Arta comunicării și persuasiunea
Într-o lume clar improprie visului și poeziei, într-o lume cu sisteme de valori răsturnate (re)întoarcerea la esențe mai este greu cu putință.
Situația este agravată de faptul că se citește din ce în ce mai puțin, paradoxal și ca efect secundar al bombardamentului informațional și al invaziei de scriitorași extrem de vocali pe rețelele de socializare, mai nou spațiu de polemică și de ascuțire a săbiilor ori penelor.
Ciudata situație cu care ne confruntăm alimentează din plin scuzele unora ce invocă graba, preocupările zilei, programul încărcat.
Eu îi plâng pe cei care se plâng de faptul că astfel de semeni stau cu spatele întors la carte ori la vreun alt produs media.
Ei bine, este tot mai evident faptul că oamenii se folosesc de inflența pe care o au într-un domeniu sau altul într-o încercare de a impune puncte de vedere, produse ori viziuni.
Indiscutabil e și faptul că există multă manipulare și răstălmăcire, teren propice pentru apariția și ființarea a tot felul de căprării estetice sau grupări.
Acesta este contextul în care o astfel de abundență o așezăm în lumina propriilor idei, de multe ori așteptând tocmai licărirea unui răgaz de îmbogățire spirituală.
Atunci se nasc clasamentele, îi punem pe cei dăruiți în cuvânt la locurile încuviințate de noi înșine, având și prețenția ca să fim făuritori în lumea aparițiilor, fapt ce incumbă și calea spre izbândire.
Paradoxul se naște atunci când ne trezim argumentând ca și cei din spațiul rural, definirea unui statut al ingnorantului incult și conservator devenind greoaie din cauza orășenilor doar cu buletinul, nu și cu rafinamentul stării.
Aici începe diferențierea omului neputincios exprimării ideilor și gândurilor, noțiunea de cunoaștere fiind prea îndepărtată de puterea lui de a înțelege activități diverse ca fapt în sine al vieții, ca dăruire maximă în conceptul nobil al toleranței.
Absența fericirii într-un astfel de context este explicabilă, fericirea izvorând numai prin cunoaștere și analiză, prin puterea comparației, iar cunoașterea în sine numai prin instrucție și știință.
Dar până la un astfel de nivel fiindul neevoluat nivelic parcurge inutil pași mulți și trepte cărora nu le poate înțelege rostul.
El se mistuie în obscurantism propriu, în egoism, în minciuna necunoașterii și chiar a neștiinței unei adevărate dorințe existențiale.
Este imposibil ca după ce ating un astfel de nivel să mai întorci pe cineva din drum, ei devenind captivi ai propriilor viziuni și adevăruri ființiale.
Ei sunt cei neputincioși în identificarea unui rost în societate, oameni lipsiți de înțelegerea că fiecăruia dintre noi îi este dat după zestre genetică și instrucția avută dezgolirea cunoașterii ca rod nemijlocit a muncii constante, dar și a puterii de pricepere a procesului de cunoaștere în sine.
Ei nu pot înțelege arta și frumosul ca definirea în existent, arta în sine fiind strâns legată de tot ceea ce au creat și materializat străbunii, adesea ca imagine a imaginii imaginate.
În acest context putem vorbi de singurătatea creatorului, dar și de însingurarea ca retragere a sinelului în știință, în cunoașterea adevărului rarefiat, dincolo de risipiri în identități onirice și de puterea de a ne vedea în evoluție și timp, semn al blândeții și ridicării deasupra prin meditație, ea însăși o formă superioară gândirii deoarece angrenează și spiritul și trupul pe lângă creier.
Vorbim de identitate socială nu de apartenența la anumite mișcări sau grupări, o identitate socială ce se identifică ușor invers proporțional cu ceea ce s-ar putea defini simplu doar ca dezvoltare primară a omului.