UK Bookmakers

Binecuvântare şi blestem: cu sau fără Dumnezeu

Scris de Diac. George Aniculoaie. Posted in Religie


Prin binecuvântare, omul invocă autoritatea lui Dumnezeu, iar binecuvântarea lui Dumnezeu imprimă energia Sa dătătoare de viaţă. Cel care binecuvintează are în inima lui darul lui Dumnezeu, pe când cel care iubeşte blestemul este departe de Dumnezeu. Păcatul împotriva lui Dumnezeu nu atrage blestemul. Adică Dumnezeu iubeşte atât de mult omul, încât, în momentul în care greşeşte împotriva Lui, îi blestemă cadrul, pământul în care trăieşte. Omul îşi atrage blestemul direct în momentul în care îl ucide pe semen. În mănăstire, binecuvântarea înseamnă să te aşezi sub mantia duhovnicului, care acoperă pe monah de toate ispitele.

Cel care cere binecuvântare este, întotdeauna, ferit de multe ispite, de încercări. Blestemul preotului sau al părinţilor nu se prinde atunci când nu are o motivaţie clară. Dar atunci când este justificat, se poate ridica numai prin căinţă, spovedanie şi citirea rugăciunilor de dezlegare.

Binecuvântarea şi blestemul, două stări total diferite. Ambele stau în mâinile lui Dumnezeu. Acesta i-a binecuvântat pe Adam şi Eva după ce i-a creat. În schimb, l-a blestemat pe şarpe pentru că i-a ispitit. A blestemat şi pământul în care aveau să trăiască oamenii după cădere. „Dumnezeu însă nu i-a blestemat pe primii oameni care au greşit. Adam a pierdut raiul, comuniunea cu Dumnezeu, dar nu a fost blestemat. Dumnezeu blestemă la început doar şarpele, pentru că el fusese unealta păcatului. Interesant că blestemul asupra omului apare pe firul istoriei biblice abia în legătură cu Cain, primul ucigaş de om. Cain este realmente primul om pe care Dumnezeu îl blestemă. În cazul lui Adam, blestemat este doar pământul, omul însă nu. Este o diferenţă pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o observă aratând că abia uciderea semenului, păcatul împotriva semenului, aduce blestemul, şi nu direct păcatul împotriva lui Dumnezeu, cum a fost neascultarea protopărinţilor; ceea ce arată marea iubire a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu iartă păcatul îndreptat împotriva Sa, însă, pe de altă parte, arată şi efectul păcatului împotriva semenului“, spune lect. dr. Alexandru Mihăilă de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

În esenţă, şi binecuvântarea, şi blestemul sunt referiri la ceea ce urmează să se întâmple. „Este o diferenţă foarte mare între binecuvântarea omului şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în sensul că omul nu poate să ofere garanţia împlinirii referirilor respective, ci doar să invoce autoritatea lui Dumnezeu. Pe când binecuvântarea lui Dumnezeu are un efect direct, pentru că Dumnezeu binecuvântând imprimă energia sa dătătoare de viaţă“, mai spune Alexandru Mihăilă. Ca diferenţă între binecuvântarea din Vechiul Testament şi binecuvântarea din Noul Testament ar fi faptul că în Noul Testament chiar principiul binecuvântării se arată într-un mod necunoscut până atunci, şi anume, chiar Cuvântul Întrupat. Altfel spus, „Cuvântul, esenţa binecuvântării, se întrupează în om, îşi asumă firea omenească. Dacă până atunci omul primea binecuvântarea oarecum indirect, în Noul Testament o primeşte prin comuniunea directă cu Hristos, ceea ce constituie o diferenţă majoră“, explică doctorul în Vechiul Testament.

Dumnezeu blestemă şi în Noul Testament. Smochinul este de data aceasta destinatarul. Dar de ce? Pentru că Hristos Domnul constată că acesta nu avea roadă. Detaliază lect. dr. Alexandru Mihăilă: „Nu trebuie să vedem în aceasta un act de pedeapsă, de răutate din partea lui Hristos, cât mai degrabă constatarea că ceva care era menit din start să ofere roade este găsit lipsit de ele. Este evident un simbol al judecăţii omului. Hristos când constată la Judecata Universală că cineva este păcătos nu-l blesteamă. Blestemaţii care sunt trimişi în osânda veşnică sunt cei care nu au rod, cei uscaţi“.

„Nimic fără binecuvântare“

În zilele noastre, omul foloseşte foarte des cuvântul, fie ca să fericească, să binecuvinteze, fie ca să denigreze, să blesteme pe semenul său. Prin puterea cuvântului, noi putem să facem bine sau rău. Aşadar, avem o responsabilitate imensă faţă de cuvântul rostit. Sfânta Scriptură spune: „Şi a iubit binecuvântarea şi va veni peste dânsul. Şi nu a iubit binecuvântarea şi va fugi de la el“. Arhim. Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, susţine că doar cel care binecuvintează are în inima lui darul lui Dumnezeu, pe când cel care iubeşte blestemul este departe de Dumnezeu. „Binecuvântarea înseamnă darul lui Dumnezeu, iar blestemul un lucru rău, adică să îi doreşti aproapelui tău un lucru pe care nu ţi-l doreşti ţie, ceea ce nu-i specific învăţăturii creştine. Cine binecuvintează are din prisosul inimii şi al gurii sale ceva din Dumnezeu. Cine foloseşte cuvinte de blestem, cine doreşte aceste lucruri aproapelui, nu este întru Dumnezeu“.

Binecuvântarea nu este doar un cuvânt, ci şi un act: de dezlegare, din partea superiorului, şi de supunere, din partea celui mai mic. Spre exemplu, în mănăstire binecuvântarea înseamnă totul. „Părinţii de demult şi cei din vremea noastră recomandă monahilor să nu facă nimic fără binecuvântare. Binecuvântarea şi ascultarea faţă de ierarh, faţă de conducătorul unei mănăstiri, faţă de duhovnic, înseamnă viaţă şi aduce darurile cele bogate ale lui Dumnezeu. În Pateric se vorbeşte adeseori despre binecuvântare, monahii nu făceau nici măcar un pas fără binecuvântare, şi când aveau ceva de spus cereau binecuvântare. Nimic fără binecuvântare. Binecuvântarea înseamnă să te aşezi sub mantia duhovnicului care acoperă pe monah de toate ispitele. Cel care cere binecuvântare este întotdeauna ferit de multe ispite, de încercări, de războiul nevăzut de care vorbeşte Sfântul Nicodim Aghioritul. Războiul nevăzut nu are putere, forţă faţă de omul care cere permanent binecuvântare, care face ascultare faţă de mai-marele său. Deci binecuvântarea în viaţa monahală este esenţială. Este unul dintre aspectele de care trebuie să ţinem seama permanent, nu doar novicii, ci şi cei care au trecut prin focul încercărilor şi al vieţii călugăreşti. Ascultarea monahului se încheie la mormânt, indiferent cine este monahul respectiv, dacă este celebru sau nu, indiferent pe ce treaptă a ajuns în slujirea Bisericii“, mai spune arhim. Timotei Aioanei. Totdeauna lipsa binecuvântării atrage un război puternic care ne poate doborî. Mulţi au plecat din mănăstirea de metanie fără binecuvântare, mergând din mănăstire în mănăstire, negăsindu-şi liniştea. „Liniştea vine şi din primirea acestei binecuvântări, şi din permanenta ascultare pe care mo-nahul trebuie să o săvârşească până la uşa mormântului“.

Această binecuvântare, ascultare, o putem extrapola şi la lumea laică. În general, binecuvântarea se cere pentru toate lucrurile şi faptele vieţii noastre. „Însă nu trebuie să cădem în cealaltă extremă, să devenim scrupuloşi. Doar pentru lucrurile esenţiale trebuie să cerem binecuvântare, dar sunt şi oameni într-adevăr smeriţi care cer pentru toate lucrurile. Dacă această stare vine din smerenie este bine-venită, dacă este doar de faţadă este un pericol mai mare. Duhovnicul înţelept şi penitentul ascultător ştiu până unde merge această ascultare“, spune arhim. Timotei Aioanei.

Cum scăpăm de blestem

„Nu se recomandă preoţilor şi monahilor să blesteme. Părinţii Bisericii şi Sfânta Scriptură îndeamnă la binecuvântare. Ea a fost întotdeauna semnul legăturii cu Dumnezeu, iar blestemul - o barieră, un zid, aş zice o despărţire între noi şi Dumnezeu. De aceea, cei care blestemă - indiferent cine sunt ei, chiar şi slujitori ai Bisericii -, mai ales când este vorba de lucruri obişnuite, consider că fac un păcat foarte grav, care trebuie evitat“, spune arhim. Timotei Aioanei. În general, blestemul nu se prinde atunci când nu există o motivaţie clară. Părintele recomandă îndelunga răbdare, să nu apelăm imediat la blestem. „Un părinte care îşi iubeşte cu adevărat copilul îl va ierta permanent, ca şi părintele cel bun din Evanghelie. Cu toate acestea, blestemul de mamă şi de preot, atunci când este justificat, se poate ridica numai prin căinţă şi prin iertare sinceră a persoanei care a greşit atrăgând asupră-şi acest blestem“. Cunoscutul părinte Cleopa, marele duhovnic al jumătăţii a doua a veacului al XX-lea, spunea: „Blestemul de mamă este ca blestemul de preot, se prinde“. De aceea nu recomanda blestemul: „Nu blestemaţi copiii, că se prinde. Nu spuneţi la supărare, într-o încercare, anumite cuvinte grele, pentru că ele se prind“. „În aceste cazuri, trebuie să ne spovedim şi să cerem preoţilor să citească rugăciunile de dezlegare de blestem. Să spunem la spovedanie că am strecurat între cuvintele noastre şi cuvinte de blestem“, ne învaţă arhim. Timotei Aioanei.

http://ziarullumina.ro/binecuvantare-si-blestem-cu-sau-fara-dumnezeu-33846.html

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019