gaţu se bate, totuşi, cap în cap cu cea a lui Samungi, preşedintele din 1996, care ar fi trebuit să-şi aducă primul aminte de acest mare şoc al trezirii la realitate. E de presupus că, atunci când constaţi, ca şef de federaţie, că ai, de fapt, cu 87% mai puţini sportivi decât credeai, este un moment memorabil, dacă nu chiar dramatic, despre care se vorbeşte în tot handbalul. E uşor de imaginat ce vâlvă ar produce azi ştirea că România nu are în realitate 117.000 de fotbalişti legitimaţi, ci cu 87% mai puţini, adică în jurul a 15.000. Cu toate acestea, Samungi şi Marinescu nu-şi amintesc absolut nimic şi sunt la fel de nedumeriţi ca şi reporterul.
Mihai Bocan, secretar general al federaţiei: „Depinde cum calculezi. Probabil că includeau şi copiii“
Mihai Bocan (63 de ani), secretarul general al federaţiei de handbal în acest moment, oferă o altă explicaţie care pare, de altfel, şi cel mai aproape de adevăr: „Datele nu erau false, însă depinde cum calculezi. Dacă iei în calcul şi copiii legitimaţi la asociaţiile judeţene, şi pe cei de la şcolile sportive, atunci într-adevăr poţi obţine cifre spectaculoase. E foarte probabil ca, până în 1995, să se fi calculat aşa. Cifra de după 1996 este însă, după părerea mea, mai apropiată de calculul corect“. Bocan a explicat apoi: „Dacă sunt profesor la o şcoală sportivă, să spunem, şi mi se spune că, pentru a avea catedră, am nevoie de patru grupe a câte 15 jucători, sigur că îi legitimez, se fac 60, dar nu ar fi corect ca ei să fie deja trecuţi în statistică, pentru că poate peste o lună sau trei luni cei mai mulţi dintre aceşti copii nu vor mai veni la handbal. Şi atunci e o situaţie care nu reflectă realitatea. Pentru mine sunt legimaţi juniorii II, juniorii III, cadeţii. Ei sunt relativ uşor de estimat, ca idee: câţi avem în campionatele naţionale? Avem 170 de echipe pe care le înmulţim cu 15-20 de jucători. Dacă vreau să mă duc mai jos, iau legătura cu asociaţiile judeţene şi întreb: câţi avem la juniori III? Câţi sunt la juniori IV? Câţi la minihandbal? Îi adun şi pe ăia, 10-12 copii de fiecare echipă, şi-mi dă ceva. Mă gândesc că asta trebuie să fie, pentru că altfel ar fi fantastic de mult. Ne-am bate cu Franţa la număr de sportivi“.