Jefuitorii de bugete

Scris de Gabriel Liiceanu. Posted in Opinii


Nu mai țin minte unde am citit că, pe vremea lui Bismarck, când unul dintre miniștrii de finanțe și-a încheiat mandatul, a lăsat pe biroul din cabinetul său câteva mărci, contravaloarea cernelii pe care socotea că o folosise pentru scrierea unor documente private în timpul ministeriatului său. În schimb, țin minte o scenă relatată de Amos Oz în Poveste despre dragoste și întuneric, în care bunicul său, pe-atunci un adolescent din Odesa, intră în biroul trezorierului asociației Iubitorii Sionului, aducându-i acestuia un mesaj. „Pe când aștepta ca Lilienblum să scrie răspunsul, omul de lume în vârstă de cincisprezece ani care era bunicu-meu și-a scos țigările și a întins mâna după scrumiera și cutia cu chibrituri de pe masa din salon.

Domnul Lilienblum i-a prins repede mâna ca să-l oprească, apoi a ieșit din încăpere  și s-a întors peste o clipă cu altă cutie de chibrituri, pe care o luase din bucătărie, explicând că chibriturile de pe masa din salon au fost cumpărate din bugetul Iubitorilor Sionului și se foloseau doar la ședințele comitetului și numai de către membrii comitetului.”

Nu știu cât pot fi înmulțite aceste exemple, pentru că nu rigoarea morală definește natura umană, ci precumpănitor lăcomia. Se zice că odată trezită la viață, ea n-ar mai avea limite. Au furat împărații și împărătesele Romei, au furat papii, curțile Spaniei, principii cetăților din Italia, miniștrii regilor Franței… Furtul se instalează atât de temeinic în cutumele puterii, încât el devine, dacă nu o virtute, în mod sigur o formă de competență. O istorie a corupției universale ar ocupa o întreagă bibliotecă, iar una a corupției autohtone, exersată și rafinată vreme de patru secole, ar putea-o concura.

Dar nu despre lăcomie și corupție va fi vorba în rândurile acestea, ci despre compararea a două tehnici prin care puterea poate drena banii publici către un grup politic privilegiat. Despre superioritatea (paradoxală) în materie de jaf organizat a tehnicilor socialiste față de cele comuniste va fi vorba în cele ce urmează.

***

Această stranie idee a apărut într-o discuție pe care am avut-o de curând cu un prieten român din America, revenit în țara lui de baștină pentru câteva zile. Prietenul meu încerca să-mi demonstreze (și cred că reușea) că ficțiunea numită „comunism” a dispărut de pe fața pământului pentru că s-a poziționat greșit în raportul dintre producerea bogăției și devalizarea ei. Pe scurt, suprimând proprietatea privată și tot ce derivă din ea (concurența pe piața calității produselor, inovația, profesionalismul întreprinzătorilor și interesul lor de a produce optimal, ieftin și profitabil), comunismul a dat resursele unei țări și exploatarea lor pe mâna unor ageamii și a unor politruci, care, în scurtă vreme, au dus la faliment societatea în care își impuseseră utopia. Un regim comunist poate confisca și poate deține toate bunurile unei țări, dar asta nu-l împiedică, prin însăși vocația sistemului, să facă să se aleagă praful de ele. A avea integral la dispoziție bogăția unei țări nu înseamnă că și știi ce trebuie să faci cu ea. Când, în locul criteriului competenței, apare cel politic („originea sănătoasă”), rezultatul apare în chip spontan: toate țările care au experimentat pe zeci și sute de milioane de oameni „viitorul luminos al omenirii” au terminat prin a da foametei statut național.

Și, după ce mi-a spus toate acestea, ca să devină mai convingător, prietenul meu mi-a cerut din bibliotecă 322 de vorbe ale lui Petre Țuțea și a început să-mi citească:

    „Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.” – „Nu se poate face economie în comunism şi de către comunişti. Ăştia nu-s în stare să conducă nici măcar o comună rurală. Încurcă apele, înfundă fântânile…” – „Ca să constaţi că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai doctoratul în ştiinţe sociale. Orice bou vede că nu e bun. El vede că mă-sa rabdă, nevasta rabdă, copiii rabdă… vede tot şi totul pute.” –  „Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu.”

Așa era. Atât cât se menținuse la putere, cu o enormă pălăvrăgeală și generând mizeria în valuri, comunismul se menținuse pe spezele capitalismului al cărui „gropar” își propusese să fie. Furase tehnologie de vârf, cu care nu știuse ce să facă, primise „ajutoare” și împrumuturi cu scadențe incerte. Se aflase tot timpul în situația unui cerșetor care are în program lichidarea celor care-i dau de pomană. Iar când o țară comunistă  mai și pune mâna pe câte o armă nucleară, cerșetoria devine trufașă și agresivă. „Uită-te la Coreea de Nord ce face”, îmi spunea prietenul meu. „Când nu mai au ce să dea unei populații deja înfometate, amenință cu rachetele ca să mai primească câte o pomană de un miliard-două de la Coreea de Sud sau de la americani.”

Sfârșind în faliment, guvernele comuniste se văd confruntate cu un dublu fiasco: pe de o parte trebuie să țină în viață o populație  pe care nu știu cum s-o hrănească, iar pe de alta, nu prea mai au ce fura; nici ele, nici clientela lor politică. Ceaușescu a fost lăsat să cadă de către activiștii și securiștii care nu mai știau unde să depoziteze sticlele de whiskey și ce să facă cu congelatoarele pline de carne, dar care erau împiedicați să fure în stil mare pentru a deveni „oligarhi”. Într-o țară care producea haotic și nerentabil, jaful se plafonase.

Guvernele socialiste, în schimb (aveți și voi parte de unul, cum au mai multe țări din Occident) sunt infinit mai inteligente. Ele au înțeles un lucru extrem de simplu: nu are rost să-ți propui să gestionezi toate resursele unei țări cu tipi cu patru clase. Drept care, odată ajunse la putere, ele nu se ating de proprietatea privată și nici de profesioniștii producției. Lasă piața să-și facă treaba și se ațin acolo unde se strânge și se împarte bogăția: bugetul.

Bugetul… Nu va fi el cu atât mai mare, cu cât întreprinzătorii privați vor lucra mai cu spor? „Gândește-te”, îmi spune prietenul meu, „nu e mai profitabil să-i lași, la începutul lanțului de producție,  pe profesioniștii cărnii, de pildă, să selecționeze materia primă și să facă rețeta pentru cârnați, iar tu să te așezi la capătul pe unde cârnatul iese gata făcut și să-ți iei, fără nici cel mai mic efort, o bună parte din el? De ce să-ți bați tu capul cu administrarea «avuției poporului»? Îi lași pe alții să se scoale cu noaptea în cap, așa cum i-a învățat de secole capitalismul, să alerge, să transpire, să se dea de ceasul morții să fabrice produsul optim, să-și  riște liniștea, sănătatea și banii, să riște tot – iar tu, când ei și-au terminat treaba, fără să miști un deget, să te mulțumești să prinzi în brațe cârnatul gata făcut.

Cum? Sub formă de taxe, evident! Taxe peste taxe: taxa de cârnat, taxa de mirodenii de cârnat, taxa de stâlp de cârnat, acciza de cârnat, taxa de transport de cârnat, taxa de afumat cârnat și orice altă taxă îți mai trece prin cap. Iar bugetul care rezultă în felul ăsta este uriaș.” – „Bine, am replicat, dar după o vreme omori găina cu ouăle de aur!” – „Ei, păi aici se vede inteligența fiecărui guvern socialist! După cum știe să păstreze un echilibru între cât fură dintr-un buget (cu excepția țărilor nordice, cheltuielile sunt oricum netransparente) și cât e dispus să lase în beneficiul populației. Nu vezi? Ianukovici și oligarhii lui nu s-au mai putut opri din furat. Se estimează că președintele detronat a furat cam 47 de miliarde de euro. Dacă îi punem la socoteală și pe toți oligarhii care au făcut afaceri cu gaze cu rușii, tragi linia și iese o țară în mizeria ultimă.

La fel și la noi. De douăzeci și cinci de ani se fură continuu și fără limită. De-asta suntem pe ultimul loc în Europa. Majoritatea politicienilor a ajuns să creadă că a ajunge în parlament, în guvern și-n orice funcție administrativă publică e un soi de promoție la locul de furat. Infrastructura țării e la pământ. Altul e stilul în Turcia, de pildă. Și-acolo puterea fură pe rupte, dar mai lasă și populației ceva. După cum zicea un chelner dintr-un  oraș din Anatolia, după izbucnirea scandalurilor de corupție: «OK, deci fură, dar spre deosebire de alții, mai și fac câte ceva» .”

***

Întâmplarea face că, a doua zi după discuția asta, m-am întâlnit cu alt amic care avea un magazin gen „Bamboo”. (Atenție! Nu clubul de noapte!). Făcuse un import de marfă artizanală din Japonia în valoare de 15.800 de dolari. Omul mi-a pus pe hârtie cât a încasat statul dintr-un foc de pe urma comenzii lui, la care muncise vreo două săptămâni. Taxa vamală: între 5% și 12 % pe fiecare produs (nici unul neexistând în România), ceea ce însemnase 1040 de dolari, iar TVA-ul, plătibil integral pe marfă la sosirea ei (deși nici o vânzare nu exista în acel moment și nu era nici sigur că marfa va fi vândută integral), fusese de 4700 de dolari. Așadar, ca să primească marfa de 15.800 de dolari, omul scosese pe loc din buzunar 5740 de dolari, reprezentând echivalentul taxei imediate de import de 36%. Iar apoi, dacă marfa ar fi fost integral vândută, statul ar mai fi perceput și 16% din profitul realizat. Deci, dacă omul ar fi pus, să zicem, un adaos de 50% mărfii importate și ar fi vândut-o integral la acel preț (ceea ce nu era deloc sigur), ar fi făcut un profit de 7900 dolari, pe care ar fi plătit un impozit de aproape 1300 dolari.

La tot acest proces, statul nu a participat activ în nici un fel și nu a ajutat sau nu a facilitat cu nimic munca importatorului. În schimb, el a câștigat instantaneu TVA+vama, iar apoi, la închiderea buclei, ar mai fi câștigat și cei 16% taxa pe profit. Pe investiția și riscul importatorului, statul câștigă, din cei 15.800 de dolari, 7040 dolari, deci 45% (vama+TVA+impozit profit).

„Nu e rău, nu?”, a conchis amicul. „Să nu faci nimic și să-ți cadă în brațe 45% dintr-o sumă. A, am uitat să spun că am mai plătit și 2700 de dolari transportul și, bineînțeles, și firma de transport va fi taxată pe profitul aferent.  Pe lângă aceste costuri imediate, a continuat el, dacă, făcând acest import, am și angajați” (și avea), „plătesc  salarii și, evident, taxele CAS și pensiile, care se ridică, după cum știi, la 83% din salariul net.

Deci statul câștigă de la toți: de la importator, de la consumatori, de la firma de transport. Și câștigă bine. Numai bine cât să strângă totul la bugetul de stat. N-ar fi nimic de zis dacă am vedea șosele, spitale, școli, programe de asistență socială, pensii omenești,  dacă n-am avea poluare, gropi, câini vagabonzi și sărăcie lucie. Dar noi nu vedem decât cum se strîng banii. Apoi le pierdem urma: dispar toți într-o gaură neagră sau, dacă vrei, apar transfigurați în haciendele din Teleorman cu terenuri de tenis în nocturnă sau în salariile gen ASF. Dar lucrul cel mai rău e că, furând în halul ăsta, băieții care „ne conduc” compromit minunea care e capitalismul și-i fac pe oameni să ofteze nostalgic după epoca jafului plafonat. Am auzit –  a încheiat amicul – că tocmai au mărit cu 50% salariile la primari. Se apropie alegerile.”

Am simțit, ascultându-l, că trebuie să-i spun și eu o poveste. Dar cum nu mi se întâmplase nimic notabil în ultima vreme, i-am relatat prietenului meu o discuție pe care o avusesem cu un fost prim-ministru, cam la vreun an după ce intrase pe scenă guvernul Năstase, un adevărat „guvern socialist”. Să fi fost pe la începutul lui 2001. „Și noi am furat”, îmi zisese, cu un amestec de năduf, admirație și melancolie, cel ce părăsise nu cu mult timp în urmă cârma țării. „Da᾽ am furat ca găinarii. Ăștia, dom᾽le, fură ca profesioniștii!” – „Dar cum fură profesioniștii?”, nu m-am putut abține să-l întreb. – „Păi fură «în haită» – că dezorganizat și singur e limpede că nu poți fura mare lucru – și «în piramidă»: de la cel mai mare, până, hăt, la ultimul din «sistem». Că trebuie toți fidelizați.”

http://www.contributors.ro/administratie/jefuitorii-de-bugete/

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2024