Relaţiile sovieto-române sau resuscitarea economică a României postbelice
Astăzi, când situaţia internă a României evidenţiază flagrant regresul economic pe care ţara l-a parcurs de la evenimentele din decembrie 1989, relaţiile sovieto-române demarate după sfârşitul celui de al doilea război mondial sunt lăsate în mod voit într-un con de umbră. Sau, dimpotrivă, sunt prezentate cu totul distorsionat, pentru a induce în opinia publică imaginea spolierii României de către URSS.
Realitatea este cu totul alta, şi dacă România a cunoscut în perioada socialistă o incontestabilă perioadă de dezvoltare şi progres, aceasta se datorează în mare parte şi relaţiilor pe care le-a avut cu Uniunea Sovietică.
Nu se poate şterge din istorie faptul că, înainte de 23 August 1944, România a luptat împotriva URSS, ca aliată a Germaniei hitleriste. Şi tocmai acest aspect evidenţiază cel mai bine atitudinea lipsită de ostilitate a sovieticilor după război, faţă de noua Republică Populară Română.
Pentru o ţară mică şi secătuită de uriaşele costuri umane şi materiale ale războiului, răvăşită de bombardamentele anglo-americane şi ale foştilor aliaţi germani, relaţiile economice sovieto-române au reprezentat o adevărată infuzie vitală încă de la lansarea lor, imediat după Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, încheiată între guvernul României şi guvernele Uniunii Sovietice, SUA şi Regatului Unit. La punctul 11, Convenţia prevedea ca „pierderile menţionate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, şi anume în suma de 300 milioane de dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.)”. Ţinând cont de situaţia economică precară în care se afla România, Uniunea Sovietică a avut ulterior iniţiativa prelungirii termenului de plată a datoriei cu încă 2 ani.
Atitudinea conciliantă şi prietenoasă a URSS faţă de România s-a manifestat şi cu alte ocazii, în perioada următoare. În primăvara anului 1945, guvernul sovietic a acordat României un ajutor substanţial constând în tractoare, maşini agricole şi importante cantităţi de cereale şi cartofi, destinate lucrărilor de însămânţare. Fiind un an secetos, recolta anului 1945 a fost foarte slabă, iar poporul român era ameninţat de foamete. Cu toate că seceta afectase şi vaste regiuni din Uniunea Sovietică, în luna septembrie aceasta a acordat guvernului român un împrumut de 30.000 de vagoane de grâu şi porumb, în cantităţi egale. Considerând că este vorba despre un împrumut de ajutorare şi nu despre o tranzacţie comercială, sovieticii nu au pretins calcularea plăţii în aur. În luna februarie a anului următor, în România au sosit încă 20.000 de vagoane cu grâu, tot cu titlul de împrumut, iar Armata Sovietică staţionată în România a renunţat până la data de 15 mai 1946 la toate cantităţile de produse agricole care îi reveneau şi au donat românilor cantităţi considerabile de seminţe şi combustibil.
Cunoscând situaţia grea a ţării şi purtându-i o simpatie prim-ministrului român Petru Groza, liderul sovietic Iosif Visarionovici Stalin a acceptat şi modificarea obligaţiilor române stabilite prin Convenţia de Armistiţiu. Potrivit memoriilor fostului demnitar comunist Gheorghe Apostol, în cadrul unei discuţii cu o delegaţie română prezidată chiar de Petru Groza, în septembrie 1945 liderul de la Kremlin a luat următoarea decizie: „Să se reducă la jumătate plata datoriei pe care România mai trebuie să o achite URSS-ului!”.
Şi la lucrările Conferinţei de Pace, desfăşurată la Paris între 29 iulie şi 15 octombrie 1946, delegaţia Uniunii Sovietice a apărat şi a susţinut cauza României, în pofida viziunii diferite a statelor occidentale. Deschizând suita propunerilor împovărătoare pentru România, delegatul Australiei a solicitat ca plata datoriilor să nu se facă în mărfuri, ci în dolari sau lire sterline. Ulterior, delegatul Uniunii Sud-Africane a propus ca mărfurile livrate să fie evaluate la „preţuri juste”, calculate tot prin raportare la dolar sau lira sterlină. Graţie poziţiei avute de delegaţia sovietică, ambele propuneri au fost respinse în cadrul Conferinţei. La rândul lor, delegaţiile Angliei şi SUA au solicitat redarea tuturor întreprinderilor din România în care aceste state plasaseră capital, precum şi acoperirea integrală de către guvernul român a pagubelor suferite de acestea în timpul războiului. Întrucât unele întreprinderi fuseseră supuse tocmai bombardamentelor anglo-americane, în timp ce altele înregistraseră chiar profituri (Societatea Româno-Americană, Astra Română), reprezentanţii sovietici au combătut aceste pretenţii ca fiind exagerate şi au argumentat prin faptul că Uniunea Sovietică este de acord cu compensarea parţială şi nu totală a daunelor de război, deşi a avut cel mai mult de suferit din partea alianţei dintre România antonesciană şi Germania hitleristă.
Relaţiile economice sovieto-române de după al doilea război mondial, au debutat în urma unui acord de colaborare economică şi comercială, semnat între cele două părţi la Moscova, pe 8 mai 1945. Potrivit acestui acord, bazat pe principiile egalităţii în drepturi şi avantajului reciproc, URSS furniza României materii prime necesare industriei metalurgice, iar România exporta în URSS petrol, ciment, material lemnos, geamuri etc. În ambele cazuri România a înregistrat beneficii, prin demararea procesului de industrializare a ţării şi prin accesul produselor româneşti pe piaţa sovietică. Acordul de colaborare s-a concretizat în înfiinţarea „SovRom”-urilor, care urmăreau dezvoltarea principalelor ramuri ale economiei româneşti: industria extractivă a petrolului, gazelor naturale, cărbunelui şi uraniului, industria metalurgică feroasă şi neferoasă, industria lemnului, industria chimică, mecanizarea agriculturii, construcţii, transporturi navale şi aeriene, asigurări şi bănci.
Din cauza faptului că aceste societăţi mixte au avut ca scop şi recuperarea datoriilor stabilite la Conferinţa de Pace de la Paris, ele au fost vehement criticate de către unii istorici şi analişti, care au preferat să vadă doar o anumită parte a adevărului. În realitate, România a avut importante beneficii de pe urma „SovRom”-urilor, prin accesul la tehnologiile industriale sovietice, prin expertiza specialiştilor ruşi detaşaţi în România şi prin pregătirea şi calificarea personalului român primit la studii în URSS. Beneficiile au fost cu atât mai mari începând cu data de 25 septembrie 1956, când sovieticii au cedat României partea lor din „SovRom”-uri.
În anii următori, relaţiile sovieto-române au luat o amploare tot mai mare în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), înfiinţat în anul 1949 tot la iniţiativa URSS. Cooperarea s-a dezvoltat în cele mai variate domenii: comerţ exterior, industrie, agricultură, credite şi împrumuturi, schimburi de experienţă în producţie şi în pregătirea specialiştilor în toate domeniile tehnico-ştiinţifice. Pentru România, apogeul acestei rodnice colaborări a culminat cu participarea singurului cosmonaut român, Dumitru Prunariu, la misiunea spaţială „Soiuz 40”, din 14 mai 1981.
Un aspect contestat de partea română în perioada CAER-ului a fost „planul Valev”, elaborat de economistul sovietic Emil Borisovici Valev în anul 1964, care propunea organizarea şi specializarea economiilor din ţările fostului bloc socialist, în funcţie de resursele şi potenţialul fiecăreia. În cadrul acestui proiect, României îi revenea rolul de ţară predominant agro-industrială, datorită solurilor fertile şi condiţiilor geo-climatice favorabile. În această ordine de idei, interesant este faptul că astăzi, în România dezindustrializată şi redusă la nivelul de ţară agrară nu de sovietici (!), un proiect similar „planului Valev” este primul şi singurul punct de la care se poate pleca pe calea reconstrucţiei economiei româneşti…