UK Bookmakers

Reunirea Bisericilor în concepţia lui Ignaz von Döllinger

Scris de Ioan-Vasile Leb. Posted in Religie


Considerat ca fiind cel mai mare istoric bisericesc al secolului al XIX-lea, Ignaz von Döllinger rămâne în istorie ca un predecesor al Mişcării Ecumenice prin eforturile depuse în slujba refacerii unităţii creştine, într-o perioadă când catolicismul apusean era confruntat pe de o parte cu ultramontanismul catolic, iar pe de altă parte cu liberalismul laicist. Deşi s-a considerat tot timpul catolic, s-a văzut alungat din Biserica Romano-Catolică întrucât s-a pronunţat împotriva infailibilităţii papale decretată de Pius al IX-lea la Concilul Vatican I şi a susţinut mişcarea vechilor-catolici din Germania şi Elveţia.

El scrisese chiar înainte de acest conciliu studii în care încerca să ofere jaloane pentru refacerea unităţii bisericeşti, dar şi după acesta, lui datorându-se organizarea vestitelor Conferinţe de la Bonn, din anii 1874 şi 1875, la care au participat reprezentanţi vechi-catolici, ortodocşi şi protestanţi, între aceştia fiind (la 1875) şi episcopii Ghenadie al Argeşului şi Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos. Studiul de faţă încearcă să surprină, pe scurt, tocmai felul în care Döllinger înnţelegea să fie refăcută unitatea creştină.

Personalitatea de excepţie a lui Ignaz von Döllinger a prilejuit şi mai prilejuieşte în continuare abordări din varii motive şi perspective[1]. Dacă, de pildă, pentru reformatul francez G. Bonet-Maury, profesor la Facultatea de Teologie protestantă din Paris, Döllinger a fost un „Melanchton al mişcării vechi-catolice a secolului al XX-lea”[2], pentru catolicii ultramontani el era rebelul excomunicat de episcopul de München[3]. Nimeni, însă, nu punea la îndoială valoarea teologică şi ştiinţifică a acestuia, fiind considerat ca „cel dintâi dintre teologii germani”[4] ai secolului al XIX-lea. Cea mai potrivită caracterizare a sa ni se pare cea făcută de către episcopul vechi-catolic Urs Küry, de la Berna, care spunea următoarele: „Ignaz von Döllinger (1799-1890) trebuie recunoscut, fără îndoială, ca fiind cel mai mare istoric bisericesc catolic al secolului al XIX-lea. El este părintele spiritual al Vechi-Catolicismului, şi anume, nu numai ca purtător de drapel în lupta contra dogmelor vaticane, ci şi ca îndrumătorul spiritual care, în mod profetic, a indicat direcţia şi ţelul Vechi-Catolicismului”[5]. Iar Edmond de Pressensé scria despre el, încă din 1870, următoarele: „Savant ilustru, teolog şi istoric de prim rang, Döllinger are dreptul să-şi ridice vocea în Biserica sa, căci i-a adus servicii imense. Este un scriitor nervos, elocvent, foarte apreciat în Germania”[6].

Pentru a înţelege mai bine importanţa deosebită a acestei personalităţi, vom încerca, mai întâi, să prezentăm o scurtă schiţă biografică, după care vom evidenţia aportul său la încercarea de refacere a unităţii bisericeşti în condiţiile vremii sale.

    Scurtă biografie a lui Ignaz von Döllinger

Eroul nostru s-a născut la Bamberg (Bavaria), la 28 februarie 1799, la zece ani după izbucnirea revoluţiei franceze. Tatăl său, un medic şi anatomist distins, a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din München, a avut bucuria ca, din 1826, fiul său să-i devină coleg la aceeaşi universitate. Animat de o profundă credinţă catolică, tânărul Döllinger a intrat devreme în monahism, dovedind o vocaţie deosebită pentru învăţământul teologic.

După ce timp de trei ani a predat Istoria şi Dreptul bisericesc la Liceul din Aschaffenburg, Döllinger a fost chemat la Universitatea din München, unde va deţine timp de o jumătate de secol Catedra de Istorie bisericească. Până în anul 1870, ducea o viaţă simplă, consacrându-se total cercetării, predării cursurilor şi publicării lucrărilor sale. Era şi un pasionat călător, vizitând, în timpul vacanţelor, Belgia, Anglia şi Franţa, unde a intrat în legătură cu contele de Montalembert şi cu episcopul Dupanloup. La Roma, însă, nu a fost decât o singură dată, în anul 1857[7].

Lucrările publicate de el în această perioadă denotă nu numai o serioasă cercetare şi un puternic ataşament faţă de Biserica Catolică din Germania, ci şi un spirit ultramontanist[8], pătruns de o puternică polemică antiprotestantă. În acest sens, este suficient să facem referire la lucrarea:Die Reformation, ihre innere Entwicklung und ihre Wirkungen im Umfange des Lutherischen Bekenntnisses[9].

Aşa cum am amintit deja, în anul 1857, Döllinger ajunge la Roma, pentru a face cercetări de istorie bisericească în biblioteca Vaticanului, ceea ce-i va schimba orientarea polemică faţă de protestantism şi o va îndrepta împotriva puterii temporale a papilor şi împotriva iezuitismului[10]. De acum, istoricul bavarez a început să întocmească o istorie generală a Bisericii, după izvoare originale, din care a publicat doar două părţi, cuprinzând începuturile Creştinismului[11]. La scurt timp după revenirea de la Roma, Döllinger a început să ţină vestitele sale conferinţe de la Odeon, în München, privind Biserica şi bisericile, papalitatea şi puterea temporală (1861), cu scopul de a-i linişti pe catolici în privinţa urmărilor pe care războiul din Italia le-ar fi putut avea pentru statele romane. Câţiva ani mai târziu (1863), Döllinger a inaugurat Congresul savanţilor catolici reuniţi la München, printr-o cuvântare admirabilă privitoare la trecutul şi prezentul teologiei catolice[12]. Împreună cu profesorul Franz Heinrich Reusch (1825-1900) de la Bonn[13], a început apoi să publiceFoaia Literară Teologică (Theologisches Literaturblatt) care timp de doisprezece ani (1866-1877) a servit ca organ al teologilor catolici independenţi[14].

Începând cu luna decembrie a anului 1869, viaţa istoricului german va cunoaşte un ritm trepidant, odată cu convocarea Conciliului Vatican I, de către papa Pius al IX-lea[15]. El va folosi acest prilej pentru a-şi expune punctul de vedere cu privire la drepturile conciliului general în conducerea Bisericii şi de a combate puternic şcoala iezuită ultramontanistă. În colaborare cu colegii săi, profesorii Johannes Friedrich[16] şi Johann Nepomuk Huber[17] din München, Döllinger a publicat, sub pseudonimul Janus şi Quirinus, în Allgemeine Zeitung din München, vestitele saleScrisori romane de la Conciliu[18]. Acestea nu erau altceva decât informaţiile primite de el de la J. Friedrich şi de la Lordul Acton[19], care participau la lucrările conciliului. Bogata corespondenţă a acestora a fost publicată mai târziu, de către Viktor Conzemius[20]. Prin lucrările şi conferinţele sale, Döllinger încerca să formeze o puternică opoziţie care să împiedice declararea ca dogmă a infailibilităţii papale, conform căreia, atunci când se pronunţă ex cathedra, papa nu poate să greşească. Încă din octombrie 1869, Döllinger se adresa episcopilor catolici printr-un studiu în care arăta netemeinicia acestei învăţături noi. Iată cuvintele sale: „În secolele trecute, Biserica Catolică a preţuit neîncetat, în cel mai înalt grad, vechimea şi neschimbabilitatea învăţăturii sale de credinţă, în faţa înnoirilor care se intenţionau. Ea a considerat, în acelaşi timp, drept un mare privilegiu şi o datorie sfântă, ca în sânul ei să fie învăţat şi mărturisit numai ceea ce a fost crezut în tot timpul, peste tot şi de către toţi. Dacă despre o învăţătură se poate dovedi că de-a lungul secolelor ea nu a existat sau că nu a constituit mărturisirea de credinţă a întregii Biserici, că ea a apărut doar într-un anumit moment şi nu poate fi dovedit cu necesitate logică faptul că această învăţătură este potenţial cuprinsă, ca o consecinţă incontestabilă, în alte învăţături de credinţă, – atunci, această învăţătură este, din punctul de vedere catolic, deja condamnată; ea poartă pe frunte stigmatul nelegitimităţii, ea nu are voie şi nu poate fi ridicată niciodată la demnitatea de învăţătură de credinţă. Şi tocmai acestea toate se nimeresc în cazul infailibilităţii. Căci, în primul rând, aceasta a fost, de-a lungul secolelor, în Biserică, total necunoscută. Putem aminti aici doar Biserica Răsăritului, care a fost unită cu Biserica Apusului timp de un mileniu, Biserică ce a păstrat toate sinoadele ecumenice, în care s-a săvârşit mai ales importanta utilizare a lucrării spiritului în precizarea dogmelor privind Sfânta Treime şi Întruparea, care a depăşit treptat toate ereziile vechi şi a creat o literatură bisericească independentă. Însă în această Biserică nu s-a auzit niciodată vreo voce care să-i fi acordat papei o infailibilitate dogmatică. Nici chiar Perrone nu poate insera vreo mărturie despre ea[21]. Şi nici în Biserica apuseană nu se poate afla vreo dovadă: între locurile Părinţilor latini pe care îi citează Perrone, Schrader şi alţi iezuiţi, nu se găseşte nici unul măcar, care care să-i acorde papei fie şi doar cu o oarecare limpezime şi precizie acest înalt şi divin privilegiu, pe când un număr de trei ori mai mare de exprimări ale Părinţilor pot fi aduse, care, în mod expres sau într-o presupunere de netăgăduit, contestă papei acest privilegiu al infailibilităţii şi doar întregii Biserici îi atribuie decizia asupra a ceea ce este adevăr de credinţă”[22]..

Şi, deşi această învăţătură nouă contravine învăţăturii generale a Bisericii[23], conciliul a votat-o, iar papa Pius al IX-lea a proclamat-o, în ziua de 18 iulie 1870, prin enciclica Pastor aeternus[24]. Nemulţumirea faţă de noile dogme definite atunci, privind infailibilitatea papală şi primatul jurisdicţional universal al papei, s-au accentuat atât de mult, încât o parte din creştinii catolici ai Apusului s-au despărţit de biserica romană. În jurul lui Döllinger s-au grupat o serie de nemulţumiţi, profesori de teologie şi preoţi care nu au acceptat dogmele vaticane, refuzând să facă acel sacrifizio dell’ intelletto pe care l-au făcut episcopii. Între contestatari îi amintim pe Johannes Friedrich din München, Josef Langen, Franz Heinrich Reusch Bernhard Josef Hilgers, Peter Knoodt din Bonn, Josef Hubert Reinkens şi Theodor Weber din Breslau, Friedrich Michelis din Braunschweig, Eduard Herzog din Lucerna, Eugène Michaud din Berna şi alţii. Între laicii mai de seamă care şi-au adus aportul la desfăşurarea răzvrătirii s-au remarcat îndeosebi Johann Friedrich von Schulte din Praga şi elveţienii Augustin Keller din Aarau, Josef Leonz Weibel din Lucerna şi Walter Munzinger din Berna. Din colaborarea acestora şi a multor altora care n-au acceptat noile dogme papale şi contestau Conciliului Vatican I calitatea de conciliu ecumenic, s-a născut o mişcare de protest din care s-a născut Biserica Veche-Catolică[25].

La cei 71 de ani ai săi, Döllinger, conducătorul dizidenţilor, nu voia să se dezică de convingerile câştigate printr-o cercetare de o viaţă a dogmelor contestate. Somat de arhiepiscopul Scherr, de München-Freising, care înainte de conciliu combătuse dogma infailibilităţii, să se supună, profesorul bavarez i-a răspuns printr-o scrisoare în care, printre altele, scria următoarele: „Eu nu pot accepta această nouă doctrină, nici ca creştin, nici ca teolog, nici ca istoric, nici ca cetăţean. – Ca creştin – fiindcă este incompatibilă cu spiritul Evangheliei şi cu declaraţiile clare ale lui Iisus Hristos şi ale Apostolilor; ea vrea să ridice tocmai imperiul pe care Hristos l-a respins şi vrea stăpânirea asupra bisericilor, pe care Sfântul Petru a refuzat-o tuturor şi lui însuşi”[26].

Prin aceasta, Döllinger exprima punctul său de vedere liberal, caracteristic pentru catolicii germani: acela de a fi foarte ataşat de tradiţia catolică şi de Scaunul roman, ca organ al unităţii, dar şi mai pătruns de grandoarea şi unitatea ţării sale şi pe care nu concepea să le sacrifice de dragul Suveranului Pontif. În urma acestei scrisori publicate în Augsburger Allgemeine Zeitung, la 17 aprilie 1871, Döllinger a fost excomunicat împreună cu ucenicul său Johannes Friedrich, episcopul de München interzicându-le studenţilor să audieze cursurile acestora.[27] Era un act pe care Döllinger l-a considerat în toată viaţa sa ca o nedreptate, întrucât el se socotea un catolic adevărat. Că avea dreptate, se vede clar dintr-o scrisoare a episcopului Hefele de Rottenburg către Döllinger, în care spunea: „Nu-mi pot gândi cu mintea: Döllinger, cel care atât de mult timp, atât de devreme, pe când alţii dormitau, apărătorul Bisericii Catolice şi al intereselor ei, cel dintâi dintre teologii germani, Ajax al ultramontanismului, trebuie să fie suspendat sau chiar excomunicat, şi aceasta de către un episcop care nu are nici o miime din meritele lui Döllinger. E groaznic”[28]. Şi aceasta o zicea unul dintre episcopii care au combătut cel mai puternic infailibilitatea papei, fiind ultimul dintre cei care s-au supus, întrucât nu dorea o nouă schismă în sânul bisericii sale.

Contrar intenţiilor episcopului Scherr, rolul lui Döllinger în societatea bavareză a crescut, în loc să scadă. La scurt timp, în anul 1873, guvernul bavarez l-a copleşit cu favoruri, numindu-l rector al vestitei universităţi din München, calitate în care acesta a prezidat sărbătorirea celui de al patrulea centenar al Universităţii. În acelaşi an (1873), Döllinger a fost numit preşedinte al Academiei Regale a Bavariei şi custode general al colecţiilor ştiinţifice. Apoi, cu prilejul împlinirii a 72 de ani, regele Ludwig al II-lea i-a trimis o scrisoare autografă în care, între altele, scria aceste cuvinte: „Este inutil să spun cât de mult mă bucur pentru atitudinea Dumneavoastră atât de hotărâtă în problema infailibilităţii. Dimpotrivă, sunt deosebit de necăjit că abatele Haneberg s-a supus orbeşte, în ciuda convingerii sale…. Am spus-o mereu că Dumneavoastră sunteţi Bossuet al meu, pe când el nu este decât Fénelon al meu!”[29].

Pe de altă parte, înaintea lui Döllinger s-a deschis o nouă perspectivă: aceea de îndrumător al mişcării vechi-catolice şi de conciliator între marile confesiuni creştine – despre care vom vorbi în capitolul următor.

Pentru munca sa deosebită pe terenul cercetării istorice, Döllinger[30] o mulţime de diplome de onoare decernate de universităţile din Viena, Marburg, Oxford şi Edimburg, ca dovadă a respectului şi simpatiei pe care i-o purtau mulţi dintre savanţii protestanţi ai vremii: decanul Stanley, Edmond de Pressensé, profesorul Nippold sau numeroşi catolici, între care Amélie de Lassaux. De fapt, catolicii nu iroseau nici o ocazie pentru a-l determina să accepte noile dogme vaticane, să se supună papii şi să recunoască infailibilitatea acestuia. Însă au fost zadarnice atât eforturile prietenului său, episcopul Hefele, cât şi ale fostului său ucenic, Von Steichele, noul arhiepiscop de München, care i-au trimis scrisori dintre cele mai afectuoase. Şi tot zadarnice au fost şi eforturile Mgr. Ruffio Scilla, nunţiul papal la München, care-i scria scrisori dintre cele mai măgulitoare, pentru a-l readuce în staulul roman. Döllinger era de acord să primească sfaturi şi să-şi corectez poziţiile în care a greşit, însă o retractare pur şi simplu era pentru el un act de ipocrizie. La 12 octombrie 1887, cu trei ani înainte de a muri, el îi scria nunţiului papal, în franceză, următoarele: „Monseniore! La vârsta mea îmi vin în gând mai degrabă ideile unei morţi apropiate şi a ceea ce trebuie să urmeze acestei catastrofe. Grija mea principală este, aşa cum şi trebuie să fie, aceea de a-mi pune conştiinţa în linişte şi în siguranţă. Lovit de excomunicare de către un prelat care, pentru această faptă, a fost copleşit cu elogii de către Pius al IX-lea, am simţit, timp de şaisprezece ani, necesitatea imperioasă de a nu neglija nimic din ceea ce ar putea contribui la clarificarea mea cu privire la conduita pe care trebuie să o am într-o situaţie atât de penibilă…. Şaisprezece ani au trecut de la anatema cu care am fost lovit. Eu am folosit acest timp pentru a mă dedica studiilor şi cercetărilor repetate, de a merge la izvoare, de a însoţi tradiţia de la un secol la altul. O examinare aprofundată a pretinselor mărturii care au fost strânse în lucrările scrise în favoarea conciliului, m-a făcut să văd că în ele sunt o grămadă de denaturări, de ficţiuni, de falsificări, din care cea mai mare parte fuseseră recunoscute ca atare în secolul al XVII-lea. Şi acum, Monseniore, ce-mi cereţi? Ar trebui să-i zic lumii: catolicilor şi protestanţilor, de acum înainte vedeţi în mine un om de o crasă ignoranţă, care de-a lungul unei jumătăţi de veac s-a înşelat pe sine însuşi şi i-a înşelat pe ceilalţi, care nu a recunoscut adevărul decât la sfârşitul îndelungatei sale cariere? Oamenii care sunt capabili de a judeca astfel de lucruri, ar crede aşa ceva? Eu ştiu bine ce ar spune; unii ar zice: e un bătrân care a dat în mintea copiilor; iar alţii ar zice: e un mincinos şi un ipocrit abject, trebuie să fi fost în toată viaţa sa aşa cum e acum…. Nu v-am făcut să întrevedeţi decât o parte din raţiunile care mă forţează să renunţ la ideea unei retractări sau supuneri; mai am încă multe altele. Însă ceea ce am scris aici mi se pare a fi suficient pentru a va face să înţelegeţi că, cu astfel de convingeri poţi fi într-o stare de pace interioară şi de linişte a spiritului, chiar în pragul veşniciei”[31].

Acestea erau convingerile lui Döllinger în apropierea morţii sale: un om cu conştiinţa liniştită, pe care excomunicarea superiorului său ierarhic nu l-a putut rupe de iubirea lui Hristos şi nici de comuniunea sfinţilor. În ciuda declaraţiilor sale, clerul romano-catolic a făcut mai multe încercări de a-i administra ultima unctio pentru a-i putea acapara trupul. Însă ilustrul profesor a fost apărat cu tenacitate de către nepoatele sale, cu permisiunea cărora ultima ungere i-a fost administrată de către bunul său prieten şi discipol J. Friedrich. Şi-a dat obştescul sfârşit la 10 ianuarie 1890, slujba de înmormântare fiind săvârşită în biserica vechilor-catolici din München. Regentul Bavariei, parlamentul bavarez, corporaţiile muncitoreşti ale oraşului, în care era deosebit de respectat şi întreaga Europă liberală i-au adus omagiul pe care-l merita „acest erou al conştiinţei, acest martir al adevărului şi al sincerităţii religioase!”[32] În urma lui, alături de un nume ilustru, a rămas o bogată operă care abia în ultima vreme a început să fie considerată la adevărata ei valoare.

    Problema reunirii Bisericilor

Am arătat mai sus că, după excomunicarea sa, Döllinger s-a aflat în fruntea grupului de catolici care au respins dogmele vaticane şi care se vor constitui într-o nouă biserică, Biserica Veche-Catolică, adică biserica celor care respectau vechea învăţătură de credinţă catolică şi respingeau primatul şi infailibilitatea papală. Deşi era un adevărat spiritus rector al acesteia, rămânând ataşat de mişcarea veche-catolică, nu Döllinger ci von Schulte a fost organizatorul acestei noi biserici.[33] El socotea prematură crearea unei noi biserici care putea fi considerată o nouă schismă. Mult mai aproape de sufletul său a fost ideea reunirii Bisericilor, pentru care a depus eforturi deosebite. De aceea, el a participat la congresul vechilor-catolici de la München (Rusaliile anului 1871) şi de la Köln (din septembrie 1872). Semnificativă pentru starea de spirit a vremii, este Declaraţia de la München, în care se spuneau următoarele: „Nouă ni se prezintă icoana unei veritabile regenerări bisericeşti, o situaţie în care popoarele cultivate, de mărturisire catolică, fără a prejudicia apartenenţa lor la trupul Bisericii universale, însă libere de jugul nedreptei dorinţe de stăpânire, fiecare îşi clădeşte fiinţa Bisericii sale corespunzător modului său de existenţă şi în armonie cu restul misiunii sale culturale, prin munca unită a clerului şi laicilor, şi în care întreaga lume catolică se bucură de conducerea unui primat şi episcopat care, prin ştiinţă şi prin participarea lucrătoare la o viaţă comună, şi-a dobândit înţelegerea şi capacitatea de a reda Bisericii locul ei demn în fruntea culturii lumii şi de a-l păstra astfel neîntrerupt. Pe această cale, şi nu prin decretele vaticane, ne vom apropia noi din nou, de cel mai înalt ţel al dezvoltării creştine, al unirii comunităţilor creştine acum dezbinate, unitate vrută şi promisă de întemeietorul Bisericii, unitate dorită şi cerută cu o forţă crescândă a dorului nenumăraţilor credincioşi, şi nu mai puţin în Germania”[34]. În mod expres, se amintea dorinţa unei reuniri cu Biserica Ortodoxă Rusă, „a cărei despărţiri s-a făcut fără motive temeinice şi care nu este fundamentată pe nici o deosebire dogmatică de neînlăturat”[35]. De aceea, nu trebuie să ne mirăm foarte mult de prezenţa, chiar dacă neoficial, a reprezentanţilor Biserici Ortodoxe Ruse şi ai Bisericii Greciei.

În anul 1872, Döllinger şi-a început vestitele sale conferinţe privitoare la reconcilierea Bisericilor creştine, publicate ceva mai târziu în volum[36] şi traduse foarte curând în englezeşte[37]şi în franţuzeşte de către H. Loyson[38]. Sunt şapte conferinţe tratând probleme de mare actualitate nu numai pentru vremea sa, ci chiar şi pentru zilele noastre. Iată titlurile lor: 1. Privire de ansamblu asupra situaţiei religioase a lumii; 2. Dificultatea şi posibilitatea unei reuniri a Bisericilor despărţite. 3. Despărţirea Bisericii apusene şi a celei greceşti; 4. Încercări de reunire pe continent în secolul al XVII-lea; 5. Reforma germană; 6. Reforma în Anglia; Despărţire şi reapropiere de Roma; 7. Piedicile unei reuniri a Bisericilor creştine în prezent. Speranţe pentru viitor.

În cadrul acestor conferinţe, Döllinger arăta cauzele reale ale schismei dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus, precum şi ale ruperii Protestantismului din sânul Catolicismului, evidenţiind atât obstacolele care se opun unei reuniri, cât şi trăsăturile sau punctele comune care ar putea duce la o apropiere a acestora. Döllinger era ferm convins că va veni un timp în care „Bisericile lui Petru şi ale lui Pavel se vor continua în aceea a lui Ioan” sau, cum se spunea în evul mediu, „perioadei Tatălui şi Fiului îi va urma aceea a Sfântului Duh”[39]. El credea că un viitor apropiat va aduce cu sine o Biserică ce va fi continuatoarea şi urmaşa fidelă a celei din secolele primare. Aceasta va avea spaţiu şi forţă de atracţie pentru bisericile despărţite, fiind o Biserică în care libertatea şi ordinea, educaţia şi moralitatea, precum şi unitatea de credinţă se vor împăca şi cu cercetarea ştiinţifică liberă[40].

Ideea reunirii Bisericilor a fost prezentă şi la cel de al II-lea Congres al vechilor-catolici de la Köln (20-22 septembrie 1872), unde a fost numită o Comisie de unire, având ca preşedinte tocmai pe Döllinger, iar ca secretar pe J. Friedrich, ceilalţi membri fiind Josef Langen, Johann Lutterbeck, Eugène Michaud, Friedrich Michelis, Josef Hubert Reinkens, Franz Heinrich Reusch, Röttels şi Friedrich von Schulte. Paragraful al doilea al hotărârilor congresului exprima şi el dorinţa ca teologii tuturor confesiunilor să-şi îndrepte atenţia asupra acestui punct şi preciza că amintita comisie avea următoarele sarcini: 1. să se pună în legătură cu organizaţiile deja existente sau cu cele în curs de formare, pentru înlăturarea dezbinării bisericeşti; 2. instituirea şi impulsionarea cercetării ştiinţifice a deosebirilor existente şi a posibilităţilor de îndepărtare a acestora, precum şi facilitarea publicării rezultatelor în lucrări ştiinţifice şi în reviste; 3. întocmirea de studii şi articole de popularizare, care să promoveze cunoaşterea învăţăturilor, aşezămintelor şi a situaţiilor Bisericilor şi confesiunilor despărţite, acordându-se atenţia cuvenită punctelor de apropiere şi deosebirilor existente şi, în general, trezirea şi păstrarea în cercuri lărgite a înţelegerii şi interesului pentru unirea dorită[41]. Principiul care constituia fundamentul întregului demers era cel stabilit de către Vincenţiu de Lerin (+ 492/505), în vestitul său Commonitorium: Aceasta este catolic, ceea ce a fost crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi.[42]

Problema reunirii bisericeşti a fost discutată şi la cel de al treilea Congres al vechilor-catolici de la Konstanz (Germania, 12-14 septembrie 1873), unde s-a luat şi următoarea hotărâre: „În baza faptului că sarcina de a coordona întreaga operă a reunirii cu diferitele confesiuni creştine este prea cuprinzătoare pentru o singură comisie, spre a conduce la ţeluri concrete, Congresul decide ca Reprezentanţa sinodală să fie împuternicită să numească subcomisii, a căror sarcină să fie intrarea în relaţii pozitive cu fiecare dintre confesiuni, cu Biserica Greacă, cu Biserica Rusă, cu cea Anglicană, Evanghelică, etc.”[43]. Aşa au luat fiinţă cele două subcomisii: cea pentru discuţiile cu anglicanii, cu sediul la München, sub îndrumarea lui Döllinger, şi cea pentru discuţiile cu ortodocşii, cu sediul la Bonn, avându-l ca preşedinte pe profesorul Josef Langen. În urma discuţiilor şi a corespondenţei, între timp, la 6 septembrie 1874, Döllinger putea aduce la cunoştinţa participanţilor la cel de-al patrulea Congres al Vechilor-Catolici (Freiburg in Breisgau, 5-9 sept. 1874), organizarea unei conferinţe de unire la Bonn[44], la care să fie reprezentată Biserica Ortodoxă, Biserica Anglicană, Biserica Evanghelică şi Biserica Veche-Catolică, în calitate de gazdă.

Invitaţia trimisă de către Comitetul pentru promovarea strădaniilor unirii bisericeşti, condus de către Döllinger, acestor Biserici, apăruse deja în Deutscher Merkur din 8 august. Ea spunea următoarele: „La 14 septembrie şi în zilele următoare se va ţine la Bonn o conferinţă a bărbaţilor care, aparţinând diferitelor comunităţi bisericeşti, se întâlnesc cu dorinţa şi în speranţa unei mari uniri viitoare a credincioşilor creştini. Ca temei şi principiu al celor ce trebuie realizate şi spre care se străduiesc, este necesar să fie luate în considerare formulele de mărturisire ale primelor veacuri bisericeşti şi acele învăţături şi instituţii care au contat ca esenţiale şi indispensabile în Biserica universală a Răsăritului şi Apusului de dinainte de marea despărţire. Ţelul spre care trebuie tins înainte de toate şi care trebuie promovat prin conferinţă nu este o unire absorbitoare sau o amestecare totală a diferitelor corpuri bisericeşti, ci este o refacere a unei comunităţi eclesiale pe baza unei unitas in necessariis[45], cu păzirea şi păstrarea caracteristicilor aparţinătoare fiecărei Biserici, dar care nu ţin de fiinţa mărturisirii de credinţă a Bisericii celei vechi”[46].

La această invitaţie a lui Döllinger au răspuns mulţi interesaţi, aşa încât, lucrările conferinţei s-au desfăşurat la Bonn, între 14-16 septembrie 1874, sub preşedinţia marelui teolog münchenez. Au fost prezenţi 20 de vechi-catolici germani, între care primul lor episcop, J. H. Reinkens, J. Langen, F. H. Reusch, P. Knoodt ş.a., un elveţian, doi francezi, trei danezi, 19 englezi şi 6 americani. Din Rusia au venit la Bonn protoiereul Ioan Ianişev, rectorul Academiei din Petersburg, generalul Alexandru Kirejev, Secretarul Societăţii prietenilor iluminării clericale[47], Arsenij Tacialov, preotul Bisericii ruse din Wiesbaden, iar din Grecia Zikos Rosis, profesor la Seminarul Rhizarion şi docent la Universitatea din Atena[48]. În deschiderea lucrărilor, Döllinger preciza scopul conferinţei, spunând că: „Întrunirea noastră are ca ţel promovarea păcii religioase şi unirea bisericească, un ţel care în toate timpurile a fost recunoscut ca demn de urmărit. Evenimentele şi situaţiile prezente trebuie să facă însă, ca atingerea lui să ne pară ca ceva deosebit de dorit[49].

La început, discuţiile s-au purtat separat, cu anglicanii, rezultatele acestora fiind acceptarea următoarelor teze:

    Cărţile apocrife sau deuterocanonice ale Vechiului Testament nu au aceeaşi canonicitate ca cele conţinute în canonul ebraic;
    Nici o traducere a Sfintei Scripturi nu poate revendica o autoritate mai mare decât textul primar;
    Citirea Sfintei Scripturi în limba poporului nu poate fi interzisă în mod legal;
    În general, este mai potrivit şi mai corespunzător cu duhul Bisericii ca Sfânta Liturghie să fie săvârşită în limba înţeleasă de popor;
    Credinţa lucrătoare prin iubire, şi nu credinţa fără iubire este mijlocul şi condiţia îndreptării omului înaintea lui Dumnezeu;
    Mântuirea nu poate fi câştigată prin aşa-numitele merita de condigno (merite câştigate), deoarece valoarea nemărginită a mântuirii promise de Dumnezeu nu este proporţională cu valoarea mărginită a lucrării omului;
    Învăţătura despre opera supererogationis (faptele prisositoare) şi despre un thesaurus meritorum sanctorum (tezaurul meritelor sfinţilor), adică învăţătura că meritele prisositoare ale sfinţilor se pot acorda şi altora, fie prin conducătorii bisericeşti, fie prin însuşi săvârşitorul faptelor, nu poate fi acceptată;

 8.a. Numărul Tainelor a fost fixat abia în secolul al XII-lea la şapte şi apoi a fost preluat în învăţătură, şi aceasta nu ca o tradiţie provenită de la Apostoli sau din timpurile străvechi, ci numai ca rezultat al speculaţiei teologice;

8.b. Teologi catolici ca Bellarmin recunosc, şi noi cu ei, că Botezul şi Euharistia sunt principalia, praecipua, eximia salutis nostrae sacramenta (sacramentele principale, de căpetenie, fundamentale ale mântuirii noastre)”[50]. Acestor teze li s-au adăuga altele, care au fost discutate în comun.

În aceeaşi zi, luni, 14 septembrie 1874, dimineaţa, au avut loc discuţii între vechii-catolici şi ortodocşi. Döllinger şi-a exprimat durerea cauzată de despărţirea bisericească şi socotea că vina oamenilor în această privinţă este comună, însă este foarte inegal împărţită. Apusul are, după părerea lui, partea cea mai mare de vină. „Latinii – spunea el – au fost cei care de la început şi secole de-a rândul au încercat, într-o silinţă continuă, să impună orientalilor falsurile lor ierarhice, ca şi înnoirile şi pretenţiile care se sprijineau pe acestea. Dorinţa de dominare, împletită cu teama că ivirea unei Biserici răsăritene libere în Apus ar putea genera o imagine dezavantajoasă monarhiei papale, apoi necunoaşterea grosolană de către apuseni a vechimii creştine şi, în special, a tradiţiei greceşti şi a literaturii bisericeşti; fără acestea, deosebirile dogmatice în privinţa Sfântului Duh, cu siguranţă că nu ar fi căpătat asemenea dimensiuni şi nu ar fi devenit erezie ucigătoare de suflete aici şi dincolo”[51]. Döllinger recunoştea, de asemenea, că Bisericile Ortodoxe au fost „mamele şi îndrumătoarele Bisericilor occidentale”. Ele deţineau o literatură creştină încă înainte ca să fi fost scrisă prima carte latină asupra problemelor creştine. Primele şase Sinoade Ecumenice au fost, în întregime sau în parte, întruniri ale episcopilor greci, iar decretele de credinţă ale lor au fost rezultatul tradiţiei şi teologiei greceşti. Aceste Biserici s-au bucurat de avantajul nemăsurat de a citi neîncetat scrierile Apostolilor în limba originară şi de a primi proaspete, curate şi nemijlocite, acele impresii pe care le poate mijloci numai textul primar[52].

După discuţii uneori aprinse, ortodocşii, anglicanii şi vechii-catolici s-au declarat de acord cu următoarele teze:

„1. În timp ce Sfânta Scriptură este recunoscută ca norma primară a credinţei, noi recunoaştem că adevărata Tradiţie, adică predania neîntreruptă, în parte orală, în parte scrisă, a învăţăturii propovăduite întâi de Hristos şi de Apostoli, este un izvor de cunoaştere autoritativ, voit de Dumnezeu, pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Această Tradiţie se recunoaşte, în parte, din consensul marilor corpuri bisericeşti care stau în continuitate directă cu Biserica primară, iar parte este transmisă pe cale ştiinţifică, din monumentele scrise ale veacurilor;

    Noi respingem noua învăţătură romană despre imaculata concepţie (zămislirea fără de păcat) a Sfintei Fecioare Maria, ca ceva ce stă în contradicţie cu primele 13 secole, după care numai Hristos S-a născut fără de păcat;
    Suntem de acord că practica mărturisirii păcatelor înaintea comunităţii sau a unui preot, legată de exercitarea puterii de a dezlega, a ajuns până la noi din Biserica primară, şi că trebuie păstrată în Biserică, curăţită de abuzuri şi dezlegată de obligativitate;
    Suntem de acord că epitimiile se pot exercita numai asupra penitenţelor impuse de Biserica însăşi;
    Recunoaştem că practica rugăciunii pentru credincioşii răposaţi, adică implorarea unei revărsări mai bogate a harului lui Hristos asupra lor, a ajuns la noi din Biserica primară şi trebuie păstrată în Biserică;
    Săvârşirea Sfintei Euharistii în Biserică nu este o repetare continuă sau o reînnoire a jertfei de împăcare, pe care Hristos a adus-o pe cruce o dată pentru totdeauna; caracterul său de jertfă constă în aceea că ea este amintirea continuă a acesteia şi reprezentarea şi reactualizarea pe pământ a jertfei lui Hristos pentru mântuirea omenirii, jertfă care este săvârşită neîncetat în cer de către Hristos (Evr 9, 11-12), deoarece El se înfăţişează acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu(Evr. 9, 24). Întrucât acesta este caracterul Sfintei Euharistii în raport cu jertfa, ea este, în acelaşi timp, şi o Cină a jertfei sfinţite, în care credincioşii care primesc Trupul şi Sângele Domnului sunt în comuniune cu alţii”[53].

În privinţa unei teze prin care se propunea recunoaşterea faptului că „Biserica engleză şi Bisericile care au provenit din ea au păstrat succesiunea apostolică neîntrerupt”, ortodocşii au declarat că ei nu sunt suficient de informaţi, aşa încât nu pot accepta. În sfârşit, teza referitoare lacinstirea sfinţilor a fost retrasă, întrucât ortodocşii se deosebeau în acest punct de vechii-catolici, care socoteau că invocarea sfinţilor nu este obligatorie pentru fiecare creştin[54]. Încercarea de a se ajunge la un acord în privinţa lui filioque a eşuat, întrucât apusenii nu puteau părăsi tradiţia catolică în care s-au format. De pildă, deşi acceptau eliminarea lui filioque din Simbol, ei nu renunţau la concepţia catolică despre Sfânta Treime. De aceea, problema a rămas să fie discutată într-o nouă conferinţă.[55]

Rezultatele şi ecoul deosebit de care s-au bucurat lucrările de la Bonn, l-au încurajat pe Döllinger să organizeze o nouă conferinţă pentru a discuta problemele rămase nerezolvate. De aceea, la 18 martie 1875, ilustrul teolog german trimitea Patriarhului ecumenic Ioachim al II-lea (1860-1863; 1873-1878) o invitaţie specială, cu următorul conţinut: „În anul trecut au avut loc la Bonn conferinţe între membrii Bisericilor Ortodoxe din Rusia şi Grecia şi ai Bisericii Anglicane, cu scopul de a pregăti şi netezi calea care ar putea duce la un consens în dogmele fundamentale ale sfintei noastre religii, un consens care va permite stabilirea din ambele părţi a unei fraternităţi şi comuniuni bisericeşti. Teologii care au reprezentat Germania la aceste conferinţe aparţin unei părţi a Bisericii Catolice, care nu recunosc Conciliul Vatican şi noile dogme ale infailibilităţii şi dominaţiei nemărginite a papei, pe care le-a decretat conciliul, şi care sunt convinşi că Biserica Ortodoxă a Patriarhiei din Constantinopol este o Biserică adevărată, care deţine moştenirea apostolică şi care constituie o parte din vechea şi marea comunitate apostolică. În ceea ce priveşte deosebirile dogmatice care s-ar mai putea ivi între teologii germani şi cei ai Bisericii greceşti din Orient, noi credem că nu va fi greu să se găsească declaraţii care să mulţumească ambele părţi şi care vor conduce la restabilirea unităţii bisericeşti, aşa cum exista ea înainte cu peste 12 secole. Întrucât noi intenţionăm să reluăm conferinţele noastre la Bonn către mijlocul lui august următor, am fi bucuroşi să vedem acolo şi reprezentanţi ai Patriarhiei din Constantinopol. Pentru ca în privinţa călătoriei să nu existe piedici, englezi de rang au promis că vor plăti ei. Comisia de unire îndreaptă, de aceea, prezenta invitaţie oficială către fraţii noştri în Iisus Hristos, domnii profesori de teologie din Constantinopol şi îi roagă să ceară toate informaţiile pe care doresc să le primească. München, 18 martie 1875. Ignaz von Döllinger, în numele Comisiei”[56].

Întrunită între 10-16 august 1875, la Bonn, cea de a doua conferinţă de unire a avut participanţi de seamă, atât din partea ortodocşilor, cât şi din partea anglicanilor şi a vechilor-catolici. Evidenţiem aici participarea unei delegaţii din partea Bisericii Ortodoxe Române, alcătuită din episcopii Ghenadie Ţeposu al Argeşului şi Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos[57]. Şi dacă participanţii la lucrările primei conferinţe nu aveau nici un mandat din partea Bisericilor lor, de data aceasta ei participau în mod oficial. De aici şi importanţa acestor lucrări.

Ca şi în 1874, şi de data aceasta, Döllinger a propus un adevărat plan de lucru în care a rezumat problemele care ar putea fi acceptate de comun acord. Problema care a preocupat în mod special a fost adaosul filioque, în urma discuţiilor, la 16 august, fiind acceptate următoarele teze: „Noi acceptăm învăţătura Sfântului Ioan Damaschinul despre Sfântul Duh, aşa cum este ea exprimată în paragrafele care urmează, în sensul învăţăturii Bisericii vechi, nedespărţite:

    Sfântul Duh purcede din Tatăl ca dintr-un principiu, o cauză, un izvor al Dumnezeirii; 2. Sfântul Duh nu purcede de la Fiul, pentru că în Dumnezeire se găseşte numai un principiu, o cauză, prin care se evidenţiază tot ceea ce există în Dumnezeire; 3. Sfântul Duh purcede din Tatăl prin Fiul; 4. Sfântul Duh este chip al Fiului, care (Fiu) este chip al Tatălui, purcezând din Tatăl şi odihnind în Fiul, ca putere ce străluceşte a acestuia; 5. Sfântul Duh se naşte personal din Tatăl, aparţinător Fiului însă nu din Fiul, întrucât el este Duhul gurii Dumnezeirii, care-l exprimă pe Cuvântul; 6. Sfântul Duh este mijlocitor între Tatăl şi Fiul, şi este legat cu Tatăl prin Fiul”[58]. Cu aceasta, problema filioque a fost rezolvată, înregistrându-se un acord deosebit, rămânând de discutat alte două probleme importante: hirotoniile anglicane şi purgatoriul.

Trebuie spus că cele două conferinţe de la Bonn au avut un ecou deosebit datorită acordurilor pe care le-au înregistrat. Lumea spera ca aceste conferinţe să fie continuate, în vederea realizării unităţii bisericeşti. Döllinger însuşi şi-a exprimat speranţa că în anul următor se vor reîntâlni din nou la Bonn. Numai că, din diferite motive, nu s-a mai întrunit nici o astfel de conferinţă până în anul 1931. În anul 1888, în Cuvântul înainte la volumul în care-şi publica cele şapte conferinţe despre reunirea Bisericilor, Döllinger făcea o destăinuire dureroasă spunând: „Acele speranţe privitoare la o înţelegere şi o unire, pe care le-am pus mai înainte, se dovedesc a fi iluzii, iar prăpastia care desparte cele două Biserici se măreşte şi se adânceşte tot mai mult”. Nădăjduia însă că ostenelile sale „vor putea folosi ca mijloc de orientare şi ca un fundament pe care se va putea construi mai departe”[59]. Cuvinte profetice, întrucât începând cu anul 1931, dialogul dintre ortodocşi şi vechii-catolici a fost reluat tocmai pe baza conferinţelor de unire de la Bonn, ajungându-se la o serie de acorduri oficiale[60].

Pentru întreaga sa activitate, dar şi pentru poziţia verticală pe care a avut-o de-a lungul anilor, Döllinger rămâne o personalitate de referinţă în istoria Bisericii şi a teologiei apusene.

[1]* Pr. Dr. Ioan Vasile Leb, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, România. E-mail: Această adresă de email este protejată de spambots. Trebuie să aveți JavaScript activat ca să o puteți vedea.

  Este suficient să amintim doar câteva din lucrările dedicate acestuia: Johann Finsterhölzl, Ignaz von Döllinger. Wegbereiter heutiger Theologie, Verlag Styria, Graz-Wien-Köln, 1969; Peter Neuner, Döllinger als Theologe der Ökumene, Schöningh Verlag, Paderborn-München Wien, 1979; Ioan-Vasile Leb, Ortodoxie şi Vechi-Catolicism sau Ecumenism înainte de Mişcarea Ecumenică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996; Viktor Conzemius, Katholizismus ohne Rom, Zürich-Einsiedeln-Köln, 1969; Harald Rein, Kirchengemeinschaft. Die anglikanisch-altkatholisch-orthodoxen Beziehungen von 1870 bis 1990 und ihre ökumenische Relevanz, Band 1 und 2, Peter Lang, Bern-Berlin-New York, 1994.

[2]  G. Bonet-Maury, Doellinger. Lettres et déclarations au sujet des décrets du Vatican. Trad. par., Paris, Armand Colin et C-ie, 1893, p. 10.

[3]  Excomunicarea arhiepiscopului Gregorius Scherr, făcută public prin adresele din 17 şi 18 aprilie 1871, la: Ignaz von Döllinger, Briefe und Erklärungen über die Vatikanischen Dekrete 1869 bis 1887, Darmstadt, 1968, p. 100-103.

[4]  J. Finsterhölzl, op. cit., p. 9.

[5]  Urs Küry, Die Altkatholische Kirche. Ihre Geschichte, ihre Lehre, ihr Anliegen, Evangelisches Verlagswerk Stuttgart, 1966, p. 459.

[6]  Revue des Deux Mondes, 1 martie 1870, apud G. Bonet-Maury, op. cit., p. 9.

[7]  G. Bonet-Maury, op.cit., p. 12.

[8]  Ultramontaniştii erau apărătorii papalismului teologic în faţa curentului liberal antipapal.

[9]  Apărută, în trei volume, la Regensburg, 1846-1848. În acelaşi spirit sunt scrise şi alte lucrări ale sale, ca: Die Lehre von der Eucharistie in den drei ersten Jahrhunderten. Historisch-theologische Abhandlung. Mainz, 1826; Geschichte der christlichen Kirche, Landshut, 1833-35; Über gemischten Ehen. Eine Stimme zum Frieden, Regensburg, 1838 sau Der Protestantismus in Bayern und die Kniebeugung. Sendschreiben an Herrn Professor Harleß, Regensburg, 1843 ş.a.

[10]  De pildă, în lucrările: Papst-Fabeln des Mittelalters.Ein Beitrag zur Kirchengeschichte, München, 1863, rep. Frankfurt am Main, 1962.

[11]  Heidentum und Judentum. Vorhalle zur Geschichte des Christentums, Regensburg, 1857 şi Christentum und Kirche in der Zeit der grundlegung, Regensburg, 1860 şi rep. 1868.

[12]  G. Bonet-Maury, op.cit., p. 14.

[13]  Despre el vezi la Urs Küry, op. cit., p. 466-467.

[14]  G. Bonet-Maury, loc. cit.

[15]  Există o bogată literatură atât pentru Conciliul Vatican I, cât şi pentru papa Pius al IX-lea, din care cităm doar următoarele lucrări: Roger Aubert, Vatican I, Éditions de l’Orante, Paris, 1964; Idem, Le pontificat de Pie IX (1846-1878), Bloud & Gay, Paris, 1952; August Franzen & Remigius Bäumer, Istoria papilor, trad. rom. Pr. Romulus Pop, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1996, p. 404-420; J. Fr. Von Schulte, Der Altkatholizismus, Giessen, 1887, reed. Aalen, 1965; N. Bocşan & I. Cârja, Biserica Română Unită la Conciliul Ecumenic Vatican I (1869-1870), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

[16]  J. Friedrich (1836-1919), fost profesor de Istorie bisericească la München, a fost consilierul teologic al cardinalului Hohenlohe, participând astfel la lucrările Conciliului Vatican I, în anul 1869-1870. A scris un jurnal privitor la lucrările vaticane:Tagebuch während des Vatikanischen Konzils geführt, Nördlingen, 1872 şi a publicat o serie de documente vaticane de mare interes: Documenta ad illustrandum Concilium Vaticanum anni 1870, 2 Abteilungen, Nördlingen, 1871. Deşi excomunicat, a rămas profesor la Universitatea din München, activând în cadrul Bisericii Vechi-Catolice. Vezi: A. Küry, op. cit., p. 462-464.

[17]  J. N. Huber, fost profesor de Filozofie la Universitatea din München, a fost şi el excomunicat fiindcă nu a acceptat dogmele vaticane, în special infailibilitatea papei. A fost un colaborator foarte apropiat al lui Döllinger şi al lui J. Friedrich, activând apoi în Biserica Veche-Catolică. A scris, între altele: Der Jesuitenorden nach seiner Verfassung und Doktrin, Wirksamkeit und Geschichte, Berlin, 1873; Die kirchlich-politische Wirksamkeit des Jesuitenordens, Berlin, 1873; Der alte und der neue Glaube. Ein Bekenntnis von David Friedrich Strauss kritisch gewürdigt, Nördlingen, 1873 ş.a. Vezi: U. Küry, op. cit.,p. 464.

[18]  Publicate apoi în volum: Römische Briefe vom Konzil. Von Quirinus, München, 1870; Einige Worte über die Unfehlbarkeitsadresse, und: Die neue Geschäftsordnung des Konzils und ihre theologische Bedeutung. Zwei Gutachten (Stimmen der katholischen Kirche über die Kirchenfragen der Gegenwart, Heft 2), München, 1870; Das Papsttum. Neubearbeitung von Janus, Der Papst und das Konzil, im Auftrag des inzwischen heimgegangenen Verfassers von J. Friedrich, München, 1892.

[19]  John EmerichDalberg-Acton (1834 -1902) a fost un prieten foarte apropiat al lui Döllinger, în casa căruia a şi locuit. Ca reprezentant al liberalismului, Lord Acton s-a situat pe poziţii antiinfailibiliste, scriind despre relaţia dintre libertate şi putere. Vezi lucrarea sa: Essays on Freedom and Power, Boston, 1949; Lectures on the French Revolution, London, Macmillan, 1910.

[20]  Ignaz von Döllinger, Briefwechsel (1820-1890), bearbeitet von V. Conzemius: Ignaz von Döllinger – Lord Acton,Briefwechsel (1850-1890), Bd. I-II, München, 1963-1965.

[21]  Perrone, Tractatus de locis theologicis, I, Louvain, p. 510.

[22]  Ignaz von Döllinger, Briefe und Erklärungen über die Vatikanischen Dekrete 1869 bis 1887, Darmstadt, 1968, p. 1-3.

[23]  Până astăzi, infailibilitatea papală este una din principalele piedici în dialogul ortodoxo-catolic. Vezi: Irimie Marga,În dragoste şi adevăr. Dialogul teologic oficial ortodoxo-catolic de la Rodos la Balamand, Ed. Paralela 45, Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj, 2000; Ioan I Ică Jr., Conciliul Vatican II, reforma Bisericii şi dilemele epocii postconciliare. Reflecţiile unui teolog ortodox, în „Perspective asupra Conciliului Vatican II”, Ed. Galaxia Gutenberg, 2004, p. 61-84.

[24]  Vezi enciclica la: H. Denzinger- A. Schönmetzer, Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Ed. XXXIII, Herder, Barcinone-Freiburgi Brisgoviae-Romae, MCMLXV, 3050-3075, p. 595-601. Ecouri ale ziarelor româneşti ale epocii, la: N. Bocşan & I. Cârja, op. cit., p. 237-244.

[25]  Vezi: Ioan-Vasile Leb, Ortodoxie şi vechi-catolicism sau Ecumenism înainte de Mişcarea Ecumenică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996, p. 11-12.

[26]  Döllinger, Briefe und Erklärungen…,, p. 91.

[27]  J. Finsterhölzl, Ignaz von Döllinger. Wegbereiter…, p. 30; 342-344.

[28]  Ibidem, p. 30-31.

[29]  G. Bonet – Maury, op. cit., p. 17-18.

[30]  Ibidem, p. 20-21; J. Finsterhölzl, op. cit., p. 391-393.

[31]  Ignaz von Döllinger, Briefe und Erklärungen…, p. 147-154.

[32]  G. Bonet-Maury, op. cit., 25.

[33]  W. Küppers, Alt-katholische Kirchengemeinschaft der Utrechter Union, la: Fr. Heyer, Konfessionskunde, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 1977, p. 558.

[34]  J. von Schulte, op. cit., p. 21-22.

[35]  Ibidem, p. 22-24; Urs Küry, op.cit., p. 425; I. V. Leb, Ortodoxie şi Vechi-Catolicism…, p. 19.

[36]  Über die Wiedervereinigung der christlichen Kirchen. Sieben Vortrüge, gehalten zu München im Jahr 1872 von J. von Döllinger, Verlag der C.H.Beck in Nördlingen, 1888.

[37]  Trad. de Nutcombe Oxenham sub titlul: Lectures on the Reunion of the Churches, Rivingtons, London, 1872.

[38]  Publicate sub titlul: Conferences sur la réunion des Eglises, Fischbacher, Paris, 1880.

[39]  J. Finsterhölzl, Ignaz von Döllinger. Wegbereiter…, p. 346; Ignaz von Döllinger, Über die Wiedervereinigung…, p. 27.

[40]  I. V. Leb, Ortodoxie şi Vechi-Catolicism…,p. 21.

[41]  Ibidem, p. 22-23; Schulte, op. cit., p. 355-356.

[42]  Vincenţiu de Lerin, Commonitorium pro catholicae fidei antiquitate et universitate; Gerhard Rauschen, Des heiligen Vinzenz von Lerin Commonitorium, în „Bibliothek der Kirchenväter”, Bd. XX, p. 17 şi 9; Marinus Kok, Vinzenz von Lerinum und sein Commonitorium, în : „Internationale Kirchliche Zeitschrift”, 52 (1962), p. 75-85; Consideraţii despre maxima „In necessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas”, în: Ioan-Vasile Leb, Teologie şi istorie. Studii de Patristică şi Istorie Bisericească, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999, p. 132-144.

[43]  Der dritte Altkatholiken-Kongres in Konstanz im Jahre 1873. Offizieller stenographischer Bericht der Verhandlungen vom 12. bis 14. September 1873, Konstanz, 1873, p. 18; I.V.Leb, Orthodoxie şi Vechi-Catolicism, p. 25.

[44]  I.V.Leb, Orthodoxie şi Vechi-Catolicism, p. 24-28.

[45]  Idem, Consideraţii despre maxima „In necessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas”, în: Ioan-Vasile Leb, Teologie şi istorie. Studii de Patristică şi Istorie Bisericească, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999, p. 132-144.

[46]  Deutscher Merkur (DM), 5. Jahrgang, 1874, Nr. 32 din 8 august, p. 261; U. Küry, op. cit., p. 432.

[47]  Numită, pe scurt, Societatea din Petersburg, a fost înfiinţată în martie 1872, ca filială a societăţii cu acelaşi nume, care exista deja de 10 ani (din 1862), la Moscova. Cf. I.V.Leb, Ortodoxie şi Vechi-Catolicism, p. 21.

[48]  Dr. Friedrich Heinrich Reusch, Bericht über die am 14., 15. und am 16. September zu Bonn gehaltenen Unionskonferenzen. Im Auftrage des Vorsitzenden Dr. Von Döllinger (B.I.), Bonn, 1874, p. 2; J. Fr. von Schulte, op. cit., p. 653 amintea 10 vechi-catolici germani, 2 elveţieni, 2 francezi, 10 evanghelici germani, 3 danezi, 4 ruşi, 1 grec, 19 anglicani din Anglia şi 6 americani. La C.B.Moss, The Old-Catholic Movement, its origins and history, London, 1948, p. 261 este amintit şi Theodor von Sukhotin, iar Ghenadie Enăceanu, în Biserica Ortodoxă Română, anul I (1876), nr. 6, p. 395, susţine că a participat şi un preot militar ortodox din Gherla (România), fără să-l numească. Încă nu am reuşit să-l identificăm pe acesta.

[49]  B.I., p. 6.

[50]  B.I., p. 15.

[51]  Ibidem, p. 19.

[52]  Ibidem, p. 22-23.

[53]  Ibidem, p. 34 – 43.

[54]  Ibidem, p. 44 – 50.

[55]  Întreaga discuţie la I.V.Leb, op. cit., p. 29-37.

[56]  Ibiden, p. 39; DM, Nr. 22 din 29 mai 1875, p. 197.

[57]  Ceilalţi ortodocşi au fost: Al. Lykurgos, arhiepiscop de Sira şi Tinos, Sabbas, arhimandrit din Belgrad, arhimandriţii: I. Anastasiadis şi F. Brienios, şi Dr. Filaret J. Vaphidis, toţi din Constantinopol, dr. Dimitrios Maroulis din Macedonia, N. Milaşi din Zara, în Dalmaţia, N.M. Damalas, Zikos Rosis şi A. Eutaxias, din Atena. Biserica rusă era reprezentată de: I. Ianişev, Al. Kirejev, consilierii de Stat Filipov şi Theodor von Thörner, din Sanct Petersburg, prof. Modestov din Kiev şi consilierul de Stat Michael Sukhotin din Moscova. De asemenea, au fost prezenţi: A. Tacialov, din Wiesbaden, H. Zwierlein din Geisenheim pe Rin, precum şi dr. J.J. Overbeck din Cambridgetown. Cf. I.V.Leb, op.cit., p. 39-41.

[58]  Ibidem, p. 45-46; Dr. Fr. H. Reusch, Bericht über die vom 10. bis 16. August zu Bonn gehaltenen Unions-Conferenzen, im Auftrage des Vorsitzenden Dr. Von Döllinger, Bonn, 1875, p. 92-93.

[59]  Ignaz von Döllinger, Über die Wiedervereinigung…,p. IV-V.

[60]  I.V. Leb, Dialogul ortodoxo-vechi catolic. Stadiul şi perspectivele sale, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000.

http://revistateologica.ro/reunirea-bisericilor-in-conceptia-lui-ignaz-von-dollinger/

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019