Efectul razelor de soare asupra cianurii, pe întelesul lui Traian Băsescu: „Este ca si cum ai încerca să umpli cu apă un vapor folosind un păhărel”
Una dintre principalele probleme pe care le ridică cei ce se opun proiectului de la Roşia Montană este riscul pe care îl presupune folosirea cianurii în exploatarea aurului din zona Munţilor Apuseni. Specialiştii intervievaţi de gândul atrag însă atenţia asupra faptului că în urma tratării minereului rezultă un amestec complex de substanţe care sunt mult mai periculoase decât cianura:
metalele grele. Chiar şi Traian Băsescu a susţinut că exploatarea cu cianură nu este atât de riscantă, aceasta fiind o substanţă care, odată ajunsă în iazurile de decantare, este distrusă şi de razele ultraviolete. Specialiştii atrag însă atenţia că procesul este unul lent şi eficient numai în cazul în care lacul este de mică adâncime. "Este ca şi cum ai încerca să umpli cu apă un vapor folosind un păhărel”, spune lector dr. Sorin Avramescu de la Facultatea de Chimie, din cadrul Universităţii Bucureşti.
Despre ce sunt cianurile şi cum pot fi ele neutralizate, despre preferinţa companiilor care exploatează aurul pentru acestă substanţă toxică şi despre faptul că ea există în concentraţii mici şi în plante, animale sau gazele de eşapament, citiţi într-o analiză gândul.
De ce este cianura substanţa preferată a companiilor care exploatează aurul
Cianura, mai exact cianura de sodiu sau de potasiu, este o substanţă chimică foarte toxică preferată de companiile care exploatează aurul pentru că prin proprietăţile sale reuşeşte să extragă şi până la 97% din aurul conţinut de minereu, randament net superior celor obţinute prin alte metode (60-75% prin metoda amalgamării care prezintă în egală măsură riscuri din cauza toxicităţii mercurului). Pe lângă faptul că este unul dintre puţinii reactivi chimici care dizolvă aurul în apă, cianura poate fi procurată relativ uşor şi la un preţ rezonabil.
În procesul tehnologic de extragere a aurului, materia rezultată în urma sfărmării rocilor este tratată cu cianură de sodiu, de cele mai multe ori. Această substanţă, care are aspectul sării de bucătărie, este dizolvată în apă şi are o concentraţie de aproximativ 2g /l. Soluţia este extrem de toxică, astfel că dacă o persoană consumă 100 de ml din această soluţie primară, moare. După procesul tehnologic însă, concentraţia soluţiei este redusă semnificativ, astfel că în momentul în care ajunge în iaz valoarea ei este relativ scăzută.
În soluţia astfel obţinută din minereu, cianură şi apă se adaugă, de obicei, cărbune activ ce absoarbe cianura de aur, care este apoi extras mecanic şi supus unui alt proces chimic în urma căruia este recuperat aurul. Potrivit specialiştilor, cianura absorbită de cărbune este distrusă în timpul procesului de recuperare a aurului. Problema o reprezintă soluţia rămasă, care conţine cele mai toxice cianuri.
Această soluţie este supusă unor tratamente chimice (oxidare) cu diferiţi agenţi oxidanţi (dioxid de sulf) în urma cărora cianura este distrusă, dar nu în totalitate. Astfel, apa care ajunge în iaz are o concentraţie de cianură de circa 20-50 mg/l, potrivit specialiştilor. Asta înseamnă că la o concentraţie de 20 mg/l, o persoană moare dacă bea circa zece litri de apă, imediat după deversare. Trebuie menţionat faptul că cianura nu trece prin piele.
Cianurile care ajung în lac sunt fie libere (neoxidate), cianură de sodiu sau de potasiu, fie cianuri legate de metale grele (complexate), dintre care unele sunt atât de toxice. De exemplu, cianura de fier se descompune sub influenţa lumii (fotochimic).
Degradarea naturală a cianurii
Soluţia în care concentraţia de cianură a fost redusă semnificativ este colectată într-un iaz al cărui fund este „securizat” pentru a împiedica infiltraţiile. Aici începe procesul de atenuare a cianurii prin procese naturale. Printre acestea se numără dispersarea, biodegradarea sau fotooxidarea generată de ultraviolete din lumina solară şi de specii chimice oxidante active în aer. Acest proces natural nu are însă niciun efect asupra metalelor grele concentrate.
“Nu numai efectul razelor UV produce distrugerea cianurilor, ci întreg complexul de condiţii de la locul sitului industrial (vezi figura). În orice caz, în anumite locuri, concentraţia de cianură a scăzut pe cale naturală de la 20 mg/l la 0 mg/l în aproximativ 100 de zile. Dar acest lucru nu este standard şi se poate schimba în funcţie de condiţiile locale şi, foarte important, e valabil pentru bazine de mici adâncimi”, a explicat pentru gândul lector dr. Sorin Avramescu, din cadrul Facultăţii de Chimie a Universităţii Bucureşti.
Astfel, referitor la declaraţia preşedintelui Traian Băsescu, potrivit căreia “cianura este distrusă de razele soarelui (…) ultravioletele lucrează la distrugerea cianurii”, Avramescu a ţinut să sublinieze că procesul este foarte lent şi rezultatele apar numai în lacuri cu o adâncime mică. “Este ca şi cum ai încerca să umpli cu apă un vapor folosind un păhărel sau ai calcula salariile de mână şi nu cu un calculator”, a spus acesta, subliniind faptul că procesul devine şi mai lent dacă în lacul respectiv este alimentat permanent.
Sunt însă şi specialişti în opinia cărora durata în care cianura se degradează sub efectul luminii -100 de zile - este una acceptabilă.
Cert este că durata distrugerii cianurii prin procese naturale depinde de concentraţia iniţială a complexului de cianuri, temperatura, pH-ul soluţiei, intensitatea luminii, în special radiaţia ultravioletă. Toţi aceşti factori condiţionează procesul natural prin care cianura de sodiu din apă eliberează acid cianhidric în atmosferă, care se dispersează sau se fotooxidează.
Ce este acidul ciandihric
Acidul ciandihric este un gaz care se eliberează în momentul în care pH-ul soluţiei formate din cianură de sodiu şi apă este modificat. În momentul în care, în apă, există acid cianhidric, acesta poate ieşi uşor din soluţie, ceea ce reprezintă un potenţial pericol pentru cei care lucrează într-un astfel de mediu.
„Ingestia orală a unei cantităţi foarte mici - de obicei 200 mg - de cianură solidă (sau soluţie) sau expunerea într-o atmosferă ce conţine 270 ppm(parte la un milion -n.r.) de acid cianhidric poate duce în câteva minute la moarte. Cianura este un inhibitor al enzimei citocrom ce oxidează. Prin inhibarea acestei enzime este afectat sistemul nervos central şi inima”, explică lector dr. Sorin Avramescu.
Însă riscurile de a inhala acest gaz sunt relativ mici, în condiţiile în care pH-ul soluţiei compuse din minereu, cianură de sodiu şi apă, este menţinut în jurul valorii de 10,5, care să nu permită eliberarea acestui gaz. „Când pH-ul este mai mare de 10,5, acidul cianhidric este prezent în mică măsură şi aproape toată cianură este sub formă de cianură de sodiu”, potrivit studiului „The management of cyanide în gold extraction”, publicat de The International Council on Metals and the Environment.
Adevăratul pericol al exploatării cu cianură sunt metalele grele
Specialiştii intervievaţi de gândul sunt de părere că cianura poate reprezenta o adevărată problemă numai în cazul în care survin accidente pe parcursul fluxului tehnologic. Astfel, numai în situaţia în care, de exemplu, maşina care transportă cianură este implicată într-un accident sau tancul în care este depusă soluţia în care este dizolvată cianura se sparge ori alte asemenea accidente, se pot produce dezastre ecologice sau pierderi de vieţi omeneşti. Altfel, cianura folosită în exploatare este neutralizată, iar concentraţia la care se ajunge în urma tratării chimice nu ar trebui să pună probleme deosebite pentru om şi mediu, atâta vreme cât se respectă normele acceptate.
Aceste riscuri legate de cianură nu trebuie minimizate, în condiţiile în care ele există în orice uzină unde se lucrează cu cianură, dar ele rămân de natură accidentală. În schimb, metalele grele, care sunt adevărata problemă a exploatării cu cianură, înseamnă riscuri inerente.
În urma tratării chimice a minereului din care este scos aurul rezultă un amestec complex de substanţe care sunt chiar mai periculoase decât cianura, avertizează specialiştii. Este vorba despre cupru, fier, plumb, nichel sau zinc. Aceste metale sunt toxice, iar rezidurile lor poluează mediul înconjurător. Concentraţia acestor minerale face viaţa imposibilă pentru că nu pot fi „ecologizate” şi ele sunt cele care dau aspectul reliefului întâlnit pe Lună.
În plus, spre deosebire de cianură pe care corpul o elimină dacă sunt ingerate cantităţi mici, în cazul metalelor grele are loc o acumulare care este letală.
Aşa cum soluţiile pe bază de cianură au capacitatea de reacţiona cu aurul, aceleaşi proprietăţi şi le păstrează şi în cazul altor metale. Minereul de aur conţine aproape întotdeauna şi alte elemente printre care se numără fier, cupru, zinc, nichel sau argint, precum şi alte elemente cum este arsenicul. De cele mai multe ori, aceste metale se regăsesc într-o cantitate mai mare decât aurul (0,5 -1 gram pe tona de minereu), aşa cum se poate observa din tabelul următor.
„Analizele chimice ale soluţiei folosite în proces şi a apelor uzate rezultate din prelucrare indică faptul că partea cea mai mare de cianură din soluţie se leagă mai degrabă de celelalte metale decât de cantităţile mici de aur şi argint. Când elementele chimice se combină în soluţii, chimiştii se referă la ele ca fiind “complexe”. Unele complexe sunt foarte stabile, în timp ce altele sunt uşor de distrus. Este foarte important să se distingă clar şi precis între diversele tipuri de compuşi cu cianură pentru a asigura alegerea unei metode de detoxifiere”, se arată în studiul citat. De exemplu, cianura de fier se descompune sub influenţa luminii, dar asta nu se întâmplă în cazul altor metale.
Aceste complexe care conţin metale grele rămân în soluţia care este vărsată în iaz şi acestea sunt elementele care trebuie neutralizate.
Utilizarea industrială a cianurii
Cianura este una dintre principalele substanţe folosite în industria chimică datorită compoziţiei sale şi uşurinţei cu care reacţionează cu alte substanţe. Peste un milion de tone de cianură, reprezentând 80% din producţia totală, sunt folosite anual în producţia de produse chimice cum sunt nitrilul, nailonul sau plasticele acrilice, potrivit studiului citat. Alte utilizări industriale ale cianurii includ galvanizarea, prelucrarea metalelor sau producţia de cauciuc sintetic. Cianurile de fier sunt adesea utilizate în materialele antiderapante şi aditivi. Vapori de acid cianhidric sunt folosiţi pentru a extermina rozătoarele sau prădătorii mari, iar în horticultură se folosesc pentru a controla invaziile de insecte care au dezvoltat rezistenţă la alte pesticide.
În plus, cianura este utilizată în produse farmaceutice cum sunt medicamentele împotriva cancerului sau cele pentru reducerea tensiunii arteriale, potrivit studiului citat.
Restul de 20% din producţia de cianură este folosit la fabricarea cianurii de sodiu, o formă solidă de cianură care este relativ uşor şi sigur de manevrat. Din producţia totală de cianură de sodiu, 90% (aproximativ 18% din producţia totală) este folosită în industria minieră din întreaga lume, în special pentru extragerea aurului.
Cianura în natură
Carbonul şi azotul, cele două elemente din care este formată cianura, sunt prezente peste tot în jurul nostru. Împreună compun aproape 80% din aerul pe care îl respirăm şi ambele sunt prezente în moleculele organice care reprezintă baza tuturor formelor de viaţă. Cianura este formată în mod natural. Este produsă şi utilizată de plante şi animale ca un mecanism de protecţie care le transformă într-o sursă de hrană neatractivă.
O sursă naturală de acid cianhidric este un compus numit amigdalin care se găseşte în multe fructe, legume, seminţe şi nuci, printre care caise, caju, cireşe, castane, porumb, fasole, piersici sau cartofi. În sâmburele unei migdale amare există aproximativ 1mg de acid cianhidric ca amigdalin.
În plus, compuşii de cianură se găsesc şi în gazele de eşapament, fumul de ţigară, materialele antideprapante şi chiar în sarea de bucătărie.