Ian 23 Andreea Pora a fost supusă unui atac grosolan din partea unor angajați ai Antenei 3.

Dreptul ei la demnitate a fost încălcat într-o manieră grotescă și insuportabilă. Asta e cert.

Ce rezultă de aici este însă mai puțin cert.

1. În presă avem, în linii mari, două profesii diferite: cea de ziarist și cea de publicist/columnist. Singura legătură între cele două meserii e aceea că produsele amândurora sunt livrate către public prin intermediul presei (scrise, radio-tv sau online). În rest, fiecare dintre ele are standarde specifice,

definiții specifice ale profesionalismului și calității ș.a.m.d..

În consecință, e neclar care ar fi principiul etic în virtutea căruia un publicist/columnist poate pretinde ziariștilor să se solidarizeze cu el. La fel, e neclar în virtutea cărui principiu etic jurnalistul s-ar simți obligat să se solidarizeze cu publicistul.

Când apar astfel de cereri de solidarizare se invocă, de obicei, „solidaritatea de breaslă”. Dar asta e incorect din punct de vedere factual și necinstit din punct de vedere moral. Ziariștii și publiciștii NU fac parte din aceeași breaslă, la fel cum cizmarii și croitorii nu fac parte din aceeași breaslă deși produsele amândurora se găsesc de cumpărat în magazinele universale.

Când un publicist invocă solidaritatea de breaslă pentru a cere jurnaliștilor să se solidarizeze cu el, e necinstit de două ori. O dată față de ziariști, pe care îi manipulează retoric invocând un principiu etic inaplicabil. A doua oară față de public, pe care îl induce în eroare dându-i impresia că publicistica e tot o specie de jurnalism, deci că între ziariști și publiciști nu există nicio diferență.

Iar dacă principiul solidarității de breaslă nu poate fi invocat, devine neclar, așa cum spuneam, ce alt principiu ar putea fi invocat în mod legitim de către un publicist atunci când solicită ziariștilor să se solidarizeze cu el. La fel, e neclar dacă principiul acesta, presupunând că există, e suficient pentru a crea obligația de solidaritate a ziaristului cu publicistul. Fiindcă s-ar putea foarte bine să fie vorba de un principiu în virtutea căruia un publicist să fie îndreptățit să ceară solidaritate din partea ziariștilor, dar din care să nu rezulte vreo obligație a respectivilor ziariști.

Pe scurt: una e ca eu să fiu îndreptățit să fac ceva (în virtutea unui principiu etic), și cu totul altceva e ca altcineva să fie obligat să facă ceva pentru mine. Adică nu e suficient să găsim acel principiu etic în virtutea căruia publiciștii ar fi îndreptățiți să se adreseze ziariștilor cu un apel la solidarizare; va trebui să mai găsim și acel principiu etic în virtutea căruia ziariștii ar avea obligația morală să se solidarizeze cu publiciștii în momentul în care li se solicită asta.

În cazul incidentului a cărei victimă a fost Andreea Pora cele două principii nu au fost identificate, așa încât demersul ei stă pe niște baze etice destul de șubrede.

Oricât de contraintuitiv ar părea, din faptul că Andreea Pora este indiscutabil o victimă nu rezultă nici că ea ar fi îndreptățită să ceară ceva ziariștilor și nici că ziariștii ar avea obligația morală de a răspunde cererii ei.

Mai mult: din faptul că unii ziariști se solidarizează cu Andreea nu rezultă că ei acționează moral (sau mai moral decât ziariștii care nu se solidarizează), după cum nu rezultă nimic semnificativ cu privire la practicarea meseriei de ziarist sau a celei de publicist. Și nu rezultă tocmai pentru că temeiurile etice ale cererii și ale solidarizării sunt neclare. (De fapt, în momentul de față ele sunt pur și simplu inexistente, singurul principiu invocat până în prezent, cel al solidarității de breaslă, fiind în mod limpede inaplicabil.)

2. În linii mari, publiciștii se împart în 3 categorii: cei care fac propagandă politică, cei care fac propagandă ideologică și cei care scriu/vorbesc din perspectiva regulilor democratice, a regulilor statului de drept și a sistemului de drepturi ale omului - și care evaluează acțiunile politicienilor, ale demnitarilor și ale cetățenilor strict din această perspectivă.

Fiecare dintre cele trei tipuri de publicistică are propriile reguli, propriile standarde de calitate ș.a.m.d., fiind practic demersuri fundamental diferite, fără nicio legătură între ele. În aceste condiții, e neclar în virtutea cărui temei etic un publicist care practică propaganda politică poate pretinde altor tipuri de publiciști să se solidarizeze cu el. Iarăși, e neclar care e principiul etic în virtutea căruia cineva care practică un tip de publicistică are obligația de a se solidariza cu cineva care practică un cu totul alt tip de publicistică.

Atâta vreme cât cele trei demersuri sunt fundamental diferite, nici în acest caz nu poate fi invocat principiul solidarității de breaslă.

Din observațiile mele, am constatat că, în presă, cele mai detestate persoane sunt cele care practică publicistica de tip propagandă politică. Nici ziariștii, nici publiciștii care practică celelalte două tipuri de publicistică nu consideră că propagandiștii sunt „oameni de presă”. Deși împărtășesc acest punct de vedere, și recunosc că visez la o presă fără propagandiști, nu sunt convins că e democratic să-i reducem la tăcere și să-i exilăm din presă.

Publiciștii propagandiști nu sunt un rău inevitabil, nu sunt nici un rău tolerabil, dar sunt - dacă credem în democrație și în dreptul la libertatea de exprimare - un rău necenzurabil. Trebuie să suportăm insuportabilul și să acceptăm inacceptabilul existenței lor în presă. Democrația și libertatea nu vin gratis. Ambele costă. Existența publiciștilor propagandiști, oricât de sulfuroasă ni se pare că este (și chiar este!), face parte din acest cost.

Indiferent care ar fi politicianul sau partidul pe care aceste neființe îl slujesc (și indiferent dacă o fac doar pentru bani sau din convingere), existența în presă a acestor lighioane trebuie apărată dacă credem cu adevărat în dreptul la libertatea de exprimare. În consecință,suntem moralmente ținuți să îi protejăm de cei care ar dori să îi extermine, să îi cenzureze, să îi facă să dispară din peisaj.

E ușor să apărăm drepturile celor care seamănă cu noi. Dar democrația ne cere să apărăm inclusiv drepturile celor care ne repugnă. Mai mult, democrația ne cere să apărăm inclusiv drepturile celor despre care știm cu certitudine că, într-o situație similară dar în care noi am fi victimele, nu doar că nu ne vor apăra drepturile, ci ne vor și călca în picioare fără să clipească.

Dar, acestea fiind spuse, revin: e neclar în virtutea cărui temei etic un publicist propagandist poate cere altor tipuri de publiciști să se solidarizeze cu el - și care ar fi temeiul etic în virtutea căruia aceștia din urmă ar fi obligați să se solidarizeze.

De exemplu, atunci când un publicist propagandist e defăimat de un alt publicist propagandist, este acesta din urmă îndreptățit să ceară ziariștilor și altor tipuri de publiciști să se solidarizeze cu el? Și, odată cererea făcută, sunt ziariștii și celelalte tipuri de publiciști obligați la solidaritate? Cum? Când? În ce condiții?

Nu pretind că am răspunsurile corecte la întrebările pe care le-am ridicat la punctele (1) și (2). Nu pretind nici măcar că fiecare din aceste întrebări are un singur răspuns corect.

Dar pretind că, dacă e să-i venim cu adevărat în ajutor Andreei, dezbaterea în legătură cu întrebările astea e inevitabilă.

Pe de altă parte, susțin oricând orice petiție la CNCD în legătură cu cazul Andreei. Fiindcă, așa cum am spus de la început, dreptul ei la demnitate i-a fost grav încălcat prin acțiuni care au discriminat împotriva ei pe temei de opțiuni politice (și, sunt convins, și din misoginism). În acest caz nu e vorba despre publicistul Andreea Pora, ci despre individul uman Andreea Pora.

PS Victor Ponta ar trebui să fie și el sancționat de CNCD pentru afirmațiile grosolane și dezgustătoare pe care le-a făcut la adresa Andreei.