UK Bookmakers

25 DE ANI DE LA CĂDEREA COMUNISMULUI (V). Teorii, presupuneri și speculații despre Revoluția Română din Decembrie 1989

Scris de Gheorghe Firczak, Liviu Lazăr. Posted in Rutenii


S-au scris sute dacă nu chiar mii de pagini despre Revoluţia Română din Decembrie 1989 din mai multe perspective. Pentru publicul larg semnificative par a fi cele care aduc în prim-plan o cât mai importantă doză de senzaţional. Pentru a circumscrie o serie de evenimente unei revoluţii, conform filosofiei istoriei, trebuie să o delimităm conceptual. Spunem să o delimităm pentrucă o definiţie exhaustivă, atotcuprinzătoare este practic imposibilă. De ce? Pentrucă tipologia revoluţiilor este atât de diversă, formele sale de manifestare sunt multiple încât este imposibilă o definiţie care să nu omită ceva. Totuşi ce este revoluţia? Teoretic este o noţiune a filosofiei istoriei iar practic, în viaţa reală, un şir de evenimente.

Revoluţia realizează într-o societate o schimbare de sistem astfel încât coordonatele sale economice, politice, sociale şi culturale se transformă fundamental fiind delimitate de o nouă scară a valorilor. În concluzie putem spune că revoluţia realizează într-o societate mutaţii atât pe fond cât şi formal. Aspectul formal presupune fie violenţă, fie nonviolenţă. Din nefericire în spaţiul public percepţia despre revoluţie este una tributară unei viziuni caragialeşti. Se ştie, conul Leonida, celebrul personaj creat de marele dramaturg, confundă revoluţia cu forma sa violentă de manifestare. Şi mai face o afirmaţie, acea că revoluţia nu se poate desfăşura decât cu aprobare de la autorităţi. Sigur, toate acestea sunt de domeniul comediei dar, adeseori, unii oameni folosesc acestă idee fără cel mai mic simţ al ridicolului. Deci, revoluţia nu trebuie, cu necesitate, să fie, ca formă de manifestare, violentă. Este adevărat, cele mai multe se derulează prin lupte armate dar toate acestea se întâmplă pentrucă cei care sunt conduşi nu mai acceptă starea de fapt existentă iar cei care conduc nu-şi mai pot impune autoritatea şi încearcă să se menţină pe poziţii impunându-se prin forţă. În cadrul ei trebuie să se afirme o serie de principii noi de funcţionare a societăţii, total diferite de cele de până atunci. Deasemenea, pentru reuşita unei revoluţii este necesară existenţa unui nucleu conducător. Să menţionăm că, mai ales în zilele noastre, contează ca circumstanţă favorizantă situaţia internaţională. O altă idee manifestată cu obstinaţie în mai multe scrieri este aceea care contrapune Revoluţiei Române din Decembrie 1989 varianta unei lovituri de stat, ca rezultat al unui complot intern sau a unuia dirijat din afara ţării. Privind cu atenţie, fie din perspectiva politologiei, fie din perspectiva istoriei ca ştiinţă nu ca succesiune factologică observăm că acest aşa zis antagonism este unul artificial. Revoluţia şi lovitura de stat nu se exclud. Nici nu se suprapun. Practic ele se intersectează. O revoluţie poate izbândi printr-o lovitură de stat, fără confruntări armate. Exemplificăm cu anul 1688 când pe tronul Angliei şi Scoţiei a fost înlocuit Iacob al II-lea Stuart cu Wihelm de Orania şi soţia sa, Maria. Momentul a fost consemnat în istoriografia britanică prin sintagma revoluţia glorioasă pentrucă face trecerea de la monarhia absolutistă la cea constituţională. Au existat şi revoluţii care nu au recurs nici la lovitura de stat şi nici nu au fost confruntări armate. Să menţionăm revoluţiile de catifea, din anul 1989, din celelalte ţări comuniste din Europa Central Răsăriteană, exemplul cel mai semnificativ fiind cel al Cehoslovaciei. Pe de altă parte putem exemplifica prin o serie de lovituri de stat care nu au fost câtuşi de puţin revoluţii: 11 februarie 1866, detronarea lui Alexandru Ioan Cuza; 10 februarie 1938, când însuşi şeful statului, regele Carol al II-lea recurge la lovitura de stat pentru a instaura dictatura regală; 23 august 1944, când şeful formal al statului îl înlătură pe mareşalul Ion Antonescu, şeful real al statului pentru a duce România în tabăra Naţiunilor Unite; 30 decembrie 1947, când şeful statului, regele Mihai a fost înlăturat de un nucleu politic condus de primul ministru, dr. Petru Groza. Exemplele prezentate, poate cu excepţia parţială a ultimului dintre ele, sunt elocvente. În nici o situaţie nu are loc o revoluţie. La 30 decembrie 1947 se încheie de fapt un proces început la 6 martie 1945, de schimbare a unui regim democratic cu cel comunist. Deci, nu întotdeauna o revoluţie reprezintă o schimbare benefică pentru evoluţia generală a societăţii. Am menţionat că prima condiţie a unei revoluţii este aceea că poporul nu mai acceptă nucleul conducător şi felul în care acesta conduce. La Timişoara, apoi în multe localităţi din ţară, iar din 22 decembrie 1989 generalizat la nivelul României protestatarii cereau schimbarea regimului, a nucleului conducător, chiar şi a celui mai iubit fiu al poporului, Nicolae Ceauşescu. Să menţionăm că la Timşoara, primul ministru Constantin Dăscălescu se confruntă, în discuţiile cu protestatarii, cu ideea unei demisii a conducerii ţării. Situaţia îl şochează pur şi simplu. Oamenii protestau pentrucă erau manipulaţi de cineva ? Era evident că nu din acest motiv. Regimul comunist, o recunosc şi cei care făceau parte din nomenclatură, era unul perimat care nu mai putea satisface cerinţele societăţii din nici un punct de vedere. Economia funcţiona doar prin planificare şi dirijare. Politic, nimeni nu avea dreptul să exprime vreo opinie nici măcar diferită faţă de cea oficială. Una contrară îl transforma pe emitent în duşman al ţării. Oare cei peste 100.000 de demonstranţi din Piaţa Operei din 21 decembrie 1989 erau toţi manipulaţi de agenţi de influenţă, români sau străini ? Apoi cvasitotalitatea ţării a fost manipulată ? Chiar dacă au existat la un moment dat agenţi de influenţă nemulţumirea populaţiei a fost una reală, de netăgăduit. A doua condiţie, constă în incapacitatea clasei conducătoare de a-şi exercita puterea pentru interesul general al societăţii. Congresul al XIV-lea, din noiembrie 1989, nu a fost decât un simulacru de adeziune populară la politica oficială a partidului comunist. Nomenclatura conducătoare lucra ea însăşi cu sabia lui Damocles deasupra capului. La cea mai mică eroare curgeau ameninţările de destituire sau retrogadare. Fără constrângere nu se putea face nimic. De ce  Nicolae Ceauşescu la şedinţa CPEx al CC PCR din 17 decembrie 1989 acuza reprezentanţii implicaţi ai nomenclaturii că nu a fost folosită forţa pentru reprimarea protestatarilor de la Timişoara ?  Îi răspunde Tudor Postelnicu, spunând că trupele Miliţiei sunt înarmate. Replica lui Nicolae Ceauşescu nu se lasă aşteptată. Atunci, întreabă acesta, de ce nu au intervenit trăgând în demonstranţi, nu să lupte cu bastoane ? Iată dovada clară a neputinţei clasei conducătoare de a controla situaţia. Nu numai că nu pot realiza încetarea protestelor dar nici instituţiile din subordine nu vor sau nu pot, nu este foarte clar, îndeplini ordinele primite. De fapt, nici nu mai contează că nu vor sau nu pot. Semnificativ era că sistemul nu mai funcţiona, ceea ce a fost o premisă esenţială pentru izbucnirea, desfăşurarea şi victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Să reamintim, toate acestea se întâmplă în 17 decembrie când lucrurile nu erau clare câtuşi de puţin. Pe măsură ce timpul trece protestele se înteţesc, regimul şi fruntaşii săi sunt din ce în ce mai mult contestaţi. Oare, în 22 decembrie 1989, la prânz, Nicolae şi Elena Ceauşescu, dacă ar fi putut controla situaţia, ar fi părăsit cu atâta grabă sediul CC al PCR ? În ciuda propagandei oficiale, a patriotismului afişat ostentativ regimul comunist în varianta sa ceauşistă a fost unul profund antinaţional. Populaţia trebuia să îndure lipsurile pe când nomenclatura avea asigurat un nivel de trai îndestulat. Pe plan internaţional România era izolată, ceea ce era, evident, contrar interesului naţional. Nici o ţară, indiferent care ar fi ea nu poate exista autarhic, fără un minim dialog internaţional. Sunt realităţi care argumentează concret idea că românii nu se mai lăsau conduşi iar nomenclatura nu mai putea exercita puterea, deci sistemul nu mai funcţiona. Cea de-a treia condiţie pentru succesul unei revoluţii este existenţa unui nucleu conducător. La 20 decembrie 1989 în Timişoara s-a constituit un Comitet Cetăţenesc care în dialogul cu primul ministru susţine un program al protestatarilor – cea de-a patra condiţie a succesului unei revoluţii – în care se cere demisia lui Nicolae Ceauşescu, a întregii nomenclaturi, libertăţi cetăţeneşti, libertatea presei, etc. Ziua următoare, în faţa celor 100.000 de manifestanţi se prezintă, din balconul Operei, Proclamaţia Frontului Democratic Român. Acesta era o forţă politică şi civică opusă partidului comunist care prezenta un program democratic de revendicări, care aplicat însemna dispariţia regimului comunist şi anularea izolării internaţionale a ţării noastre. La ora 11, în data de 22 decembrie 1989 Forumul Democrat al Judeţului Sibiu, ca organizaţie social politică şi civică doreşte, printr-un Program, alegeri libere şi democraţie în România iar condiţia esenţială pentru asta  este demisia lui Nicolae Ceauşescu din toate funcţiile sale şi demisia actualului guvern căruia să îi succeadă un guvern de tranziţie. Tot înainte de fuga cuplului dictatorial, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, a fost prezentată, în Piaţa Operei şi la Radio Timişoara, Rezoluţia finală a Adunării Populare a tuturor locuitorilor din Banat şi din alte părţi ale ţării în care se cerea printre altele demiterea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, a guvernanţilor şi tragerea la răspundere a torţionarilor. Între orele 18-20, la 22 decembrie 1989, la Bucureşti, în fostul sediu al CC PCR se constituie Consiliul Frontului Salvării Naţionale. De menţionat că nici unul dintre persoanele al căror nume a fost prezentat public nu s-a recuzat şi astfel au acceptat prezenţa în acest for. Ion Iliescu, preşedinte al CFSN a prezentat la radio şi televiziune Comunicatul către ţară al CFSN, care devine program al Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Nu insistăm asupra conţinutului său pentrucă este binecunoscut. Esenţa constă în aceea că pe baza lui a fost justificată înlăturarea vechilor structuri şi s-a instaurat noua putere care promova afirmarea economiei de piaţă, a pluralismului democratic, a separaţiei puterilor în stat, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Frontul Salvării Naţionale se constituie ca organ al puterii de stat la nivel central şi teritorial. Mai mult, la 23 decembrie 1989 Frontul Democratic Român din Timişoara s-a afiliat la programul Frontului Salvării Naţionale şi s-a integrat în FSN. Comitetul organismului de la Timişoara a fost cuprins în Consiliul FSN. Să precizăm că şi în judeţul Hunedoara, la nivel judeţean, municipal, orăşenesc şi comunal s-au creat noi organisme ale puterii locale de stat, care iniţial au primit denumiri ad-hoc, devenind ulterior componente ale FSN. Practic în toată ţara procesul s-a derulat în acest fel. După disoluţia vechii puteri nu a fost un vid ci, imediat, noile structuri au preluat exercitarea puterii. Nu a existat nici o contestaţie privind legitimitatea noii puteri până după executarea cuplului dictatorial. O ultimă condiţie pentru succesul unei revoluţii o reprezintă conjunctura internaţională. Înlăturarea vechiului regim şi constituirea FSN au fost agreate de cercurile politice internaţionale dar şi de opinia publică din diverse ţări, din toate statele europene. Cu toate acestea există astăzi o serie de contestări ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Toate aceste neajunsuri sunt amplu prezentate  în literatura de specialitate: Claudiu Iordache, Revoluţia din Decembrie 1989 şi mistificatorii ei.Decembrie 2013, în “Caietele Revoluţiei”, nr. 1(50)/2014, pp. 7-16. Pe de altă parte sunt foarte multe scrieri, fie în volume, fie în periodice care analizează, chiar meticulos, diverse aspecte propunând fel şi fel de concluzii. Ne bucură că s-a realizat o sitematizare a acestora, că se afirmă o pluralitate de idei în acest sens: Ruxandra Cesereanu, Decembrie'89.Deconstrucția unei revoluții. Autoarea identifică două mari categorii de afirmaţii despre revoluţie. Primii sunt cei care cred într-o revoluţie cu valoare intrinsecă, fără nici o manipulare a unor forţe oculte din ţară sau din afara ei. Nuanţele apar şi ele. A existat o revoluţie şi nu a fost nici o lovitură de stat. A fost revoluţie urmată de lovitură de stat, confiscându-se astfel succesul repurtat prin căderea regimului comunist. Timişoara are un anumit ascendent moral faţă de restul ţării pentrucă acolo nu a existat manipulare iar revoluţia a fost confiscată la Bucureşti. Toate acestea sunt afirmate de o serie de personalităţi cu diferite nuanţe: Ion Iliescu, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Romulus Rusan, Miodrag Milin, László Tökés, Claudiu Iordache, Traian Orban, Marius Mioc, Iosif Costinaş, George Şerban, Adrian Dinu Rachieru, Adrian Marino, Horia Roman Patapievici, Petre Mihai Băcanu, Stelian Tănase, Dennis Deletant, Jean-Marie Le Breton, Dan Zamfirescu. Susţinătorii ideii de complot, fie intern, fie extern nu exclud posibilitatea unei revolte populare, fără a socoti posibil un paralelism conspiraţie-revoltă. În nici un caz, susţin aceştia, revolta nu are primordialitate în faţa complotului. Cel provenit din afara graniţelor ţării are destul de mulţi susţinători: Corneliu Vadim Tudor, Radu Portocală, Filip Teodorescu, Ilie Stoian, Alexandru Saucă, Angela Băcescu, Valentin Raiha, Toader Şteţco, Tana Ardeleanu, Răzvan Savaliuc, Ion Baiu, Teodor Filip, Ion Coman, Constantin Sava, Constantin Monac şi Radu Tinu. Nicolae Ceauşescu a fost convins de amestecul unor puteri străine în revolta de la Timişoara generalizată în ţară dar nu a exclus nici posibilitatea trădării din partea unora dintre nomenclaturişti, chiar din proximitatea sa. Era ferm convins că armata, miliţia şi securitatea l-au trădat. Ideea este continuată de mai multe persoane începând cu anul 1990: Liviu Vălenaş, Şerban Săndulescu, Călin Cernăianu, Victor Loupan, Michel Castex, Gérard de Selys, Anne Maesschalk, Ignacio Ramonet, Michel Mommerency, Elisabeth Spencer, Antonia Rados. Există susţinători a ideii coexistenţei revoluţiei cu lovitura de stat: Iulian Vlad, Ştefan Guşe, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Virgil Măgureanu, Nicu Ceauşescu, Doinea Cornea, Alexandru Paleologu, Lucian Boia, Vladimir Tismăneanu, Gabriela Adameşteanu, Emil Hurezeanu, Pavel Coruţ, Victor Frunză, Ion Pitulescu, Catherine Durandin, François Furet, Maryn Rady, Richard Wagner, Edward Behr. În acest context trebuie amintit procesul intentat lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu. Chiar şi pentru condiţiile comunismului ceauşismul era o dictatură antiromânească pentrucă supunea populaţia la sacrificii imense în numele unui viitor iluzoriu, obligând oamenii la un cult al personalităţii comparabil cu cel din Coreea de nord, pentrucă democraţia, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau vorbe goale. Cu toate acestea ar fi fost bine dacă s-ar fi derulat un proces după toate normele şi principiile de drept consacrate în statele democratice. Ţinând cont de situaţia excepţională de atunci aşa ceva nu era posibil. În perioada 14-22 decembrie cuplul dictatorial a demonstrat că ar fi fost în stare să aplice orice fel de represiune pentru a nu ceda puterea. De aceea  era necesară o judecare şi o execuţie rapidă. În felul acesta revoluţia a devenit ireversibilă iar regimul comunist fără exponenţii săi cei mai importanţi şi-a pierdut consistenţa, a ieşit de pe scena istoriei. Un argument în favoarea acestor afirmaţii este că în nici o ţară din Europa Central Răsăriteană nu s-a procedat în acest mod deoarece nicăieri regimul comunist nu a atins cotele paroxistice ca cel din ţara noastră. Trebuie să remarcăm ca pozitivă multitudinea de păreri exprimate, diversitatea lor manifestată în primul rând prin nuanţele care apar în cadrul lor. Dar, nu există dovezi concrete pentru cel prezentate de diferiţii autori. Cele mai multe sunt presupuneri. Sursele istorice certifică un singur aspect. Revoluţia Română din Decembrie 1989 a izbucnit, s-a desfăşurat şi a învins pentrucă poporul român nu mai accepta regimul comunist, pentrucă clasa politică nu mai reuşea să conducă neavând nici autoritate, nici legitimitate, pentrucă apare o nouă forţă civică şi politică în acelaşi timp cu un nou program democratic de funcţionare al societăţii, deoarece conjunctura politică internaţională i-a fost favorabilă. Aderarea ţării noastre la NATO şi UE demonstrează că drumul deschis în decembrie 1989 a fost drumul cel bun chiar dacă nu toat s-au derulat aşa cum am sperat noi, românii în acele zile.

Share
The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019