Supraordonanța și subordonatul
După încheierea apariţiei serialului „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic“, am tipărit acest studiu, în serial, în România Mare, dar sub titlul, dat de către redacţie, „Istoria nu poate înlocui Codul Penal (1)“ . Întrucât, în toamna anului 2008, guvernanţii de atunci puseseră problema ridicării unui „monument al holocaustului“ la Bucureşti, iar, de 13 zile, Israelul a început un nou război criminal contra a ceea ce a mai rămas din Palestina, în Fâșia Gaza, este oportună republicarea acestui studiu de acum şapte ani – întrucât s-au confirmat, între timp, atât slugărnicia guvernanţilor români şi „politica filo-sionistă a României“ – cum se exprimă Dan-Cornel Niculae în cele trei volume ale sale –, cât şi, o dată mai mult, faptul că Israel este un stat terorist, căci practică, permanent, încă de la înfiinţarea sa, terorismul.
***
Anticipări confirmate
Conform denumirii sale, ordonanţa de urgenţă se promulgă atunci când există o situaţie de urgenţă, evidentă pentru toată lumea – precum, de exemplu, o calamitate naturală, aşa cum au fost inundaţiile din nordul ţării, în timpul verii, când Parlamentul Ţării era în vacanţă. Altfel, nimic nu justifică respectiva măsură. Dacă, dimpotrivă, se emite o ordonanţă de urgenţă fără temei real şi evident, se induce în conştiinţa publică starea de panică, presupunându-se că Guvernul României, în priceperea sa, adoptă această hotărâre întemeiată pe informaţiile – multiple şi, mai ales, secrete – referitoare la anumite stări potenţiale de pericol natural sau social, de care dispune numai el, dar nu şi opinia publică.
În acest sens, Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, are numai însuşiri negative, care o fac să fie condamnabilă în cel mai înalt grad, odată cu autorii lor efectivi sau morali.
În primul rând, ea este inutilă, deoarece aspectele pe care vrea să le reglementeze erau, deja, pedepsite de Codul penal.
În al doilea rând, este ilogică, deoarece, neexistând, în realitate, asemenea aspecte – precum ar fi „incitarea la ură naţională, rasială sau religioasă etc.“, cum stipulează art. 1 al ordonanţei incriminate aici –, prin insinuarea lor se lasă impresia că ele, totuşi, ar exista.
În al treilea rând, este dăunătoare, întrucât se produce pretextul de a se culpabiliza naţiunea română pentru aceste comportamente atribuite ei.
Dar aceste atitudini condamnabile nu au existat niciodată, altfel nu se aciuiau, aici, atâția venetici. Dimpotrivă, au fost toleraţi de omenia românului, care a considerat că, dacă respectivelor grupuri de indivizi, mânate de necazurile sau persecuţiile din ţara de origine, le-a plăcut la noi, pot rămâne aici, fiindcă „Pământul nostru îi poate hrăni pe toţi“.
Respectivele atitudini „cu caracter fascist, rasist sau xenofob “ nu există nici măcar la nivelul celor existente, acum, în ţările „civilizate“ din Occident. Ca, de pildă, în Germania, care, între 1945-1975, i-a invitat pe turci şi pe alţi orientali, ca pe nişte „muncitori-oaspeţi“, de care avea nevoie pentru reconstrucţia ţării lor. Apoi, de prin 1980, după ce germanii „s-au văzut cu sacii în căruţă“, i-au agresat pe imigranţi pe stradă, în cartierele lor, ba, chiar i-au ucis şi le-au dat foc locuinţelor. Cam la fel s-a întâmplat, în Franţa cu maghrebienii. Dar, în România, niciodată.
Abia de acum încolo se vor crea asemenea predispoziţii psihologice, ca urmare a politicii conciliatoriste duse de guvernanţii postdecembrişti faţă de pretenţiile tot mai agresive ale liderilor unor minorităţi, cum sunt cei ai maghiarilor şi ţiganilor, precum şi a greşelilor comise privind politica imigraţiei. Subliniez denominaţia ţigani, deoarece mass media obediente Puterii şi unor organisme internaţionale fac abuz de folosirea cuvântului „romi“ – denumire introdusă cu scop diversionist, pentru a fi confundaţi cu românii, şi a ne denigra mai uşor, după cum am demonstrat în studiul Ubicuitatea războiului axiologic (publicat în volumul Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, pag. 883-910, al Congresului de sociologie din 14-16 decembrie 2000 ), şi după cum s-a constatat, între timp, că s-a întâmplat.
De altfel, inclusiv cu privire la ţigani, chiar Occidentul a început, recent, să se lămurească şi să facă disocierea între români şi ţigani. De exemplu, deşi în mod curent, în Franţa, sunt denumiţi „gitanes“, acum ziarul Courrier titrează „foarte clar“: Les Tziganes roumains redoutent d’être les “boucs émissaires” de l’Europe (cf. Courrier, 7 aug. 2002, pag. 1). Adică nu „gitanes“, nu „rromi“ sau „romi“ – cum se exprimă ţiganul Gheorghe Ivan în interviul acordat ziarului respectiv –, ci ţigani.
În spaniolă se scrie aproape la fel, „gitanos“ şi se citeşte „hitanos“. Dar nu este nici o problemă: în Europa, toată lumea îi recunoaşte şi după figură şi fonetic, fie că se pronunţă jitan, hitanos, ţigoiner sau gipsi. Ba, inclusiv în Spania, discriminarea negativă se face, la fel de clar şi chiar mai dur, după cum relevă Pedro Simon, în articolul Un informe desvela la discriminación que sufre la comunidad calé en el mercado laboral - Más de la mitad de los que tienen empleo no figuran en el Inem / Sólo el 2,7% de los contratos que logran los gitanos supera el año“ (El MUNDO, 22 iulie 2002, pag. 25). Aici, în titlu, calé este o formă regională pentru gitanos; iar ultima propoziţie înseamnă „Doar 2,7 la sută dintre contractele făcute pentru ţigani sunt mai mari de un an“. Adică nimeni nu angajează ţigani „pe perioadă nedeterminată“, ci doar pentru câteva luni.
Totuşi, trebuie să recunoaştem încă o realitate: acolo nu conduce xenocraţia, ca în România! O dovadă în plus este că, deşi O.U.G. nr. 31/2002 vizează interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, Guvernul României a aplicat şi aplică politica „dublului standard“ şi ignoră cu desăvârșire activitatea tipic fascistă a U.D.M.R., pentru că co-guvernează cu ea, după cum au relevat, între timp, multe publicaţii. Recent, în comunicatul de presă „Un român recidivist: albert almos“, preşedintele Partidului Unităţii Naţiunii Române, d-l general C.A. (r.) Mircea Chelaru, se exprima mai clar: «Faptul că actualul guvern – şi nici d-l Adrian Năstase personal – nu sancţionează administrativ şi/sau penal acţiuni fasciste de tipul „albert almos“, ci, dimpotrivă, păstrează o tăcere complice, atestă principiul juridic Qui tacet consentire videtur: „Cine tace pare a consimţi“. Acest principiu de drept se predă la facultate. Aşadar, Guvernul dă Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002, deşi nimic din ceea ce circumscrie ea nu este urgent, dar acţiunile de tip fascist ale lui albert almos, care creează o stare de urgenţă, sunt trecute sub tăcere» (cf. Ancheta, nr. 47, 21-28 iunie 2002, p. 7).
În acest context, fostul şef al Statului Major General, aprecia „cu îngrijorare că, în caz contrar, există riscul major al apariţiei unor situaţii limită, care să impună actualilor guvernanţi recurgerea la aplicarea «deciziilor de necesitate»“ (cf. Curentul, 22 iulie 2002, p. 1 şi 3). Din aceste motive şi, în plus, deoarece a fost dată în timpul sesiunii Parlamentului, când guvernul nu este abilitat să promulge ordonanţe şi, precum am relevat, nici nu există asemenea manifestări, nici măcar în mod potenţial, ca ameninţări viitoare la adresa siguranţei naţionale, această Ordonanţă de Urgenţă este o supra-ordonanţă, adică este absolut nefirească.
În esenţă, O.U.G. nr. 31/2002 este neconstituţională şi, totodată, dublu ilegală: pentru că nu există realitatea care să îi dea consistenţa legală necesară şi, apoi, pentru că Parlamentul funcţiona la vremea emiterii sale.
Mai mult. Respectiva ordonanţă este inaplicabilă, întrucât a fost blocată în Senat, ca urmare a intervenţiei senatorului Mircea Ionescu-Quintus, care a cerut definirea clară a noţiunii de „holocaust“. Ca atare, aplicarea ei, deja începută prin dărâmarea statuilor Mareşalului Ion Antonescu şi prin schimbarea denumirii străzilor care îi poartă numele, constituie un abuz de drept, o încălcare a separaţiei puterilor în statul de drept. Prin aceasta s-a dovedit că nu este decât un stat de drept-curmeziş, adică un stat dictatorial, la discreţia Executivului. Aşa s-a întâmplat la Botoşani, unde intervenţia ilegală a ministrului Octav Cosmâncă, determinând protestul P.U.N.R. (cf. Curentul, Curierul Naţional, Gardianul, din 3-4 august 2002), a impus schimbarea denumirii. Presiunile ministrului au continuat la Oradea, Arad şi Craiova (cf. Ioan Sorin Husăsan, „Mareşalul Antonescu, trădat de Vatra Românească“, în România Mare, nr. 634, 6 sept. 2002, p. 9).
Aceste calităţi extrem de negative ale O.U.G. nr. 31/2002 relevă, totodată, caracterul de subordonat al prim-ministrului român Adrian Năstase faţă de cei din S.U.A. cărora le-a promis că va dărâma statuile Mareşalului Ion Antonescu – de fapt, de „supra-subordonat“, dacă ne putem exprima astfel, adică dovedeşte obsecviozitate (citeşte: „lichelism“) în cel mai înalt grad, precum o marionetă.
În fond, prin satanizarea Mareşalului Ion Antonescu se urmăreşte culpabilizarea României, cu scopul de a i se cere „despăgubiri“ – 50.000 de dolari S.U.A. pentru fiecare dintre cei „400.000 de evrei ucişi în România“, existând riscul ca, la o ulterioară socoteală sionistă, numărul lor să crească, proporţional cu obrăznicia unui Elie Wiesel, Radu Ioanid sau a altor coreligionari de-ai lor. Trebuie să relevăm că acesta va fi efectul final al campaniei de denigrare şi de învinovăţire a României şi, totodată, de acceptare docilă a ei. Asemenea slugărnicie a conducătorilor Ţării nu s-a manifestat în toată Istoria României. De aceea este extrem de periculoasă promulgarea – fie şi în forma aceasta, neisprăvită – a O.U.G. nr. 31/2002 şi aplicarea ei, ilegală, după cum am demonstrat. „Supra-subordonatul“ premier român va ajunge, fără nici o urmă de îndoială, să i se scoată portretul din galeria prim-miniştrilor Guvernului României, dar chiar din iniţiativa românilor, şi nu cum se procedează acum, cu portretul Mareşalului, din ordinul unor grupuri de presiune ale Occidentului.
Calificativul de „criminal de război“ dat Mareşalului Ion Antonescu este preluat din „judecata“ Tribunalului „Poporului“ – tribunal, dirijat, în fond, de U.R.S.S. –, care l-a condamnat pe Mareşal pentru că a participat la lupta contra comunismului sovietic. Numai că aici este evidentă schizofrenia politică de care suferă Guvernul Adrian Năstase, contaminat de schizofrenia propagandistică a cercurilor oculte din Occident: pe de o parte, poporul român este acuzat, acum, de „a fi fost comunist“, de către o şleahtă de intelectuali ipocriţi şi internaţionalişti, aidoma comuniştilor – deşi respectivul comunism i-a fost impus. Pe de altă parte, Mareşalul Ion Antonescu este, acum, condamnat a doua oară, preluându-se, cu o ipocrizie criminală, judecata făcută de un tribunal comunist, care era o făcătură manipulată de sovietici. Mai mult, după ultimul Război Mondial, Marile Puteri nu l-au inclus pe Mareşal printre criminalii de război judecaţi de Tribunalul Internaţional de la Nürnberg. Iar mai târziu, nici atât.
De aceea apelul la sintagma „sensibilităţile unor state“, de care fac uz Adrian Năstase şi Ioan Mircea Paşcu pentru a-şi motiva, într-un fel, rataşarea la politica unor cercuri evreieşti de condamnare, a doua oară, a Mareşalului, nu este decât o probă de fariseism şi de antiromânism evident, ceea ce va costa România miliarde de dolari daţi zarafilor ca „daune de holocaust“.
Trebuie reţinut că nici sovieticii nu au îndrăznit să îl judece pe Mareşal, ci i-au pus pe „românii“ Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu – toţi evrei – să îl condamne şi să îl execute. De fapt, sovieticii s-au spălat pe mâini, ca Pilat din Pont, ca să se poată dezvinovăţi, ulterior: „Păi, voi l-aţi ucis pe Mareşalul Ion Antonescu, nu noi!“. Dacă se strigă, incontinent, „Jos comunismul!“, „Jos criptocomunismul!“, „Jos securiştii!“ (se înţelege, „securiştii comuniştilor“, căci „securiştii capitaliştilor“ sunt băieţi buni), atunci, d-l dr. în drept Adrian Năstase ar trebui să strige şi „Jos Tribunalul iudeo-sovietic care l-a condamnat pe Ion Antonescu!“. Deoarece, în fond, Mareşalul Ion Antonescu a luptat contra comunismului şi, în consecinţă logică, juridică şi sociologică, el trebuie tratat ca martir şi nu ca un criminal de război, cum crede „sociologul“ dr. în drept Adrian Năstase, manifestând o maximă slugărnicie în faţa lui Christopher Smith, Alfonse d’Amato şi a Lojii B’nai B’rith. Doar dacă nu o fi doctor în drept-curmeziş, cum spunea autorul studiului politologic „Naţionalistu’“ sicofant: Adrian Năstase, publicat, în serial, de-a lungul anului 2001, în revista colegului său de liceu, Corneliu Vadim Tudor. Pentru că, am văzut, premierul Adrian Năstase sociolog nu este – după cum judecă, simte, gândește şi acţionează, chiar dacă are şi o diplomă de sociolog.
Dar acest comunism avea să fie demolat, prin intermediul papei Ioan-Paul al II-lea, cu ajutorul C.I.A., servindu-se, drept „cal troian“, de sindicatul polon „Solidaritatea“. Or, aşa cum electricianul care a condus „Solidaritatea“ a ajuns preşedintele Poloniei şi i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace deoarece a luptat pentru doborârea comunismului, tot aşa Mareşalului Ion Antonescu trebuie să i se acorde, post mortem, aceeaşi consideraţie. Mai mult, el trebuie să fie valorificat ca erou şi ca martir căzut în lupta contra celor care au acţionat „contra păcii şi omenirii“ – cum au fost Stalin, Hitler şi Horthy – şi nu să fie satanizat. Căci alianţa cu Hitler i-a fost impusă de conciliatorismul manifestat, între 1933-1939, de Anglia şi Franţa faţă de Germania şi, implicit, de trădarea României de către aceleaşi Franţa şi Anglia. Or, cultul eroilor, cum a demonstrat încă Thomas Carlyle, are o mare funcţie educativă în societate.
Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene
„Teoreticienii“ holocaustului, ca alde Elie Wiesel, Radu Ioanid ş.a., l-au transformat într-un evident holocash – precum s-a exprimat, caustic, dar exact, un ziar britanic. Ca dovadă că aceştia incriminează, pentru a le cere despăgubiri, numai ţările aflate în dificultate politico-economică – precum a fost, iniţial, Germania, apoi, Elveţia, şi cum este acum România –, este faptul că ei şi organizaţiile pe care le reprezintă nu au curajul să ceară „daune de holocaust“ inclusiv Federaţiei Ruse, unde evreii au fost exterminaţi în toate modurile, fie că erau sau nu vinovaţi. E drept că vinovaţi erau – şi mai sunt – măcar generic, fiindcă unii coreligionari de-ai lor au adus comunismul în Rusia.
Perversitatea lui Elie Wiesel este relevată inclusiv de revista România Mare, care reaminteşte comportamentul lui, în timpul vizitei din 1986: atunci îl lăuda pe Nicolae Ceauşescu şi România pentru politica pacificatoare dusă în Orientul Apropiat, când încerca să îi împace pe izraelieni cu palestinienii. Acest impostor de Wiesel a fost premiat doar în mod propagandistic cu Premiul Nobel pentru Pace, căci, în realitate, nu propagă pacea, ci dezbinarea, ranchiuna şi lipsa de recunoştinţă, după cum s-a exprimat la ultima vizită în Ţara noastră: „România a ucis, a ucis, a ucis“. Musiu Wiesel, bagă-ţi bine în capul acela ameţit de mirosul banilor, pe care vreţi să îi căpătaţi, voi, evreii, ca „despăgubiri de holocaust“, de imigrare sau ca restitutio in integrum: România nu a „ucis“ niciodată, ci, totdeauna, a fost în legitimă apărare, inclusiv când evreii comunişti, civili, atacau Armata Română mişeleşte, pe la spate – faptă care s-a pedepsit, peste tot, prin împuşcarea imediată.
Acum, în 2002, fireşte, nu mai e în 1986. Dar, acum, în mod nefiresc, musiu Wiesel a întors-o cu 180 de grade, pentru că interesele sale de moment îi dictează altfel! Pentru această lipsă de caracter, fiindcă tot a scăpat de cuptoarele de la Auschwitz, se va perpeli la 360 de grade… Celsius, în focul Gheenei.
Ca să vedeţi şi mai bine perversitatea, ipocrizia, cameleonismul şi celelalte calităţi negative, pe care nici hârtia nu le suportă, ale acestui nedemn urmaş al lui Moise, dar şi ale presei mercenare de la noi – care a trecut sub tăcere ştirea –, trebuie să relevăm că presa spaniolă informa, corect şi prompt, că Armata izraeliană distrugea, în primăvara lui 2002, nu doar casele palestinienilor, ci şi arhivele lor de orice fel: fişele de evidenţă a populaţiei, fişele autovehiculelor, documentele poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor), foile matricole ale elevilor, evidenţa cadastrală etc., etc. (cf. Ferran Sales, „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 apr. 2002, p. 7).
După cum puteţi constata singuri, ceea ce face, acum, armata Israelului în Palestina nu mai este război, fie şi unul nedrept, inegal, ci este de-a dreptul genocid: Israelul, luptând contra „teroriştilor“ palestinieni – care au ajuns la limita răbdării din 1947 încoace –, nu îi omoară numai pe aceştia, sau şi pe părinţii lor, sau şi pe rudele şi prietenii lor până la a şaptea spiţă, cum indica, recent, un ministru izraelian, şi cum recomandă Talmudul, ci le distruge şi arhivele, ca să poată spune, ulterior, „Comunităţii internaţionale“, că palestinienii nu există şi nici nu au existat vreodată. Păi, „să fie clar“: dacă nu au nici arhive, cum să pretindă că ar fi existat?!
La opinia aceleiaşi fantomatice „comunităţi internaţionale“ au apelat, anul trecut, şi ministrul Apărării Ioan Mircea Paşcu şi premierul Adrian Năstase pentru a-şi motiva, într-un fel, condamnarea nedreaptă, a doua oară, a Mareşalului Ion Antonescu. [România Mare, nr. 638, 4 oct. 2002, pag. 9]
Prin promulgarea O.U.G. nr. 31/2002, Adrian Năstase a atacat şi valorile şi simbolurile naţionale. Astfel, ca probă a obedienţei sale, a promis unora că va dărâma statuile Mareşalului Ion Antonescu. Deşi el era unul dintre simbolurile identităţi naţionale, în forma sa acțională şi eficientă. De ce Adrian Năstase nu a încercat să dărâme statuile lui Iuliu Maniu, care, precum Valeriu Stoica, colegul lui de clasă politică, fusese şi el un impostor (despre Valeriu Stoica, D. A. Lăzărescu dixit), după cum îl descrie şi Nicolae Iorga pe Maniu şi, cel puţin în 1939-1943, din el rămăsese numai morga?! Şi la care Ion Antonescu apelase, inutil, pentru a scoate ţara din criza politică în care se afla?!
Actuala dezbatere publică pe tema statuilor Mareşalului Ion Antonescu şi a pretinsului holocaust la care ar fi participat acesta devine din ce în ce mai extinsă şi poate va duce, împreună cu alte genuri de demersuri, susţinute de incandescenţa nemulţumirilor populaţiei – care nu pot fi stinse cu „un corn şi o cană de lapte“ –, la demiterea lui Adrian Năstase. Totuşi, până atunci, există riscul iminent ca Ordonanţa 31/2002 să se transforme în lege. Pentru a evita această calamitate naţională, propun ca – pentru lămurirea populaţiei – respectiva lege să conţină inclusiv următoarele prevederi, drept condiţii premergătoare obligatorii intrării ei în vigoare: 1) să se distribuie fiecărei familii cartea lui Norman G. Finkelstein „Industria holocaustului“, precum şi aceea a lui James Bamford, The Puzzle Palace; 2) respectivele lucrări să fie traduse, editate şi distribuite cu bani din salariile lucrătorilor Guvernului şi ai Parlamentului, de la portar până la premier şi preşedinţii celor două Camere; 3) după ce cărţile vor fi citite, fiecare membru al familiei cu drept de vot să trimită la Parlament, într-un plic francat dinainte şi trimis odată cu cărţile, decizia sa (DA sau NU) că acceptă presiunea externă şi consecinţele ei şi, implicit, ca Mareşalul Ion Antonescu să fie cotat drept criminal de război (şi să-i fie dărâmate statuile), deşi nici un tribunal internaţional nu l-a calificat astfel; [România Mare, nr. 642, 1 noiembrie 2002, pag. 9]
4) să intre în vigoare numai dacă ponderea răspunsului, primit de la populaţie, este de două treimi în favoarea acceptării presiunii externe incriminate aici. Această modalitate de cunoaştere a opiniei poporului este, totodată, şi un preambul la referendumul propus de Partidul Unităţii Naţiunii Române, în 2 august 2002, pe tema în discuţie.
În Industria holocaustului – titlu care, mai corect, ar trebui tradus ca Afacerea holocaustului, sau chiar ca Escrocheria holocaustului, pentru că este vorba de un holocash –, N. G. Finkelstein, care este evreu-american, explică suficient de clar: toată propaganda cu holocaustul este o escrocherie a organizaţilor sioniste, începând cu cele din S.U.A., care au prins curaj, pe această temă, abia după 1975; căci, înainte de această dată, nu aveau curajul nici să vorbească de vreun holocaust, unic sau nu, al evreilor, de parcă alte popoare nu ar fi avut de suferit în mult mai mare măsură de pe urma atrocităţilor din război; ca să nu mai vorbim de bombele atomice, aruncate fără nici o justificare politico-militară, la Hiroşima şi Nagasaki.
Ca să vedeţi în faţa cui se prosternează conducerea de azi a ţării şi cui i-a acordat şeful statului decoraţia „Steaua României“, este suficient să cităm câteva fraze scrise de Norman G. Finkelstein: „Elie Wiesel îşi aminteşte în mult-lăudata sa carte de memorii că, recent eliberat de la Buchenwald şi în vârstă de numai opt[sprezece] ani, «am citit Critica raţiunii pure – nu râdeți! – în idiş.» Lăsând la o parte mărturisirea lui Wiesel că, pe atunci, «nu aveam habar de gramatica idiş», Critica raţiunii pure nu a fost niciodată tradusă în idiş. Wiesel îşi mai aminteşte în detaliu de un «specialist în Talmud misterios», care «a învăţat la perfecţie limba maghiară în două săptămâni, doar ca să îmi facă o surpriz㻓 (op. cit., Editura Antet, 2001, pag. 64). Şi Finkelstein continuă în acelaşi stil caustic, demolând infatuarea şi „imaginea“ prefabricată de propagandiştii sionişti. De fapt, în acest op, Elie Wiesel este prezentat ca unul dintre personajele cele mai criticate şi mai ridicole. Este evident că, turmentat de viaţa din lagăr, acest Wiesel a confundat lucrarea lui Kant cu vreo povestire de-a Fraţilor Grimm, dar nici acum nu s-a trezit din confuzia de planuri, căci o relatează cu aerul că trebuie să îl şi credem! Ei bine, acest grafoman şi mitoman de Wiesel, care, la 18 ani – când un adolescent normal abia ştie pe ce lume se află (dar, poate, o fi vreun extraterestru, după cum arată) – îl „citise pe Kant în idiş“ (!), acest profesor impostor va fi membru de onoare al Academiei Române. În faţa unui asemenea individ face sluj conducerea de ieri şi de azi a României, ca să nu mai vorbim de aceea a Academiei Române, această instituţie fiind formată, în cea mai mare parte, din alogeni.
Am făcut apel la aceste două lucrări celebre pentru a mai contracara din inevitabila acuzaţie de antisemitism cu care vom fi, în continuare, împroşcaţi – noi, românii, în general, dar şi publicaţia care va avea curajul să publice acest eseu.
În contextul războiului axiologic şi mediatic dus împotriva noastră, mai propunem să se difuzeze, în acelaşi mod, ultima carte a lui James Bamford, Body of secrets , tipărită la începutul lui 2001, pe care Siegesmund Ilsemann, în articolul „A se distruge imediat după lectură“, o descrie în aceşti termeni:
„(…) James Bamford, cel care, în 1982, a publicat The Puzzle Palace, un best-seller despre N.S.A., a scris acum o a doua carte, Body of secrets, despre «cea mai mare, secretă şi modernă organizaţie de spionaj de pe mapamond». Printre dezvăluirile cele mai şocante ale lui Bamford se numără adevărul despre atacul desfăşurat în data de 8 iunie 1967 asupra vasului Liberty, o navă de spionaj a N.S.A. (…) Bamford a aflat că Washingtonul a avut informaţii exacte referitoare la atacul respectiv şi la motivele care au dus la acesta. Un aparat de interceptare de tipul Lockheed EC-121 s-a concentrat asupra spaţiului de acţiune a vasului Liberty şi a interceptat întregul sistem de comunicaţii radio al Israelului. Din document reiese clar că izraelienii ştiau ce navă încearcă să scufunde.
Acel grup restrâns de americani, care cunoşteau conţinutul secret al înregistrărilor, au fost indignaţi de faptul că izraelienii au vrut să scufunde definitiv atât nava de spionaj dotată cu aparatură electronică, cât şi echipajul acesteia şi, de aceea, au lovit şi bărcile de salvare. Izraelienii se temeau că specialiştii americani intenţionau să culeagă informaţii prin care să poată fi demonstrate încălcări ale drepturilor omului, pe care le comiteau la momentul respectiv soldaţii izraelieni în oraşul Al-Arish.
Tancurile izraeliene au bombardat, atunci, la întâmplare, mai întâi o coloană militară neînarmată a trupelor O.N.U. indiene de pace şi, apoi, au incendiat o bază a O.N.U. «Este posibil ca atacul să fi fost ordonat de un înalt comandant de pe Peninsula Sinai, care a presupus, în mod eronat, că Liberty observa acţiunile desfăşurate acolo», constata, după două săptămâni de la incident, directorul adjunct al N.S.A., Louis Tordella. Însă atât lui, cât celorlalţi li s-a interzis cu desăvârșire să vorbească despre cele petrecute. Motivele care au determinat atacul cu pricina se numără, şi în prezent, printre cele mai bine păzite secrete de stat ale S.U.A.“ (Der Spiegel, nr. 17, 23-29 aprilie 2001, pag. 180).
În The Puzzle Palace: A Report on America’s Most Secret Agency (Boston, Houghton Mifflin, 1982), americanul James Bamford – care nu poate fi acuzat că ar fi un român naţionalist (extremist sau moderat), antisemit, antiţigan, antisovietic, „antimagnetic“ etc. cum scriu mercenarii de presă despre unii români patrioţi, precum dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Buzatu, Ion Coja, generalul (r.) Mircea Chelaru, Dan Diaconescu, Adrian Păunescu ş.a. – relevă „actul cel mai grav de terorism executat împotriva guvernului american“ (sic), act terorist faţă de care Guvernul S.U.A. a tăcut, totdeauna, ca un peşte, „viu sau mort“. Fireşte, „actul cel mai grav“ până la acel teribil, dar tot mai contestat „9/11“ – căci apar tot mai multe dovezi şi interpretări care susţin poziţia lui Thierry Meyssan: anume că atacul de la 11 septembrie a fost vorba de o „înfricoşătoare impostură“, menită să dea frâu liber hegemoniei americane în această lume, devenită unipolară, hegemonie marcată, pentru început, de cucerirea accesului la petrolul şi gazele naturale din zona Afganistanului şi de punerea sulii în coasta Federaţiei Ruse.
Cei care atacaseră nava Liberty sunt, efectiv, nişte criminali de război, pentru că au tras cu napalm în răniţii de pe puntea vasului şi, apoi, au mitraliat bărcile de salvare. Nu spunem, deocamdată, numele lor, ca să lăsăm cititorului surpriza să le afle, după ce Guvernul României va traduce şi le va distribui cartea, gratis, în cadrul acţiunii sale de motivare a O.U.G. nr. 31/2002, şi, totodată, de contracarare a agresiunilor axiologice, informaţionale şi imagologice la adresa Românei.
Exprimându-mă americăneşte, pot spune că sunt optimist 50 la sută şi că, după lecturarea cărţilor Industria holocaustului, a lui Norman G. Finkelstein, şi The Puzzle Palace şi Body of secrets, ale lui James Bamford, românii vor vota, masiv, contra acceptării presiunilor externe şi, implicit, contra incriminării Mareşalului Ion Antonescu şi a demolării statuilor lui. Dar, cum spunea Stalin, „Nu are importanţă cum se votează, ci contează cine numără voturile“. Aşa că sunt 50 la sută pesimist că parlamentarii – manipulaţi de P.S.D. – vor accepta propunerile mele legislative. Aceasta, pentru că guvernul manifestă o maximă obedienţă faţă de Occident, pentru că şi-a uitat toate sloganurile electorale, precum „Programe sută la sută româneşti“, „Împreună cu poporul“ etc., şi, apoi, pentru că avem de-a face cu o supra-ordonanţă şi cu un supra-subordonat: adică, întrucât în locul firescului s-a întronat ne-firescul – deoarece premierul român a acceptat să ni se impună inversarea valorilor, promovată de unele cercuri din Occident, deoarece acceptă satanismul. Nu spunea, oare, cineva că anagrama lui Năstase este „E satanas?!“
Confirmarea istorică
Actuala agresiune criminală a Israelului contra Palestinei, în Fâșia Gaza, face necesară reproducerea rezumatului unui interviu luat profesorului Martin van Creveld de către Ramy Wurgaft, „Armatele sunt birocraţii care se pietrifică“ .
„Martin van Creveld, unul dintre istoricii militari cei mai apreciaţi din vremea noastră, este singurul autor străin ale cărui lucrări reprezintă lecturi obligatorii pentru ofiţerii armatei americane. (…) Însă Şcoala de Comandă a Statului Major (EMEM) din Israel, ţară în care locuieşte din 1950, şi-a închis porţile în faţa sa (…). Licenţiat al Universităţii Evreieşti şi al London School of Economics, precum şi autor al unui număr de 15 cărţi, acest profesor a urmărit, zi de zi, evoluţia războiului din Afganistan.
Î.: Cum evaluaţi, până astăzi, campania S.U.A. împotriva lui Ossama ben Laden?
R.: Ceea ce le lipseşte americanilor este inteligenţa tactică – cum să-I localizeze pe terorişti în ascunzătorile lor, un domeniu în care Israelul excelează. Din acest motiv, nu le-a mai rămas decât să măture fiecare centimetru din suprafaţa Afganistanului – 625.000 km pătraţi –, pentru a-l prinde pe ben Laden, care este foarte posibil să fi fugit în altă ţară.
Î.: Atentatele împotriva S.U.A. au căzut (…) ca un fulger într-o zi cu soare. Nu este prea mult să se ceară S.U.A. să modifice un gigantic aparat de război într-o singură zi?
R.: Metafora dvs. nu este valabilă în acest caz. Sunt 55 de ani de când se insinuează o nouă formă de conflict armat: nu războiul între două state, ci intervenţii, cum au fost cea a Franţei şi a S.U.A. în Vietnam, în Irak sau acum, în Afganistan. Sau ca intervenţia lui ben Laden în New York. Americanii nu au fost total străini de aceste schimbări, ca dovadă că şi-au redus forţele armate. Însă, în fond, armatele sunt nişte birocraţii. Iar birocraţiile tind să se pietrifice, conform intereselor lor parohiale. Criza apărută începând cu data de 13 septembrie este o demonstraţie dramatică a schimbărilor pe care le expun (…).
Î.: Să ne deplasăm pe altă scenă: armata izraeliană este, oare, pregătită să înfrunte un război convenţional?
R.: Sincer vă spun, sper să nu se declanşeze un nou război, fiindcă, dacă se va întâmpla aşa, Israelul va suferi o înfrângere zdrobitoare. Cei 34 de ani cât a durat ocuparea Palestinei au lăsat urme: soldatul izraelian nu mai este un soldat, ci, în cel mai bun caz, un agent de poliţie, expert în împrăştierea manifestanţilor. Şi este mare diferenţă între a lansa cartuşe cu gaze lacrimogene împotriva unei mulţimi şi a cuceri o poziţie fortificată. În orice confruntare, fiecare îşi adaptează formule de acţiune în funcţie de tipul de duşman pe care trebuie să-l înfrunte. În cazul izraelienilor, duşmanii au fost nişte copii cu pietre sau nişte bărbaţi cu arme rudimentare. Ce se va întâmpla când vor avea în faţă nişte militari adevăraţi, ca în războaiele de altădată? (…)
Î.: Atunci, înseamnă că actuala armată izraeliană, Tsahal, nu-şi va îndeplini rolul pentru care a fost creată…
R.: Este un fapt sigur că Israelul şi-a adaptat armata scenariului unui război viitor. De exemplu, dispune de avioane de avioane capabile să ajungă până în Iran; poate răspunde unui atac nuclear şi a acordat prioritate forţelor sale navale. Însă, aceste adaptări nu folosesc la nimic dacă spiritul soldatului este în declin. NU există instrumente exacte pentru a măsura moralul luptătorului, însă la soldatul izraelian se poate constata o tendinţă de fugă.
Î.: Atunci, înseamnă că prejudiciile aduse de intifadele succesive au fost mai profunde decât de vede la suprafaţă…
R.: Desigur. Din acest motiv, eu cred că, dacă Israelul nu va părăsi curând teritoriile palestiniene, aceste teritorii vor sfârși prin a consuma Israelul. Acest nor de minciuni, cu care purtătorii de cuvânt militari şi civili au învăluit corosiv pe toate planurile“.
Prognoza lui Martin van Creveld s-a adeverit în Liban, în 2006, unde Israelul, chiar dacă a ruinat Libanul, practic, imagologic şi moral, a fost învins.
Fireşte, după opt ani de la apariţia acestui interviu, s-a mai instruit şi soldatul izraelian – înarmat până-n dinţi – în lupta contra palestinienilor, înarmaţi cu pietre şi, de curând, cu câteva rachete Katiuşa, din stocurile vechi de 50 de ani ale U.R.S.S. Oricum, în ceea ce priveşte luptătorii organizaţiei Hamas, este inexplicabil cum, în runda anterioară, trăseseră vreo 4.000 de rachete şi omorâseră doar vreo 20 de evrei: nu ştiau să tragă?! Erau proaste rachetele?! Atunci nu trebuiau să se apuce de tir, dacă nu erau instruiţi şi dotaţi cu armament modern!
Este evident că nu au nici o rachetă de tip Stinger, cu care erau dotaţi afganii când luptau contra trupelor sovietice şi le doborau avioanele şi elicopterele, deoarece Hamasul nu a doborât nici un avion izraelian. Acum, Hamas a reluat tirul, în aceleaşi dimensiuni „înapoiate“: atrag aiurea, omoară un evreu-doi, în timp ce, începând din 27 decembrie 2008, aviaţia izraeliană omoară cu sutele, răniţii fiind cu miile; acum a intervenit şi armata terestră, care, la fel ca înainte, trage în tot ce mişcă, omorând copii, femei şi bătrâni, nu doar luptători Hamas. De altfel, cum am arătat, aviaţia izraeliană a bombardat şi nava americană USS Liberty, trăgând inclusiv în marinarii urcaţi în bărcile de salvare, a tras şi în trupele O.N.U., aşa că nu are nici o jenă să ucidă copiii şi femeile palestiniene. Ba, dimpotrivă, acestea sunt obiective prioritare, căci, omorându-le, reduc mai eficient rata de înmulţire a palestinienilor, îndeplinind mai rapid epurarea etnică – aceasta fiind obiectivul stabilit încă de David Ben Gurion, supranumit „Marele epurator“!
Deci, anticiparea lui Martin van Creveld că armata izraeliană ar putea fi învinsă într-un război s-ar putea să nu se realizeze în Gaza, fiindcă, în fond, cum releva tot Creveld, aici nu este vorba decât de o „intervenţie“, adică de un război unilateral: Armata Israelului, înarmată până-n dinţi cu armament ultramodern şi cu informaţii „la zi“, luptă contra unui fel de partizani, slab organizaţi (tocmai pentru că nu constituie o armată regulată) şi care sunt dotaţi cu armament învechit!
De asemenea, s-a schimbat perspectiva asupra evenimentelor petrecute între timp. Astfel, acum, e notorie convingerea întregii lumi – mai puţin a americanilor, în special a autorităţilor – cum că atacul 9/11 este opera clicii interne americane, a aşa-zişilor „şoimi ai războiului“, ipoteză făcută de Thierry Meissan încă la începutul lui 2002, în celebra sa carte 11 septembre 2001. L’EFFROYABLE IMPOSTURE (Ed. Carnot, Paris). Ea, această opinie, a fost demonstrată minuţios, cu acribie ştiinţifică, între timp, de cercetătorii oneşti şi obiectivi: anume, autoatacul 9/11 este pretextul confecţionat de această criminală clică războinică pentru a declanşa „războiul contra terorismului“, conform noii „strategii privind securitatea naţională“, elaborată anterior, dar lansată după 9/11, după cum dezvăluie cartea ZERO, coordonată de Giulietto Chiesa (editată şi difuzată de Săptămâna Financiară).
De asemenea, Norman Finkelstein şi Noam Chomsky relevă că Israelul nu a respectat nici o rezoluţie a O.N.U. tocmai pentru că nu-l interesa realizarea păcii. Israelul este interesat doar de menţinerea stării conflictuale, pentru a ucide cât mai mulţi palestinieni, pentru a „curăţa terenul“ ca să ocupe mai uşor teritoriile pe care le râvnește de atâta vreme. Israelul aplică din 1950 – inclusiv acum, în actuala agresiune contra palestinienilor – ceea ce au legiferat S.U.A. prin Strategia pentru siguranţă naţională, publicată în septembrie 2002, imediat după 9/11, dar redactată anterior: „războiul preventiv“. Or, „războiul preventiv“ a fost principala culpă condamnată în procesul de la Nürnberg, ca fiind „crima supremă“ contra păcii şi omenirii (cf. Noam Chomsky, Intervenţii, Editura Vellant, 2007, pag. 41). Aşadar, Israelul este vinovat, încă de la crearea sa, de comiterea „războiului preventiv“ – deci, de crime contra păcii şi omenirii –, iar S.U.A., la fel, prin aşa-zisul „război contra terorismului“. «„Războiul preventiv“ nu reprezintă altceva decât un eufemism pentru agresiune după bunul plac», repetă, insistent, Chomsky (op. cit., pag. 84) – adică aşa cum procedează S.U.A., conform Strategiei pentru siguranţă naţională. În ultima sa carte, A PRETEXT FOR WAR , James Bamford enumeră şi episodul 9/11 printre pretextele de război!
Prin această retrospectivă, iese în evidenţă, o dată mai mult, slugărnicia absolut condamnabilă a guvernanților români dovedită prin emiterea O.U.G. 31/2002, întrucât nu este întemeiată decât pe abuz şi comisă la comanda externă a S.U.A. şi Israelului. Elocvent pentru această stare de slugărnicie perpetuă este şi exemplul recent al unui nou politruc, Sever Voinescu, care, la o emisiune a postului Realitatea TV, din 5 ianuarie a.c., afirmase, şi el, sentenţios: „Hamas este singurul vinovat“ (sic). Apoi, tot la Realitatea TV, în emisiunea „Teroare vs terorism“, din 9 ianuarie a.c., pe la ora 22 şi 40 min, în pauza de după primul episod al filmului Persona non grata, „licheaua de serviciu“ a repetat aceeaşi idee: „Hamas-ul este singurul care trebuie condamnat!“ Această opinie a lui Sever Voinescu a fost susţinută, printre alţii, de un individ care, după faţa buhăită, părea un idiot – şi chiar mă întrebam de ce mi se părea că îl cunosc de undeva! –, dar, după cum aveam să citesc pe burtieră, se numea „Costin Georgescu, ex-director al S.R.I.“, care, cât a fost directorul S.R.I., fusese poreclit „Dom’ Mistrie“, fiindcă a condus S.R.I.-ul ca un dobitoc. Da, organizaţia Hamas este vinovată, dar nu pentru ceea ce cred Voinescu et comp., ci pentru că a tras, data trecută, circa 4.000 de rachete şi a omorât doar vreo 10-20 de evrei: trebuia să omoare 20.000 de evrei! Cu ce rachete trage?! Din alea din care se fac focurile de artificii? Nu ştiau liderii Hamas cu ce armament este dotată armata Israelului? Consilierii lor militari trebuiau să anticipeze că Israelul, aşa cum a făcut până acum, doar atâta aştepta – aşa cum în cazul ultimei agresiuni contra Libanului a găsit ca pretext de intervenţie dispariţia a doi soldaţi izraelieni!
Revenind la O.U.G. 31/2002 şi la modul cum a devenit lege, am relevat în studiul anterior, „Problema holocaustului (1)“, din care trebuie să redau fragmentul de mai jos.
«Lucrările parlamentare pe tema definirii „holocaustului“ în cadrul O.U.G. nr. 31/2002 au fost amânate, în mod interesat, până după marea escrocherie numită „revizuirea“ Constituţiei, care a fost comisă la (18-)19 octombrie 2003. Dar, cu această ocazie, P.S.D., partidul aflat la Putere atunci – sprijinit pe „inamicul de mai ieri“, U.D.M.R. – şi care emisese O.U.G. nr. 31/2002, împreună cu alte partide interesate, au introdus o şmecherie în Constituţia revizuită: articolul 75, referitor la aşa-zisa „aprobare tacită“, care prevede că o lege se aprobă automat dacă, odată pusă pe ordinea de zi, chiar dacă nu are loc discutarea ei în plen, timp de 30 (pentru legile organice, de mare importanţă) sau 60 de zile (pentru legile obişnuite). Or, prin această şmecherie, cei aflaţi la Putere pot promulga orice lege care le convine lor, deoarece pot tergiversa discutarea legii până trece termenul legal prevăzut de aşteptare, după care legea intră în vigoare, automat, prin aprobare „tacită“, deşi termenul corect este „măsluită“!
Aşa s-a întâmplat şi cu O.U.G. nr. 31/2002: prin faptul că nu s-au mai discutat în Parlament nici obiecţia senatorului Mircea Ionescu-Quintus şi nici ale altora, în baza „aprobării tacite“, ea a dobândit putere de lege, prin Legea nr. 107/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, publicată în M. Of. nr. 377 din 3 mai 2006! Parlamentarilor le-au trebuit 4 (patru) ani ca să „lămurească“ noţiunea holocaustului, pe care au legiferat-o în legea de mai sus, prin care aduc şi unele modificări la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 31/2002».
Ca atare, O.U.G. 31/2002 constituie temeiul legal – dar ilegitim – al războiului axiologic dus de Israel contra României, acuzată neîntemeiat de holocaust, tot aşa cum „războiul preventiv“ este pentru S.U.A. pretextul începerii unui război contra oricărei ţări în care are ea interese, în special energetice: petrol , gaze, minereuri etc., Afganistanul şi Irakul fiind exemple „clasice“.
Prin revenirea la Putere a P.S.D. în alianţă cu P.D.-L. – realizând forma oficializată şi organizată instituţional a cleptocraţiei –, România trebuie să se aştepte la ceea ce este mai rău, de aceea poporul trebuie să se pregătească de replica necesară.
EPILOG
Articolul a fost publicat ca Anexa 10 la cercetarea HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLOCĂ. Extorcarea de „bani de holocaust. Editura Tempus, București, 2015, vol. 1, pag. 681-695. Acest studiu a fost motivul pentru care impostorul ashkenaz Alexandru Florian și-a extins denunțul penal comis contra mea în 3 aprilie 2014, care, acum, a fost combinat cu denunțurile făcute de către Aurel Vainer și Liviu Beriș , formînd obiectul dosarului penal 4225/301/2019/a1, pe rol la Judecătoria Sectorului 3 . A rămas în așteptare ancheta cerută prin plîngerea sa de către Maximilian Marco Katz , escrocul cu dosare penale mușamalizate .
În 19 aprilie 2016, adică imediat după semnalarea din presa jidovită a plîngerii adresate Parchetului General de către Katz, unul dintre denigratorii de serviciu ai României, Petre Clej, fost vorbete la „BBC London“, a recunoscut nonșalant și în favoarea noastră (dar, firește, fără să fi vrut-o!): „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic, actul juridic incriminând și cultul unor persoane condamnate pentru crime împotriva omenirii, cum ar fi de pildă Ion Antonescu. Decizia guvernului de atunci a fost criticată atunci de unii ca un atentat la libertatea de exprimare și ca un gest servil față de Occident“. Deci, recunoaște, implicit, că emiterea O.U.G. nr. 31/2002 a fost o condiție a primirii României în N.A.T.O. – adică recunoaște că a fost un șantaj aplicat asupra lui Adrian Năstase de a promulga criminala O.U.G. nr. 31/2002, deși nu era nici o urgență!
În august 2015, deputatul Bogdan Diaconu propusese un proiect de lege pentru abrogarea O.U.G. nr. 31/2002, iar conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie a publicat articolul „Dogma holocaustului și delictul negării sale“, în care condamnă în modul cel mai radical Legea nr. 217/2015. Printre altele, Alexandru Amititeloaie scrie: „Din data de 30 iulie 2015, această lege a intrat în vigoare, devenind, prin modificările pe care le aduce O.U.G. 31/2002, un instrument juridic extrem de brutal împotriva libertății de exprimare, fiind vizate de această dată, într-o manieră și mai clară, temele considerate tabu în spațiul public. De la forma inițială a ordonanței și până la cea dobândită prin Legea 217 s-a parcurs un traseu de înăsprire, în mai multe etape, a conținutului ei, de nuanțare a textelor incriminatoare, de extindere a domeniului de aplicare și, ceea ce este foarte important, de accentuare a vinovăției statului român“ (s.n. – V.I.Z.). Holocaustist consecvent, Petru Clej se vaită de ineficiența aplicării O.U.G. nr. 31/2002: „Negarea Holocaustului și activități fasciste – 16 inculpați în 14 ani“. Sociologul Mircea Stănescu a analizat articolul lui Petru Clej și subliniază: «Articolul ne reamintește că „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic“, adică, pe scurt, că „legea holocaustului“ a fost o condiție neoficială de aderare, plus sugestia că americanii se vor supăra pe noi dacă situația de fapt nu se va schimba» . Este de notorietate că premierul de atunci, Adrian Năstase, a emis O.U.G. nr. 31/2002 la presiunea senatorilor americani sioniști Christopher Smith, Alfonso d’Amato și Tom Lantos, și că a fost copiată după scelerata lege franceză Fabius-Gayssot.
Dar ținta finală a articolului tezist al ex-vorbetelui de la „bibisilandan“, Petru Clej, eram eu:
„În 2015 OUG 31/2002 a fost amendată prin legea 217 pin (sic) care era introdusă incriminarea explicită a propagandei legionare și a negării Holocaustului din România, ceea ce a stârnit noi proteste.
Recent a fost publicată o carte "Holocaustul – Gogorița diabolică – Extorcarea de bani de holocaust" de către un fost ofițer SRI, Vasile Zărnescu, volumul fiind lansat la librăria Mihai Eminescu din București.
Ulterior au fost depuse la parchet (sic) mai multe plângeri penale împotriva autorului, iar librăria Mihai Eminescu a retras cartea de la vânzare“ . Acest Clej nu știe că, aici, termenul „parchet“ nu desemnează parchetul de lemn pus pe dușumea, ci o instituție juridică și, deci, trebuia să scrie „Parchet“!
Așa se adună, treptat-treptat, consecințele criminale ale O.U.G. 31/2002, prin legile de fățuire, Legea nr. 107/2006 și Legea nr. 217/2015 – numită „legea antilegionară“ , aceasta la propunerea demagogului-iudă Crin Antonescu-Vorbete și a ciracilor săi, George Scutaru și Andrei Gere (acum candidat ALDE la europarlamentare – Tăiați-l!), consiliați de către Alexandru Florian, Aurel Vainer și Liviu Beriș! Pe baza lor, culmea lichelismului guvernanților și parlamentarilor, a fost emisă Legea nr. 157/2018, numită „legea Vexler“ .
Planul rezultat din dorința lui Petru Clej s-a realizat. Între timp, Alexandru Florian, directorul I.N.S.H.R.-„E.W.“ mi-a făcut o plîngere penală la Parchet, pusă în lucru de procurorul general adjunct interimat Dimitrie Bogdan Licu-Plagiatorul – despre care am mai scris –, Aurel Vainer și Liviu Borîș mi-au făcut și ei altă plîngere la Parchetul Judecătoriei Sectorului 3 pe aceeași temă – cartea mea HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ –, iar ambele anchete penale au fost comasate într-un nou dosar instrumentat de Judecătoria Sectorului 3 . În paralel, ca o mișcare de învăluie, Aurel Vainer și Liviu Beriș îmi făcuseră un denunț și la Consiliul pentru Combaterea Discriminării, care a ajuns la Curtea de Apel București și care are termen de judecată azi, 21 mai 2019 .
Despre rechizitoriul aberant făcut de Secția 6 de Poliție și de Secția 10 Poliție precum și despre contestarea acestora, voi face un articol separat.