Coexistența crimelor politice și a tragediilor celor mulți

Scris de George PETROVAI. Posted in Opinii


    Dacă în urmă cu aproximativ două milenii, Marcus Tullius Cicero spunea „Historia magistra vitae” (Istoria este învățătorul vieții), fapt care i-a îndreptățit pe istoricii și gânditorii de mai târziu să susțină că „Un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete” (Nicolae Iorga), eu zic că i se potrivește și următoarea definiție: Istoria omenirii nu este altceva decât neîntrerupta coexistență a crimelor politice comise de cei puțini și a enormelor suferințe la care sunt condamnați cei mulți”.
    Da, căci așa cum afirm în textul Despre stat și democrație, politica este o activitate atât de specifică bipedului fără pene, „încât Aristotel definea omul prin sintagma zoon politikon”. Îndeosebi astăzi, în vremurile de maximă aparență, libertinaj și derută din globalismul biruitor, când se face atâta vorbire despre democrație, pentru ca ea – prin găunoșenia parlamentarismului paralitic și a votului orb – să-și poată urma, cu demențială prostie și îndărătnicie, calea pernicioasă spre demonocrație.
    Desigur, neuitând de justa și mereu actuala opinie a lui M. Eminescu: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.


    Adică taman ce se întâmplă acuma la noi (în peste trei decenii de democrație „originală”, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană, cu economia vraiște, o atotputernică pătură de înciocoiți, o datorie externă de aproape 150 miliarde euro, un gol populațional de vreo șase milioane, o sănătate extrem de precară, o educație de-a dreptul catastrofală) și cam peste tot în lumea asta anapoda și tot mai imbecilă: în fiecare oră mor de foame circa 500 de pământeni (200 dintre acești nefericiți sunt copii!) și tot într-o oră pământenii (guverne și țări, de-a valma bogate și sărace) cheltuie/risipesc cu înarmările peste 100 de miliarde dolari; se pălăvrăgește la nesfârșit despre pace, dar – de la terminarea celui de-al doilea război mondial și până în prezent (aproape 80 de ani) – n-a trecut nici măcar o singură zi fără cel puțin un conflict militar pe micuța noastră planetă (tot acuși-acuși lovituri de stat și războaie civile, cu ani în urmă războaiele regionale din Coreea, Vietnam, Afganistan, fosta Iugoslavie sau Irak, de aproape doi ani invadarea Ucrainei de către hoardele putinisto-muscălești, iar de câteva zile încleștarea israeliano-palestiniană); tot mai multe organisme internaționale (Organizația Națiunilor Unite – ONU, Organizația Mondială a Sănătății – OMS, Curtea Penală Internațională – CPJ ș.a.m.d.) se dovedesc – cu excepția celor financiare (Fondul Monetar Internațional – FMI, Banca Mondială etc.) –  atât de ridicole și ineficiente, încât Rusia, urmașa de fapt și de drept a fostei Uniuni Sovietice, nu a întâmpinat nici cea mai mică piedică din partea membrilor fondatori (mai ales Statele Unite, Marea Britanie și Franța) cu preluarea, în luna aprilie 2023, a președinției Consiliului de Securitate ONU, chit că pe 24 februarie 2022 ea invadase Ucraina și, în mai bine de un an, se făcuse vinovată de agresiune militară și nenumărate crime de război.
    De aceea, să ne rugăm bunului Dumnezeu ca războiul israeliano-palestinian, care – la fel ca cel din Ucraina – se anunță de durată, să nu se extindă prin intrarea în „hora morții” (inspirata sintagmă rebreniană) a altor state musulmane din zonă, și astfel să se ajungă la o fatală conflagrație mondială!...
    Din mulțimea atrocităților de pe teritoriul devastat al Ucrainei, mai nou din Fâșia Gaza și din teritoriile israeliene învecinate cu aceasta, orice om nepervertit ideologico-religios în esența sa umană, vede și cu ușurință deduce că, în absolut toate conflictele umane, nu marile bestii politice și militare au de suferit (ăștia, îmboldiți de orgolii și interese, doar le pornesc și le întrețin!), ci combatanții și populația civilă (copii, femei, bătrâni, bolnavi), dimpreună cu infrastructura și instituțiile statului pe al cărui teritoriu se duc luptele: locuințe, spitale, școli, centrale electrice, drumuri, poduri etc.
    Căci marii criminali politico-militari huzuresc departe de front (cică poartă povara războiului și a cetățenilor pe care-i mint și îndoctrinează cu nerușinare, mai puțin povara atâtor drame și crime săvârșite cu mâinile altora) și în caz de pericol/bombardament au la îndemână costisitoare adăposturi subterane (și la acest capitol Putin seamănă cu Hitler), iar atunci când înfrângerea se profilează la orizont, tot netrebnicii ăștia au șansa ca, în anumite condiții favorabile pentru ei și ciracii lor (firește, când nu li se impune capitularea necondiționată), să încheie un fragil armistițiu sau acord de încetare a focului.
    Păi nu spunea  dihania de Stalin, cu cinismul ce-l caracteriza, că „moartea unui om este tragedie, pe când moartea unui milion de oameni este statistică”? Și el exact așa a procedat în perioada epurărilor: a ordonat și autorizat întemnițarea și lichidarea mai multor milioane de potențiali adversari sau pretinși contrarevoluționari!
    Și iată marele paradox al demonocraților moderni: lesne se obișnuiesc cu ideea unui război și cu enormele pierderi umane și materiale provocate de acesta, bașca milioanele de destine frânte, ba mulți dintre ei chiar iau apărarea agresorilor (de pildă, cam câți români sunt de partea muscalilor?), dar se arată foarte afectați sau – funcție de temperament – teribil de indignați de vreo faptă barbară: tâlhărie, viol, omucidere. Ce să mai spunem de crimele cu premeditare, îndeosebi cele în serie, precum (încă) neelucidatele crime ale monstrului Gheorghe Dincă din Caracal, care – pornind de la câteva scrieri ale lui Edgar Allan Poe (Crimele din Rue Morgue, Secretul Mariei Rôget, Scrisoarea furată) – au generat literatura polițistă, astfel înfățișată de mine în articolul Fantasticul și obsesia irealului din 12 septembrie 2012: „Literatura polițistă, o literatură mult gustată de cam toate categoriile de cititori, care, după modelul celebrului detectiv C.Auguste Dupin al lui Poe, a ajuns ca prin prodigioasele opere ale lui Arthur Conan Doyle, Agatha Christie și Georges Simenon să facă nemuritoare deducțiile unor personaje proverbiale, precum Sherlock Holmes, Poirot și Maigret”.
    N.B: În citatul de mai sus, Mihai Eminescu nu-i interesat de erorile politicienilor, care sunt de natură logică, ci de greșelile lor, care sunt de natură morală, deci mult mai grave pentru țară și nație. Iar sodomismul agresiv și ateismul dizolvant al globalismului, conferă citatului o redutabilă actualitate, pe care oamenii vrednici și cu frică de Dumnezeu nu au dorit-o...
    La final, iată două idei extrase din cartea mea Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț, Editura Echim, 2005 (După unii războiul este o artă: arta de-a ucide și schilodi, arta de-a lovi pe cei mulți și nevinovați în dreptul lor la existență!”; „Meritul unor tirani, satrapi, dictatori malefici și benefici consistă în abilitatea cu care au știut să se muleze pe cerințele vremii”), precum și chipurile a doi superahtiați după glorie deșartă și putere personală prin milioane de jertfe umane (războaie și/sau epurări):
    1)Nabulione Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican), ne înștiințează ilustrul Jacob Burckhardt în textul Napoleon I, după cele mai noi izvoare „nu se jena nicicât să ordone măsluirea comunicatelor oficiale, astfel încât – din proverbiala sa lipsă de respect pentru adevăr – să rezulte două lucruri: pe de o parte, admirația tuturor celor care le citeau față de atotștiința lui (în realitate, el poseda cunoștințe de matematică la nivelul unui ofițer de artilerie, cu istoria nu stătea mai bine, era un călăreț submediocru și, nu în ultimul rând, n-avea caracter: era invidios, iubea bârfele și minciunile, adora lingușeala și întreținea, cu o perversă voluptate, suspiciunile dintre apropiați și curteni), pe de altă parte, din hiperbolizarea celor mai mărunte fapte de arme ale unora dintre mareșali (pe André Masséna îl invidia și-l ura), să contribuie la ridicarea tonusului militar al armatelor tot mai greu de stăpânit, implicit la crearea efectelor scontate în țară și străinătate”;
    2)Întrucât o cumnată a lui I.V. Stalin (soră cu Nadejda, a doua soție a ipochimenului) „și-a permis să vorbească cu o oarecare lejeritate ireverențioasă” despre istoria „adevărată” privind revoluția, războiul civil și al doilea război mondial, istorie la a cărei elaborare/măsluire lucrase – împreună cu un grup de „istorici” – însuși țarul roșu, așa încât „toate meritele izbânzilor se îndreptau spre el ca spre un deux ex machina”, acesta n-a ezitat s-o înlăgăreze ani de zile, nesinchisindu-se de faptul că „femeia pur și simplu îl diviniza pe cel ce, în mintea ei și a altor mulți ruși, întruchipa măreția Rusiei și a noilor idealuri umane”.
    Tocmai de aceea fac următoarea afirmație tranșantă la începutul articolului O faimă construită din condei, va fi stimată numai de mișei (15 oct. 2016): „Cred că niciun om cu scaun la cap nu se mai îndoiește de faptul că istoria a fost scrisă și va continua să fie scrisă (astăzi în varianta corporatocratică) după vrerea învingătorilor și la comanda atotputernicilor zilei”...

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2024