Personajul inutil - o invenţie brebaniană
Pentru a redeştepta conştiinţa de sine a marilor personaje, Nicolae Breban inventează personajul inutil. Nu e un partener egal, „este o apariţie măruntă, secundară”, pe care nimeni nu-l prea ia în serios şi care „intersectează agasant viaţa personajelor” de prim rang, incomodându-le cu prezenţa lui insignifiantă, dar persistentă, iritându-i pe toţi, „în special pe personajul pe care îl paralizează’’(1).
Personajul inutil dispare brusc, dintr-un motiv sau altul, din proximitatea eroului, rolul lui conturându-se, „lipsa lui simţind-se aproape fizic”. Absenţa lui vine să ajute personajul principal să îşi descopere, prin absenţa lui, unele laturi semnificative ale propriei personalităţi, ignorate până atunci, lăsând impresia că el este Destinul său.
„Bătrânul, corpolentul domn” Gustav Hyppolit Herrlich din “Ziua şi noaptea”, pe care naratorul îl prezintă ca dl. Herr sau Hergot, este un asemenea personaj. Callimachi, fascinat de motivul stăpânului, al maestrului, al posesorului de autoritate, rezumă, la început, modelul stăpânului medieval la ideea de a avea proprii vasali. Identificându-se cu acest model ideal, el îl tolerează în jurul său pe Hergot, deşi acesta îl oripilează prin aspectul său unsuros şi îl indispune prin atitudinile sale subliniat umile, de slugarnic (2). Hergot, bătrân, corpolent, slugarnic, vesel, palavragiu nimereşte din greşeală la Callimachi. Acesta simte pentru abilul Hergot, o fascinaţie sau apăsare joasă. Oaspetele neaşteptat îi relatează despre bătrânul Jiquidi, care voia să-l aibă la mână. Callimachi şi Hergot au o vreme, într-o vreme de expectaţie, premergătoare metamorfozei, o relaţie dificilă, nefirească. Callimachi află unele lucruri despre Jiquidi de la colportorul Hergot. Prinţul îl primeşte şi îl ascultă pe Hergot cu silă şi după a doua întâlnire mai vede în el „un şobolan uman”. Hergot va dispărea câteva luni, dar cuplul între parteneri care se atrag prin respingere se făcuse, fără a fi intermediat de voinţa cuiva. Hergot numit şi Hypolit şi Calistrat, moare curând, asasinat la o vârstă nesigură 50 şi 70 de ani. În visele prinţului, adevărate coşmaruri, cel ucis apare ca un demon mărunt. Breban ne atrage atenţia în mai multe rânduri asupra numelui: Herr Got, Domnul Dumnezeu. „Dispariţia sa prin moarte subită, după ce aproape că s-a făcut indispensabil, nu numai că devine motorul naraţiunii – epicul născându-se din aventurile lui Callimachi prin medii diverse, pentru a elucida moartea acestui cvasi-necunoscut -, dar declanşează procesul de autocunoaştere al protagonistului” (3) . Personajele se contaminează unele pe altele: de la juxtapunere la joncţiune nu e decât un pas, în acest sens, distantul Callimachi a ajuns egalul mult dispreţuitului Hergot . „El primeşte, la început, cu o tresărire de orgoliu, cu un rest de demnitate, descoperirea în străfundurile eului său a acestui resort neaşteptat. De îndată ce va defini această dezarticulare a propriului eu, ca pe un experiment liber ales al voinţei sale insubordonabile, Callimachi se complace în a fi înjosit, umilit, folosit, abia mai putându-se uimi de această stare de clătinare a vechiului său eu” (4). Callimachi va continua să-l caute pe mortul Hergot. Are o ascensiune rapidă în grupul foarte select, exclusivist, format de grupul de discipoli entuziaşti ai prof. Martinetti, tocmai pentru că, în corul de adulatori fanatizaţi este singurul care nu se supune ritualului adoraţiei, păstrându-şi independenţa. Libertatea sa sucombă însă în faţa farmecului suspect, pe care-l emană „nocturnul Jiquidi” (5) . Câtă vreme îşi păstrează autocontrolul, Callimachi rămâne insul ce se ţine în afara oricărei fricţiuni cu realul, în afara oricărei coliziuni, manipulând asemeni unui păpuşar „ indivizi pe care să nu-i contacteze (...) niciodată” supraveghind de la distanţă. „Jiquidi reprezintă pentru Callimachi nu doar maestrul pe lângă care celălalt uceniceşte, ci şi modelul cu care se află în emulaţie. Ironia destinului personajului provine din faptul că, victimă o orgoliului său exacerbat, el nu găseşte altă modalitate a afirmării, decât i-realizarea propriului sine. Elementul de noutate constă în situaţia dilematică a unuia dintre personajele din planul principal, prinţul Callimachi, adus să opteze, ca discipol, între două modele aflate la antipozi Unul ar fi maestrul de zi, celălalt maestrul de noapte”(6).
Bibliografie:
1. Ioan Dorel Todea, Nicolae Breban și metamorfozele romanului, editura Grinta, Cluj Napoca, 2011, pp.136-138
2. Liviu Maliţa, Nicolae Breban, microbiografie, editura Aula, Brașov 2001,p.49,
3. Nicolae Breban, Ziua şi noaptea,Editura Alfa, Bucureşti (ediţia a II-a), 1999, pp.1-6,
4. Liviu Maliţa, op. cit., p.50.
5. ibidem, pp.72-160.
6. ibidem, p. 51.