De la teologia eliberării la Papa Francisc

Scris de Ana Petrache. Posted in Opinii


Recunosc, am fost rezervată față de papa Francisc, față de stilul său exuberant, față de apelurile sale pentru o biserică săracă. Lecțiile de umilință mi se păreau a fi elemente care puteau primi cel puțin două interpretări. De aceea am și evitat să mă pronunț despre noul pontif. Joi 17 aprilie am fost la o conferință, François: quel pape pour quelle Eglise?, organizată de prestigioasă instituție în sțiințele umane, EHESS. Interpretările pe care le-am auzit mă determină să îl privesc cu mai multă simpatie pe Bergoglio.
Când am văzut anunțul conferinței am avut un moment de inocență, nu am bănuit absolut nimic suspect, pentru o secundă uitasem că suntem într-o țară laică și cu orientări de stânga.

Am intrat în amfiteatrul Francois Furet, am văzut o medie de vărstă de cam 60 de ani ceea ce m-a liniștit din nou, cam asta e vărsta celor interesați de aspecte ale catolicismului în această țară, de altfel singurii tineri din sală erau ceilalți trei colegi ai mei de doctorat în istoria catolicismului.

Ei bine despre ce a fost vorba? Un profesor argentinian F. Mallimaci găsise și el în final o tribună de unde să se exprime. Voia să îl critice pe Francisc pentru vina de a nu fi un teolog al eliberării, pentru a vorbi despre săraci fară a vorbi despre lupta împotriva sărăciei și a cauzelor ei, pe scrut pentru a nu fi marxist. Cum, după spusele sale, e aproape imposibil să îl critici pe Francisc în Argentina a luat și el primul avion spre Paris de unde a putut primi aplauze și nu roșii stricate în urma conferinței. Lui i s-a adăugat un profesor francez, Michel Lowy specialist pe relațiile între politică și religie în America Latină, care a profitat de prilej pentru a ține un excurs despre teologia eliberării. De remarcat este faptul că dat fiind că termenul de teologia eliberării a fost afectat de critica adresată de cardinalul Ratzinger, termenul a fost înlocuit cu cel de „creștinism al eliberării”. Pe lângă ei, alt profesor francez Francois Gougelot a susținut o prelegere cu un titlu pompos, Imaginarul utopic al franciscanilor, care trata despre utilizările în literatură, muzică sau politică a imaginii Sf. Francis. Între ei, celebra socioloagă a fenomenului religios Danielle Hervieu-Leger încerca să modereze dezbaterea.

Cu excepția argentinianului care și-a construit discursul ca pe un atac la persoana episcopului Bergoglio, nici o informație despre papa Francisc. Unul din ceilalți doi conferențiari a reușit să nu pronunțe nici un moment numele papei, iar celălalt l-a invocat doar atunci când a vorbit despre alegerea numelei și apoi a continuat să vorbească despre imaginea Sfântului Francisc de Asisi. La finalul conferinței deja îl apreciam pe argentinian care măcar vorbise despre subiectul conferinței.

Aș începe cu conluzia lui Mallimaci: Biserica săracilor de care vorbește Francisc nu corespunde cu biserica săracilor de care vorbește teologia eliberării. Cu atât mai bine pentru Francisc, aș spune eu! Crima principală a Papei constă în a nu fi susținut teologia eliberării și de a-i fi considerat pe săraci, „obiect al milei și al ajutorului și nu subiecți activi ai istoriei”. Discursul său departe de a fi unul cu adevărat revoluționar nu este decât unul conservator. O altă crimă, vechiculată și în presa internațională este aceea de a fi colaborat cu regimul dictatorial din Argentina. Acestă acuzație este vagă, pe de o parte îl acuză că este plătit ca episcop din banii statului, deci a colaborat cu dictatura pentru că și-a acceptat salariu și pe de altă parte că nu a intervenit în cazul unor preoți iezuiți răpiți și torturați. S-a insistat mult pe acest caz fară însă să fie precizat cine și de ce i-a răpit; regimul politic, bănuiesc, dar subliniez că brusc Biserica se face vinovată la rândul ei pentru toate crimele regimului prin ricoșeu, se vorbește despre o tăcere a Bisericii în cea ce privește martirajul propriilor preoți. Această tactică de a acuza Biserica pentru non intervenție a dat deja roade minunate în ceea ce privește acuzația Bisericii de a fi tăcut în fața nazismului; acuzația este falsă pentru că Biserica nu a tăcut în fața nazismului, iar enciclica Mit brennender Sorge stă mărturie. Iar atunci când Biserica tăcea, era de fapt ocupată cu salvarea evreilor.

În ceea ce privește colaborarea cu dictatura din Argentina, presupun că situația este similară cu cea din timpul comunismului. Imaginați-vă că sunteți un militant de stânga și că episcopul din eparhia voastră brusc este ales papă (se presupune că se poate, nu ținem cont de diferențele confesionale acum), aceast om a fost episcop și în regimul comunist, nu v-ați apuca să îl criticați public pe acest individ care a luat parte la crimele sistemului și pentru că i s-a opus în mod direct? Nu ar fi păcat să pierdeți această ocazie de îl critica mai ales atunci când celălat lucru pe care i-l mai puteți reproșa este că a pronunțat cuvântul diavol de 6 ori de când a devenit Papă?

Un teolog care vorbește de diavol a devenit ceva suspect în epoca noastră. Acum trebuie să recunoaștem că o parte din această vină o poartă catolicii înșiși. Dacă Benedict al-XVI-lea și Ioan Paulal-II-lea făceau referici subtile la cel rău, folosirea directă a apelativului diavol nu se mai făcuse de către un Papă de la celebrul discurs al lui Paul al-VI-lea care vorbește despre fumul Satanei.

O informație interesantă decelată printre enunțurile profesorului argentinan este accea că nici teologii eliberării, „foarte deschiși pe chestiuni sociale”, nu acceptă relativizări ale moralei sexuale sau mariajul cuplurilor gay. Se pare că nici progresismul nu este unitar. Am putea spune că Marx căștigă acolo unde Freud pierde, doar că psihanaliza la rândul ei dezvoltă critici foarte serioase asupra homosexualității.

În rest, profesorul Mallimaci a avut un discurs foarte pasional, departe de orice obiectiviatate academică, dar, pe de altă parte, antrenant. Nu te poți abține să nu te gândești că oamenii aștia fac revoluții pentru că e în temperamentul lor să le facă, la fel cum nemții sunt împinși de dorința de sistem, alții sunt impulsionați de pasiuni tulburătoare. Ori aceste revoluții pornite instinctual nu au cum să nu sfârșească în dictaturi. Nu vreau să spun că revendicările lor nu sunt reale, ci doar că terenul Americii Latine este datorită afectivității acestor oameni un butoi cu pulbere (cred că ar trebui scris un studiu serios Telenovele și Revoluții).

Conferința lui M. Lowy nu a fost altceva decât un discurs despre istoria teologiei eliberării, despre eroii săi Leonardo Boff și Gustavo Guetierrez și despre lupul cel rău, Joseph Ratzinger, cel care a construit critica care a dus la condamnarea mișcării de către Vatican. Lowy precizează că aceasta critică este gândită foarte inteligent, căci Ratzinger afirmă despre teologia eliberării că este o erezie, cu atât mai periculoasă cu cât este apropiată de adevăr. Conferențiarul întreabă retoric, ați mai pomenit așa ceva? Și sala afișează acel zâmbet destins care apare după glumițele spuse în conferință. Eu mă întreb, oare chiar nu mai era nimeni în sală care să fi auzit de critici ale ereziilor tocmai pentru că se îngemănează cu adevărul? Aș putea invoca câteva pagini de bibliografie pe această temă.

Cred că o parte a teologilor din America Latină, ca și în alte epoci teologii francezi, au dezvoltat ceea ce a fost numit pentru cazul francez: complexul anti-Roman. Uneori pe drept, alteori pe nedrept, teologii care nu se află în centrul catolicismului vociferează împotriva puterii ierarhizate și organizate în jurul Vaticanului. Această reacție este într-un fel inevitabilă într-o biserică universală care eșuează uneori să țină cont de specificitățiile locale.

Am mai aflat și un cuvânt nou: cel de pauvreletariat – o combinație care merge bine în franceză și în spaniolă, dar nu și în română și care aduce alături de termenul de „pauvre” – “sărac” termenul de „proletariat”. Pentru că nici în America Latină nu erau atât mulți proletari încât să constitue o bază socială suficient de puternică pentru revendicările stângii, au fost ales săraci drept clasă ce trebuie reprezentată.

Ultimul discurs, cel mai inocent ideologic dintre cele trei, nu a făcut decât să listeze referințele artistice, care folosesc imaginea lui Francisc. Unele dintre ele au referințe politice clare cum este cazul filmului lui Pasollini despre Francesco sau romanul polițist Le nouveau pauvre est arrivé în care un Francisc revoltat și convertit la marxism amenință cu revoluția împotriva unei Trinități care este asemănată cu un Birou politic. Observ o tentință nouă, dacă până acum era la modă critica politicii folosindu-se de repere religioase, de genul cultului sfinților pentru a critica cultul liderului, acum situația se inversează sunt folosite elemente din cultura politică totalitară pentru a critica puterea unor comunități religioase.

Care este conluzia mea? Ei bine, un Papă lăudat de toată lumea are ceva periculos. Creștinismul, așa cum spunea și Benedict al XVI-lea, are ceva supărător, iar un Papă simpatizat de toți probabil că omite ceva esențial din mesajul creștin. Abia acum, când teologia eliberării îl contestă ca nefiind de al ei, ca nefiind suficient de radical, ca fiind doar un anti-liber, căci nu este în ADN-ul roman susținerea oricărei forme de individualitate (în termenii cercetătoarei Danielle Hervieu-Leger), pot să încep să cred că vom avea un pontificat bun.

http://medievalia.ro/de-la-teologia-eliberarii-la-papa-francisc/

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Comentarii   

0 #1 Thomas CSINTA 28-03-2014 07:05
ESTE vorba de EHESS (Scoala de Inalte Studii de Stiinte Sociale) in cadrul caruia activeaza ca Profesor si Cercetator Philippe Maurice. A se vedea si articolul autorului consacrat acestuia: http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/42767-rolul-pozitiv-al-pedepselor-lungi-de-inchisoare.html.
Ma bucura faptul ca mai exista si in Romania oameni care cunosc si admira aceasta institutie prestigioasa de invatamant si cercetare!
Citat
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2024