Feb 19 Aria calomniei valorificata de jidani

Scris de Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu. Posted in Dezvaluiri

Paul Joseph Goebbels a fost Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist din anul 1933 până în 1945 şi, pentru o zi, chiar Cancelarul Germaniei. Din zvon public şi, îndeosebi, de presă, i se atribuie lui Goebbels afirmaţia cum că „dacă repeţi o minciună de o mie de ori, atunci ea sfârşeşte prin a fi crezută“. Haim H. Cohen, prefaţatorul cărţii Protocoalele înţelepţilor Sionului – Anatomia unui fals, scrisă de Hadassa Ben-Itto, spune textual: „Nu întâmplător a decretat Goebbels, ministrul lor de propagandă, că nu este necesar decât să revii asupra aceloraşi minciuni de nenumărate ori pentru ca ele să devină fapt de necontestat“ (op. cit., pag. 11).

Ca unul care avea un doctorat în filozofie – şi în Germania acelor vremuri un doctorat nu se lua ca în România de azi, prin copy paste –, mă îndoiesc de veridicitatea acestei paternităţi, întrucât panseul atribuit lui este un sofism prea evident fals pentru un filozof ca să fi fost enunţat de Goebbels. (Recent, pe un site de comentarii, un postac i l-a atribuit lui Stalin!) Şi că, deci, aceasta ar fi esenţa mincinoasă, demagogică a propagandei hitleriste. După cum au decurs lucrurile în timpul infamului Proces de la Nürnberg şi după aceea, s-a obişnuit să li se pună în cârca liderilor Germaniei hitleriste cât mai multe fapte şi idei degradante, pentru a-i sataniza. Scopul abscons al acestei satanizări proliferate de propaganda holocaustică a fost, între timp, dezvăluit: de a le „umfla banii“ urmaşilor germanilor trăitori în etapa interbelică.

Cum devine chestia cu „aria calomniei“, la care se face referire când e vorba de pretinsul slogan atribuit lui Goebbels? Să revenim la izvoare.

În opera bufă „Bărbierul din Sevilla“, compusă de Gioachino Rossini în 1816, „Aria calomniei“ sună aşa:

La calunnia è un venticello
Un’auretta assai gentile
Che insensibile sottile
Leggermente dolcemente
Incomincia a sussurrar.
Piano piano terra terra
Sotto voce sibillando
Va scorrendo, va ronzando,
Nelle orecchie della gente
S’introduce destramente,
E le teste ed i cervelli
Fa stordire e fa gonfiar.
Dalla bocca fuori uscendo
Lo schiamazzo va crescendo:
Prende forza a poco a poco,
Scorre già di loco in loco,
Sembra il tuono, la tempesta
Che nel sen della foresta,
Va fischiando, brontolando,
E ti fa d’orror gelar.
Alla fin trabocca, e scoppia,
Si propaga si raddoppia
E produce un’esplosione
Come un colpo di cannone,
Un tremuoto, un temporale,
Un tumulto generale
Che fa l’aria rimbombar.
E il meschino calunniato
Avvilito, calpestato
Sotto il pubblico flagello
Per gran sorte va a crepar.
Rossini – Il Barbiere di Siviglia

Cu traducerea aceasta:

Calomnia e un vânticel,
o briză slabă ce adie dulce
care, domol, pe nesimţite,
uşurel şi cu blândeţe
începe să murmure.
Încet, încetişor,
ici şi colo,
pe şoptite, şuierând,
se prefiră, se strecoară.
În urechile mulţimii
pătrunde cu viclenie,
capetele şi minţile
le tulbură şi le-nfierbântă.
Ieşind pe gură,
zvonul creşte,
prinde putere puţin câte puţin,
zboară din loc în loc.
Pare tunet, ba furtună
ce în inima pădurii
şuieră, bolboroseşte
şi de frică te îngheaţă.
La sfârşit izbucneşte cu furie,
se răspândeşte, se-nmulţeşte,
iscând o explozie …
ca lovitura unui tun …
ca lovitura unui tun!
Un cutremur, o tornadă,
un tumult general
ce răsună în lumea largă.

Iar nenorocitul calomniat,

terminat şi desfiinţat,

în dispreţul general, de-i norocos,

sufletul şi-l va da.

Sufletul şi-l va da!

Rossini s-a inspirat din piesa cu acelaşi nume a lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais. În genere, când e vorba de trimiterea la „Aria calomniei», se citează expresia „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose („Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!“), Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla – actul II, scena 8. Cu câteva secole înainte ca Beaumarchais să-şi fi scris piesa „Bărbierul din Sevilla“, în Franţa circula vorba devenită dicton „Mentez, mentez, il en restera toujours quelque chose“: „Minţiţi, minţiţi, ceva tot o să rămână“. Dar în textul lui Beaumarchais nu există această expresie atribuită lui, chiar dacă este o formă laconică de esenţializare a ideii! La rândul lui, Beaumarchais s-a inspirat din Francis Bacon, care, în lucrarea sa De dignitate et augmentis scientiarum (cartea a 8-a, cap. II), exprimă o idee identică într-o formă care este şi ea aproape identică: Audacter calumniare, semper aliquid haeret (Calomniază cu îndrăzneală, până la urmă tot se prinde ceva). Francis Bacon, la rândul său, atribuie acest dicton lui Plutarh!

Ca alt argument privind rostogolirea continuă şi gomoasă a falsei atribuiri lui Beaumarchais a expresiei „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!“, indicăm articolul lui Adrian Halpert, unde, la punctul 5, face această trimitere „bibliografică“ – spre a-şi împăuna textul cu citate cu iz intelectual şi a mai îndepărta mirosul de hazna al textului său [1].

Evident, „Aria calomniei“ a fost adaptată în varianta modernă de către promotorii acestei deşănţate propagande antigermane, care i-au atribuit-o lui Goebbels şi care au fost şi profitorii ei, liderii organizaţiilor sioniste sau pionii lor, ca escrocii internaţionali Elie Wiesel [2], Simon Wiesenthal, Radu Ioanid [3], Michael Shafir [4] şi alţii asemenea [5] lor.

După absolvirea facultăţii de filosofie, în 1972, am fost repartizat la Întreprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (I.C.T.B. – fosta APACA), deoarece conducerea acesteia îi ceruse Ministerului Învăţământului un sociolog, şi am fost încadrat la Atelierul de cercetare şi proiectare a îmbrăcămintei (A.C.P.I.), fiindcă doar acolo puteam face muncă de cercetare sociologică, pe motivul că, de vreme ce în titulatura atelierului figura cuvântul „cercetare“, puteam fi încadrat acolo. Aici am întâlnit o atmosferă autentic stalinistă – profund opusă liberalismului din Facultatea de filozofie – şi, mai ales, am remarcat rapid că I.C.T.B. era un fel de sinagogă laică: toţi şefii erau jidani – de la şeful de echipă până la şeful cel mare, faimosul director general „Iuju“ [6], adică Leon Iosif Steinbach [7], membru perpetuu în C.C. al P.C.R. şi în Marea Adunare Naţională (M.A.N.) şi, deşi nu avea nici cele şapte clase terminate, a fost promovat ca adjunct al ministrului Industriei Uşoare doar ca să-l scoată din postul de director general al I.C.T.B., şi, apoi, al Centralei Industriei Confecţiilor Bucureşti (C.I.C.B.), având ca bază I.C.T.B.

Iosif Steinbach jefuia sistematic C.I.C.B. de când ajunsese director şi membru în C.C. al P.C.R., într-o manieră foarte perfidă: înlesnea (fireşte, tacit, prin complicitatea unora, nu direct) introducerea unor maiştri sau şefi de echipă jidani în camioanele firmelor străine care aparţineau tot unor jidani şi care transportau la export confecţiile româneşti, iar acolo, în străinătate, respectivii transfugi erau ajutaţi de Joint să deschidă magazine de vânzare a confecţiilor respective, importate din România, la preţuri mult mai mari. Dar preţurile de export erau menţinute neschimbate de 20 de ani! Până când s-a prins, cu greu, e-adevărat, Securitatea şi l-a sfătuit pe Nicolae Ceauşescu să-l promoveze ministru adjunct ca să-l scoată de la conducere şi să destrame mecanismul de jefuire prin export a plusvalorii ţării produsă la APACA. După 1990, Iosif Steinbach a fost numit vicepreşedinte al Congresului Mondial Evreiesc etc. Desigur, printre aceşti şefi din structura C.I.C.B. se mai strecurau şi câţiva şefi români, dar erau de decor şi îi numărai pe degetele de la mâini.

Atelierul nostru colabora cu Atelierul de antropometrie, condus, fireşte, de un inginer „evreu“, care, uneori, ne făcea câte-o vizită „de lucru“. Vorbind despre istorie şi alte asemenea, acest evreu cumsecade ne-a mărturisit cum se realiza propaganda politică în presă între anii 1945-1955: „Unii ziarişti, ca să se dea mari şi să-şi impună ideile fără să aibă nimeni curajul să-i contrazică, îşi împănau articolele cu numeroase citate din Marx şi Engels. Fiindcă devenise o modalitate sufocantă de a-l cita îndeosebi pe Marx, ulterior s-au găsit unii de la cenzură să verifice respectivele citate şi au descoperit, neplăcut surprinşi, că în lucrările lui Marx nu existau frazele cu care-şi împopoţonau ei articolele!“ L-am întrebat, foarte mirat: „Chiar aşa?! Cum era posibil? Şi ce au păţit farsorii în cauză?“ Nu păţiseră nimic, fiindcă asemenea fapte se muşamalizau discret, ca să nu se compromită „ideologia“ regimului „democrat popular“. Pe de altă parte, mai mult ca sigur că ziariştii panglicari erau tot jidani, chiar dacă toţi îşi luaseră nume de români – aşa cum ne asigură inclusiv fostul ministru de Externe Ştefan Andrei [8].

Privită prin această practică jidănească, nu este exclus ca afirmaţia atribuită lui Goebbels să fie o scorneală a propagandei sioniste, tot aşa cum ziariştii jidani din România îl „citau“ pe Marx fără să-l fi citit, născocind fraze „din opera lui Marx“ spre a-şi impune ideologia „marxistă“ şi, implicit, puterea jüden-stalinistă. Şi chiar dacă fraza atribuită lui Goebbels i-ar aparţine, e posibil ca ea să fi fost o concluzie pe care el a tras-o tocmai din observarea practicii propagandei sioniste, care îşi făcuse o axiomă din repetarea insistentă a unor minciuni spre a fi impuse în conştiinţa publică naţională sau internaţională cu mult înaintea lui Goebbels.

Exemplul irefutabil al unei minciuni repetate de milioane de ori spre a fi impuse opiniei publice internaţionale este marea escrocherie a holocaustului celor 6.000.000 de evrei, care, chipurile, ar fi fost lichidaţi de nazişti şi de alţii în Al Doilea Război Mondial. Scopul escrocheriei: extorcarea de bani a ţărilor incriminate [9] că ar fi fost vinovate de holocaustul jidanilor. De aceea, cum relevă, cu profundă ironie, Norman Finkelstein [10], inclusiv în cartea TUPEU! Argumentul antisemitismului şi maltratarea istoriei (Editura Antet, 2008), pretinsul holocaust „unic“ al evreilor [11] a fost transformat într-un autentic holocash. Apoi, alţi autori, inspiraţi, evident, de titlul cărţii lui Arthur Butz, THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY, au dezvoltat jocul de cuvinte şi au găsit formula holohoax [12].

Vasile I. Zărnescu

NOTE

[1] Adrian Halpert, „Cum funcţionează maşina de împroşcat căcat a lui Dan Voiculescu. Chiar şi cu stăpânul în puşcărie“, 8 septembrie 2014, pe http://www.reportervirtual.ro/2014/10/cum-functioneaza-masinaria-de-improscat-cacat-a-lui-dan-voiculescu-chiar-si-cu-stapanul-in-puscarie.html.

[2] Vezi: *** „Elie Wiesel impostorul sau pseudowiesel (3)“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2011/11/13/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3/. Vezi şi: http://robertfaurisson.blogspot.ro/1986/03/un-grand-faux-temoin-elie-wiesel.html.

[3] Cf. http://ro.altermedia.info/politica/wiesel-ioanid-mizerabilii_22965.html.

[4] Cf. http://curentul.net/2011/03/10/argumentul-michael-shafir-%C8%99i-negarea-holocaustului/.

[5] Cf. http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.com/2012/01/propaganda-antiromaneasca-constructia.html. Vezi şi: Ion Coja, „Jean Ancel – nemernicul mântuit“, AlterMedia, 25 iulie 2009, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/07/25/jean-ancel-nemernicul-mantuit/.

[6] Cf. http://www.slideshare.net/IApostu/zydokomuna.

[7] Cf. http://www.osaarchivum.org/files/holdings/300/8/3/text/53-2-137.shtml.

[8] Lavinia Betea, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I SE SPUNEA MACHIAVELLI. Editura Adevărul, 2011, pag. 21-24.

[9] *** „Elie Wiesel impostorul sau pseudowiesel“ (1), pe http://ro.altermedia.info/romania/2011/11/11/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-1/.

[10] Vasile I. Zărnescu, „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic (5)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/01/05/holocaust-ologii-vectori-ai-razboiului-axiologic-5/.