Metehne vechi în noua politică dâmbovițeană

Scris de George PETROVAI. Posted in Politica


Motto:

În trei decenii și ceva
de tâlhărească impostură,
ajuns-am azi cei mai penibili
din neunita făcătură,

cu bogății înstrăinate
(pământ, petrol, gaze, păduri),
mari datorii, mulți emigranți
și tot mai multe secături.

    Praf și pulbere s-a ales din speranțele milioanelor de români, care – în urmă cu trei decenii și un pic – realmente jubilau că, nu numai la noi, ci în toată Europa și-a dat duhul (oare?) bolșevismul, că Ceaușeștii au fost împușcați în chiar ziua de Crăciun a fatidicului an 1989 și că după toate astea ține-te trai pe vătrai pentru tot oropsitul de pe aceste meleaguri, îndeosebi după ce alde ăștia și-au putut cumpăra locuințele cu vreo 3-4 lefuri și și-au umplut buzunarele cu banii care le reveneau din desființarea părților sociale de către otrepele cârmuitoare postdecembriste (Ion Iliescu și ortacii săi alogeno-moscoviți), fapt care – desigur – a contribuit decisiv la decapitalizarea întreprinderilor, iar în final la ruina întregii economii românești, nu în ultimul rând, după ce – într-un mod eminamente populist și ticălos – s-a decretat reducerea săptămânii de lucru la cinci zile, din care, era de presupus (și acuma se confirmă), cei mai mulți români, mai cu seamă bugetari, lucrează fără tragere de inimă și spor doar vreo trei zile într-o săptămână.


    Evident, la vreme respectivă, vremea euforiei generalizată și a risipei într-o continuă și nătângă veselie, foarte puțini dintre români, ba chiar dintre cârmuitorii acestora, auziseră de celebra spusă/maximă a unui înțelept antic chinez, spusă după care se conduc în mod programat japonezii zilelor noastre și pe care eminentul economist Saburo Okita o pune la loc de cinste în cartea sa Cu fața spre secolul 21 (Colecția Economii în mișcare, București, 1992): „Dacă îi dai unui om un pește, îl mănâncă pe loc; dacă îl înveți să pescuiască, va mânca pește tot restul vieții sale”.
    Dar chiar dacă maxima ar fi fost cunoscută și apreciată cum se cuvine de vreun grangur, acesta tot n-ar fi împărtășit-o mulțimilor în delir, ci cel mult unor cunoștințe de încredere. Din următoarele două motive: (1) Era riscant în acele vremuri de dezmăț moral și social să vorbești în casa spânzuratului de funie (muncă, ordine, echilibru, rațiune, cumpătare); (2)Masa/mulțimea în fierbere „revoluționară” nu are urechi decât pentru ceea ce este dispusă să audă în acele momente de maximă impulsivitate și credulitate, căci – ne spune Gustave Le Bon în Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991) – lipsită de decență și spirit critic, „mulțimea se arată de o credulitate excesivă”, deoarece ea „gândește prin imagini”, motiv pentru care, atunci când fac parte din mulțime, „atât incultul cât și savantul devin la fel de incapabili de observație”. Iată de ce, ne înștiințează în continuare celebrul psihosociolog francez, cărțile de istorie trebuie socotite drept „lucrări de pură imaginație”! Mai mult, opinia autorizată a autorului este că „Ființele care au impresionat mulțimile au fost eroi legendari și nu eroi reali”, bunăoară așa ca Hercule, Buddha, Iisus sau Mahomed (despre ei, susține în mod exagerat Le Bon, nu cunoaștem „un singur cuvânt adevărat”), respectiv că „Dacă trecutul nu ne-ar fi lăsat moștenire opere literare, artistice și de arhitectură, monumente, nu am cunoaște nimic real”(subl. mea, G.P.).
    Astfel stând treaba cu românii răzvrătiți în Decembrie 1989, mai exact îmboldiți să iasă în stradă de securiștii români și de mulțimea „turiștilor”/agenților aparținând altor servicii secrete (sovietice, anglo-americane, israeliene, maghiare ș.a.), nu-i de mirare că aceștia au avut nevoie de ceva timp ca să se trezească din beția „revoluționară”, întreținută cu multă perfidie și osârdie de banda alogeno-moscovită (Silviu Brucan, alias Saul Bruckner, Ion Iliescu, Peter Neulander-Roman, Gelu VoicanVoiculescu, Nicolae Militaru etc.), și să constate că una li s-a promis și cu totul altceva se întâmplă în realitate: închiderea pe bandă rulantă a peste o mie de mari întreprinderi („mormanul de fiare vechi”, cum a numit premierul Petre Roman întreaga industrie românească, trebuia grabnic „rentabilizat” prin...concedieri masive și privatizări ultradubioase), însoțitoarele catastrofale ale acestei politici antiromânești fiind șomajul de proporții și o inflație năucitoare. Pe scurt, sărăcie lucie pentru majoritatea românilor (muncitori, țărani, specialiști și intelectuali onești), care s-au văzut obligați de autorități și mizerabila lor politică  să plece cu milioanele (se presupune că peste cinci milioane de suflete), de regulă în Europa apuseană și în America de Nord (Statele Unite, Canada). Mai grav este faptul că expatrierea nu s-a oprit nici în prezent. Păi ce era de făcut, când însuși președintele Traian Băsescu le-a spus-o de la obraz românilor care rămăseseră în țară și, cu îndreptățire, se arătau nemulțumiți de neîncetata scădere a nivelului lor de trai: „Cui nu-i place, n-are decât să plece”?!
    Așa a început tragedia multora dintre românii înstrăinați (muncă la negru, umilințe cu carul, cîștig cu paharul, accidente, morți, prostituție, furturi, droguri, familii dezorganizarte) și a României, în principal din pricina imensului gol populațional creat de exodul atîtor truditori, în mod deosebit a specialiștilor de prim rang (medici, asistente, cercetători, ingineri, profesori, economiști).
    Vasăzică, în decursul timpului, românii au avut nevoie de mai multe hapuri demo(no)cratice (mineriade, furturi pe rupte, trădări, șomaj, inflație, decalaje amețitoare între veniturile milioanelor de sărăntoci și gașca baștanilor, desăvârșita crucificare a României), ca să conștientizeze în cele din urmă, mai ales acuma cu pandemia asta interminabilă și halucinantele scumpiri la toate cele, că absolut toți politrucii postdecembriști de rang național (președinți, parlamentari, premieri, miniștri, secretari de stat), într-o consistentă proporție și cei locali (președinți și vicepreședinți de Consilii județene, primari, viceprimari, consilieri, plus imensa armată a sculelor politico-administrative, desemnate de la centru sau prin vrerea și aranjamentele tartorilor din zonă) sunt o apă și-un pământ. Adică, peste 95% dintre toți ăștia, plus fârtații lor din magistratură, servicii secrete și alte sectoare ale opulenței și nerușinării, sunt fie impostori și necalificați, fie tîlhari, egoiști și demagogi, fie traseiști și trădători de țară. Păi, tocmai de aceea în România paradoxurilor stupefiante, fix haramurile astea au veniturile cele mai scandaloase (lefuri și pensii de peste 10.000 euro), ba mai încasează alte mii de lei cu ajutorul celor mai aiuritoare sporuri. De pildă, după ce pesediștii și liberalii au negociat la sânge timp de câteva luni, în final au decis că, de la 1 ianuarie 2022, pot să majoreze pensiile poporenilor cu circa 10% (nenicilor, asta-i doar o parte din indexarea obligatorie la început de fiecare an!), pentru ca tot ei și tot acum, cu un nemărginit dispreț față de cei mulți, să anunțe majorarea pensiilor la magistrați cu 20%. Asta la cârmuitorii dâmbovițeni (liberali, pesediști, udemeriști și de alte crezuri politrucianiste) se cheamă respectarea de-a-ndoaselea a promisiunii făcută când erau în opoziție, cum că, odată ajunși la guvernare, vor reduce susbstanțial pensiile și lefurile nesimțite...
    Este adevărat că ultimele două însușiri, mai bine spus dovezi de necaracter (traseismul și trădarea) nu-i caracterizează și pe aleșii locali. Dar nu pentru că ei ar fi plămădiți dintr-un material moral-spiritual mai de soi, ci din următoarele două motive: (a)Traseismul este interzis prin lege, căci cutezătorul și-ar pierde de îndată demnitatea adjudecată pe listele unei anumite formațiuni politice (se subînțelege, interdicția nu se aplică în cazul celor care fac legile doar...pentru alții); (b)Trădarea de țară prin legi, decrete și ordonanțe cu dedicație și făcute, vorba Băsescului, de „hoți pentru hoți”, nu este de nasul aleșilor locali, ei trebuind să se descurce cât mai ingenios în harababura legislativă creată de centrali, căci numai în acest chip își pot face mendrele cu (i)reproșabilă corectitudine aparențială.
    De-abia când unii dintre acești mici tartori locali ajung (cu bani și/sau prin relații sus-puse) în Parlament, într-un minister sau într-un post călduț din străinătate, ei simt cu adevărat ce înseamnă ca – peste noapte și nemeritat – să devină tartori mult mai importanți, astfel încât să aibă dezlegare, fără teama restului semenilor de pedeapsă, la absolut orice nelegiuire (trădare, traseism, tîlhărie, mită, trafic de influență, consum de droguri, nerespectarea restricțiilor pandemice) în confortabila mașină de vot a unei formațiuni politice sau în cea, la fel de greoaie și nevolnică, a statului român la vedere...
    Cum spuneam încă din titlu, unele din metehnele politrucilor români sunt vechi, lucru pe care ni-l face cunoscut ilustrul profesor și gânditor Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii, vol II (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939). Și o face în perfectă cunoștință de cauză, întrucât a intrat în politică încă din 1915, an în care deja ajunsese fruntaș al Partidului Conservator (în același an, el se disociază de opțiunea conservatorilor în favoarea Puterilor Centrale), în anul 1919 este ales senator pe listele Partidului Poporului, formațiunea înființată de mareșalul Alexandru Averescu în 1918, în 1920 devine ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în primul guvern averescian, iar în perioada 1926-1927 este chiar președintele Camereri Deputaților (ultima sa demnitate publică). Unde mai punem faptul că tot în anul 1926 îi apare cartea Partidele politice...
    Iată de ce, în capitolul Direcția celei mai mici rezistențe, după ce ne informează că prin oportunism trebuie să înțelegem „atitudinea atâtor oameni care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri”, după ce ironizează acel gen de patriotism (sic!) ce „îi «silește» pe toți să dea «concursul» lor tuturor partidelor care, ajungând la guvernare, au nevoie de «colaboratori» destoinici” și după ce subliniază că „răul de căpetenie de care suferă democrația este, în primul rând, egoismul celor ce se servesc de ea, în loc s-o servească”, P.P. Negulescu spune de mai multe ori în tratat (de două ori în acest capitol!) că „mai necesară și mai urgentă decât o reformă  a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor”.
    Toate ca toate, dar ce șanse ai să aplici cu folos o asemenea reformă într-o lume doldora de neoameni, respectiv într-o societate, precum cea din România postdecembristă, unde an de an crește numărul analfabeților funcționali și al nelegiuiților descurcăreți, iar cadrele de nădejde ale făcăturilor politice se recrutează mai ales dintre ăștia?!...

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2022