Pintea, Leşe, Hamlet şi ambuscada financiară
Teatrul Municipal din Baia Mare duce o luptă haiducească, dreaptă, dârză şi cu ardoare patriotic naţională, pe două fronturi . Shakespeare, cu deprimantul dilematic, Hamlet, se vinde cu 20 de roni, sau 10, reducere pentru elevi şi studenţi. Actorii se descurcă strănutând prin praful scenei şi prin decor minimalist. Hamlet nu e rentabil şi nici educativ, nu are forţă, nu se luptă cu bogaţii, nu descăpăţânează negustori. E ceva ce nu stârneşte ecoul public tropăitor. Să spunem drept, Teatrul Municipal
nu dă liber nici emoţiilor lacrimogene. Tot felul de copii minune ai muzicii de of şi jale contemporană, nu se află în repertoriul teatrului de care facem întristată şi îmbufnată vorbire.Maneliştii costă scump , aduc tropăitori în exces în templul Thaliei Municipale. Nici aceştia nu sunt oportuni pentru înmugurirea culturală sub bagheta maestrului de ceremonii, prea retoricul şi patriotul Claudiu Pintican, directorul sub vremi la susnumitul teatru municipal. Care director, dimpreună cu autorităţile locale, pe care, din prudenţă civică, le păstrăm sub sănătos şi salvator anonimat, făcu ce făcu şi puse la cale un spectacol menit să stârnească emoţie locală, un fel de hybris mai suportabil şi mai mititel. Adică să fie valorificat legendarul Pintea, că tot aprinde imaginarul rustic colectiv, cu inserţii artizanale în uzul citadin băimărean, precum şi pentru că se pretează la declamare şi cântat. Şi se dădu avânt unui proiect măgulitor pentru românismul eroic festivist, mitologia nebuloasă a lui Pintea , cu partitură celebrată de un rapsod maramureşean ilustru, pe nume Grigore Leşe. Cu privire la spectacolul propriu-zis, nu pot zice mai nimic, nici de bine, nici de rău. O fi horror cu bandiţi, o fi vreo nălucire stilizată, o poveste cu final deschis, o colecţie de replici subterane sau semeţe, sau un libret convenţional, de mucava. Dacă regizorul-textier dă la liber imaginarul cu Pintea, pot şi eu să cred că e , la o adică, un rateu dramatic , sub acoperirea notorietăţii . Aş fi dorit să fac o cronică cinstită de spectacol, să mă înfiorez şi eu, nevrednica de mine sceptică şi veşnic cârtitoare, de emoţia profană a demnitarilor locali descinşi în sala de spectacol la costum, cravată şi pantofi negri de lac, însoţitori de partenere maritale venerabile şi cam scorţoase( am văzut câteva doamne urcând pe trepte cu privirea fixă şi pătrunsă de importanţă). Dar mai ales am avut o dorinţă cuvioasă şi smerită, să mă îmbib în universul meu interior cam zăpăcit de contradicţii, de emoţia sacră a preoţilor spectatori. Aceştia s-au insinuat printre enoriaşii ortodocşi, cu vorba dulce şi sfătoasă şi cu sfântul anteriu. Te pomeneşti că se pune de-o sfinţire a ilustrului haiduc, care băga spaima în bogaţi pentru facere de bine la săraci. Sau, mai subtil şi elevat, Robin Hood proscrisul , în versiunea neaoş românească. Că şi Pintea cel viteaz, de n-ar fi existat, tot ar fi fost inventat de imaginarul popular care se nutreşte iarna pe la gura sobei, cu palincă şi cârnat. Nici asta nu ştiu dacă s-a utilizat ca recuzită, sau dacă rapsodul Leşe şi-a dres vocea cu sirop sau limonadă . Mă rog, la ce bun atâta ocolire digresivă pentru un spectacol la care un om de rând ca mine nu a participat. Am mai umblat pe la spectacole prin lume, mai pe la teatru, pe la filarmonică,la operă . M-am dus la casierie, mi-am plătit bilet şi am intrat. Cazul Pintea s-a metamorfozat instantaneu în cazul Leşe. A trebuit să fac faţă unei ambuscade financiare. Hamlet-Shakespeare, cu actori profesionişti cu tot, 20 de roni, sau lei noi, cum vrem să luăm în calcul. Cazul Pintea, în versiunea lui Grigore Leşe, apocaliptic tarifat: 50, roni sau lei. Cică pentru că e premieră. Multe sunt de înţeles pe lume, şi mai multe însă de neînţeles pentru mintea mea cea prea nepricepătoare. Cum adică, tocmai eu, eşantion get beget de om din popor, pensionar cu un buget mai mult decât auster şi neîndestulător, să nu am acces taman la idealul meu de dreptate şi de răzbunare, la eroul viselor mele violente şi justiţiare, Pintea cel mai de succes atacator al oamenilor înstăriţi: dregători, preoţi, negustori. Am cugetat pe îndelete, în frig, pe prispa teatrului neprimitor, că organizatorii prohibiţiei , vor fi având cu mare înţelepciune în vedere tocmai intrarea în adormire publică a legendarului jefuitor. Grigore Leşe îi va fi intonat imnul de slavă şi mărire, şi apoi, ieşirea din istorie, cu regrete eterne şi cu noduri. Personal mă întorc la Hamlet, la Năpasta şi la Conu Leonida. 50. Cazul Pintea. Cine dă mai mult? Primăria: 20.000. ADJUDECAT.