UK Bookmakers

Românii, câinii fără stăpân ai Europei

Scris de Traian Danciu. Posted in Sos Romania


În ultimile luni politicienii şi presa din Europa occidentală îi tratează pe români ca pe nişte fiinţe scăpate de sub control, nişte câini fără stăpâni, acarieni care le ameninţă bunăstarea şi sănătatea societăţii, sistemele sociale.

Dar în maidanezi îi transformă pe români proprii politcieni, cei care ar trebui să-i apere, să facă totul pentru a preveni o asemenea situaţie, dar care, la rândul lor, par a fi scăpat cu totul de sub control, mai puţin în ceea ce priveşte propriile interese. Ei înşişi aleargă

de colo-colo după os. Cine sunt adevăraţii maidanezi?

În rândurile care urmează descriu, cum văd şi cum trăiesc lumea de astăzi, România şi pe românul de astăzi, răspândit prin lume, faţă în faţă cu realitatea politicii româneşti. Să nu se simtă niciun emigrant român atacat personal de comparaţia pe care o fac, dar să se simtă acuzaţi cei care mă obligă să o fac. Astăzi (mă) simt şi eu ca un maidanez hingherit şi muşc din solidaritate cu propria-mi demnitate.

Mesajul premierului României cu ocazia zilei Micii Uniri conţine câteva erori, aş zice tipice pentru politica sa. „Românii de pretutindeni îşi afirmă astăzi cu mândrie valorile şi originile“, spune dânsul. Eronat! Românii de astăzi, de pretutindeni, mai puţin cei intoxicaţi total de propaganda grobiană a cătorva televiziuni, se ascund astăzi prin lume, de ruşine. Lucrează pentru salarii de nimic prin Germania, se lasă jigniţi de politicieni, în timp ce domnul premier face vizite particulare în Italia, în loc să lupte pentru imaginea şi interesele într-adevăr naţionale la Bucureşti (sau unde e cazul), oficial, nu în particular. Domnului Ponta pare a fi străin de anumite realităţi, ceea ce nu face altceva decât să dovedească o dată în plus că românii sunt lăsaţi pe maidan, iar ţara în mâinile televiziunilor de propagandă. Dânsul mai vorbeşte în mesajul său şi despre „interesul naţional“ şi „soarta poporului“ care „sunt mai presus de orice ambiţii egoiste sau interese particulare“. Să fim serioşi! Despre cine vorbeşte dânsul? Despre treimea belicoasă din fruntea ţării? Cât cinism ascund aceste vorbe.

Iar apoi, parcă spre a rotunji bătaia de joc, el renunţă la tam-tamul de la Iaşi, în „interes naţional“. Doar că în „interes naţional“ ar fi alte lucruri de făcut, domnule prim-ministru, nu aceste frecţii la un picior de lemn! Negocieri fine cu Statele Unite ale Americii, cu Comunitatea Europeană, combaterea corupţiei pe toate planurile, construirea unei infrastructuri solide şi reale în România, a unui sistem de învăţământ eficient şi accesibil, precum multe altele. Toate acestea ar fi în „interes naţional“, în aşa fel încât românii să nu fie trataţi în ţara lor ca nişte necuvântătoare, iar în lume ca nişte cetăţeni de mână a doua. Să nu fie lăsaţi la cheremul altor colegi politicieni care urmăresc aşa-zisul „interes naţional“ ‒ al ţărilor pe care ei le conduc.

Blestemul maidanezilor sacrificaţi pentru neputinţa politcienilor români

Această neputinţă de „interes naţional“ este în fond un blestem pentru întreaga naţiune, indiferent unde în lume trăiesc exponenţii acesteia. Iar aici nu vorbesc numai despre muritorul de rând din România, care îşi caută norocul în Italia, Franţa, Marea Britanie sau Germania, ci de cadrele cu pregătiri superioare, „invitaţi“ sau ademeniţi să meargă în aceste ţări, cu precădere în Germania, pentru a menţine nivelul economic ridicat al acestei puteri mondiale şi care sunt trataţi de către o parte a elitei politice germane, dar şi de mulţi nemţi de rând, aidoma unui maidanez în centrul un oraş românesc.

De curând citisem un articol în presa germană, care m-a lămurit defintiv: românii au devnit câinii fără stăpâni ai Europei. Bănuiala că nu va fi bine pentru români în lume, câtă vreme la Bucureşti conduce vulgarismul şi oportunitatea, mi-era destul de clar. Dar acum se simt şi văd roadele nepriceperii politice din România combinate cu cele ale deraierilor de „interes naţional“ al unor politicieni europeni.

Pentru a ilustra mai bine situaţia la care mă refer, vă invit la un mic experiment. Înlocuiţi în citatele care urmează cuvântul potrivit:

1: „De câteva luni se lucrează la nivel administrativ la posibilităţile de accesare a unor fonduri de finanţare a unor proiecte pentru rezolvarea problemei _______“.

2: „Uniunea Europeană recunoaşte nevoia de a rezolva problema _______, însă vrea să se asigure că se dispune de resursele necesare pentru a aplica legea la standardele europene“.

Primul citat este din presa germană şi vizează românii. Al doilea citat este din presa românească şi vizează maidanezii. Amândouă citatele au sens, chiar dacă am înlocui cuvintele „maidanez“ şi „român“ la întâmplare (sau le-am inversa). Ar fi simplu acum să ne reducem la postura de victime şi doar la concluzia că Germania este cea care tratează românii ca pe nişte maidanezi. Într-atât de simplu nu este.

Ce este maidanezul

Maidanezul este, potrivit definiţiei „câine fără stăpân, câine vagabond“. Aşadar, nu este perspectiva externă (deci germană) cea care defineşte această creatură, ci una internă. Câinele mai întâi rămâne fără stăpân şi abia apoi devine vagabond. Deci, acest câine maidanez nu este cel care a intrat ilegal în curtea vecinului, ci este cel care în primul rând nu are stăpân (şi care poate într-o acţiune urmată acestui fapt ajunge şi în ogrăzile altora, el nemaiavând una cu care s-ar putea identifica). Dar cu aceasta nu este nici pe departe spus totul.

În cazul maidanezului mioritic situaţia este mult mai complexă. Provenienţa cuvântului este turcescul „maidan“, care are semnificaţia de „loc viran, situat în interiorul unei localităţi“. Aşadar un petic de teren, care deşi are un proprietar, el este lăsat la voia întâmplării. Acest maidan iniţial a devenit în evoluţia limbii române o stradă sau un loc accesibil publicului. Cea mai populară expresie care cuprinde cuvântul „maidan“, este „a bate maidanul“, cu semnificaţia de a „pierde vremea honărind sau jucându-se“. Iar tocmai în acest lanţ al evoluţiei lingvistice se ascund mai multe realităţi româneşti. Deoarece este greu, în această imensă confuzie, în care se îneacă românii şi România, în contextul european, să apreciezi cine e cine, cine ar fi stăpânul şi cine maidanezul. Cine are responsabilitatea de-a nu face din „cel mai bun prieten al omului“ un sărman patruped lăsat în voia sorţii, din om o slugă a întâmplării. La rându-mi sunt confuz, ceea ce nu mă miră, că în cele din urmă sunt şi eu parte din România. Mai ales, realizez că ar fi prea uşor să spun că România este o ţară de maidanezi sau că Germania ne transformă într-un neam de maidanezi, tratându-ne de parcă nu am avea stăpân, un loc al nostru, nu viran, ci locuit de strămoşii noştri, de sufletele noastre undeva în România, de unde plecăm în lume ca orice căutător de mai bine sau aventură.

Dar să ne întoarcem înapoi la oile noastre urbane. În oraşele mari, câinii vagabonzi sunt organizaţi în haite, se protejează reciproc, în virtutea unei bune funcţionări a comunităţii, duc între ei şi lupte pentru supremaţia în grup, iar apoi îşi ataca uniţi „duşmanul“. Maidanezul scos din teritoriul său, respectiv cel răspândit, după moda ultimilor ani, prin sate şi orăşele de provincie, este debusolat, neorganizat, iar dacă muşcă un om, o face în primul rând din nesiguranţă şi pentru că vrea să-şi apere consorţii, nu din crudă răutate.

Românul, răspândit şi ei, după „moda“ ultimilor ani, prin toată Europa apuseană, e în multe cazuri debusolat, reuşind doar cu greu să se organizeze, eventual în grupuri mici, iar asta nu cu scopul de a se apăra în faţă vreunui potenţial duşman comun sau din pură solidaritate în pribegie, ci pentru a nu se scufunda în mulţime de unul singur. Scufundarea în mulţime nu este nicidecum sinonimă cu a se îneca, ci este mai degrabă un mecanism de autoprotejare, anume de-a nu „bate la ochi“, de-a se face nevăzut. La unii frustrarea duce şi la mici acte de agresiune faţă de noua împrejurime. Precum maidanezul din oraşul X, care se ascunde sub maşini, în canale sau în umbra vreunei porţi şi care, neînţelegând reacţiile noilor convieţuitori, mai şi muşcă.

Românul nu doreşte să fie identificat nici cu ţara sa de origine

Reacţia românului este pe de-o parte lesne de înţeles. Câtă vreme el este invizibil, confundabil cu marea masă, el nu trebuie identificat cu ceva, fie cu o ţară anume ori cu cineva, să zicem concetăţeni mai puţin iubiţi de soartă, mai puţin iubitori de bine sau pur şi simplu mai slab dotaţi cu tăria de a-şi administra frustrările. De ce s-ar lăsa el identificat cu acei oameni pentru care ţara „gazdă“ caută, uneori chiar în mod oficial, soluţii. Adică, ce? El, românul cu pricina, este o problemă? O căpuşă în sistemul social german, aşa cum îl înfăţişează anumiţi politicieni sau presa occidentală (germană), deşi el munceşte din răsputeri pentru un venit la limită? Sincer, cine ar vrea pe lumea asta, să reprezinte o problemă, indiferent pentru ce sau cine? Mai grav de atât este că românul, între timp, nu doreşte să fie identificat nici cu ţara sa de origine, care este deseori văzută doar ca un cuib de căpuşe, în care fiecare trăieşte pe spinarea ăluilalt, de la politician la industriaş, de la omul de rând la cel trecut în nefiinţă sau cel puţin dincolo de graniţă. Şi nici altfel, mulţi nu vor să fie dibuiţi ca români, chiar şi fără amprenta celui care priveşte dinafară.

Un tânăr academican din România, stabilit (temporar) în Germania nu vrea să fie identificat cu o ţară condusă de plagiate în toate sensurile, de hoţi în toate sensurile, şi nu în ultimul rând cu o ţara săracă; care de săracă ce e şi de aplecat ce îşi ţine capul, nu-şi mai vede lungul nasului. O apucătură a cărui rezultat, aparent, nu dă bine deloc.

Probabil nici câinele fără stăpân nu vrea, intutiv, să fie problema cuiva. Doar că acesta, deşi coleg de regn cu omul, ca animal (domesticit) este supus omului, nemaifiind în măsura să-şi decidă singur soarta. Domesticirea l-a forţat să depindă defintiv de om. Dar aşa cum animalul sălbatic nu încearcă prin excelenţă să fie sau să devină problema omului, ci devine abia în momentul în care omul îl domesticeşte, transformându-l într-o unealtă a sa, îi dăunează, distrugându-i habitatul, nici madianezul nu ar fi una, dacă el ar putea trăi acolo unde ar fi locul său. De exemplu în casa sau curtea omului, „stăpânului“, după domesticire sau sălbatic într-o pădure, unde şi-ar găsi singur hrana.

Românul ar prefera să trăiască şi el, ori la el acasă, dacă şi-ar putea asigura, fără probleme, cele necesare vieţii de zi cu zi, ori departe de casa lui, de bunăvoie, neizgonit din ea şi fără a fi problemă cuiva, ca parte a unui proces profund uman, întâlnit la toate popoarele lumii. Ceea ce este greu, când ţara ţi se duce de râpă, iar acel loc numit „acasă“ se preschimbă în teren viran, într-un maidan al vanităţilor politice sau al avariţiei noilor moşieri şi când în acelaşi timp poţi deveni problema altuia şi fără voia ta. Aşa cum se întâmplă în ultima vreme în Germania, cin cauza unor discursuri politce croite cu scopuri certe, probabil electorale, pe spinarea românului imigrat aici. În acest context, primul refelx al românului, precum al maidanezului, este de-a se ascunde.

Dar cum ar fi posibil ca aceasta să nu se întâmple, cel puţin nu atunci, când omul oricum şi-a luat singur destinul de guler şi umblă cu greul în căutarea binelui prin lume? Românul are nevoie, în primul rând, de exemple bune! Exemple care cu greu sunt de găsit la Bucureşti, dar care acolo ar trebui să se afle!

Bineînţeles, ideal ar fi ca el, românul, să poată trăi în ţara lui fără problemele pe care le cunoaştem cu toţii, locuri de muncă puţine şi prost plătite, iar celelalte ocupate în primul rând prin celebrele pile, corupţie la toate colţurile, nedreptăţi greu de ignorat, o politică făcută împotriva sa şi cu precădere în favoarea celor care o fac.

Ce ar putea face guvernul

Toate acestea sunt greu, ba chiar imposibil de realizat. În schimb, ar fi câteva măsuri pe care un guvern cinstit le-ar putea lua, schimbând cel puţin punctual anumite aspecte. De exemplu, să combată realmente corupţia şi nicidecum să o încurajeze aşa cum o face. El ar putea încuraja şi nu descuraja sistemul de învăţământ. El ar putea proteja populaţia ţării şi nu s-o arunce în gura lupului care ia diferite forme, să le zicem blănuri: ba minciuna, ba prostia, ba inechitatea valorică. El, guvernu, ar putea face câte ceva. S-ar putea ocupa într-adevăr de infrastructura ţării, cel puţin de buna funcţionare a celei deja existente. Ar putea promova România prin turism de calitate, prin cultură, fără să aştepte ca unui regizor, unui producător de film, unui artist plastic sau unui scriitor să-i reuşească un succes datorat în primul rând propriilor mijloace şi ambiţii sau ca un vest-european să vină întâmplător în ţara noastră. Să ţină cont de cine reprezintă ţara în lume „să-i aleagă pe aceştia după competenţe şi nu după principiul clineteslismului politic.“

El l-ar putea încuraja pe de-o parte pe românul vlăguit aproape degeaba să rămână la el acasă sau măcar să încerce să-l convingă pe străinul care îl judecă pe românul care i-a intrat, de acum legal, în ogradă, că acesta nu este un câine fără stăpân, ci un om care are o casă a lui, pe care el o părăseşte din motive cu nimic mai prejoase decât cele ale spaniolului, francezului, italianului, ba chiar şi ale neamţului, care decide să trăiască într-altă ţară. Dar în ambele sensuri nu se întâmplă mai nimic, iar în ultimii doi ani, cu atât mai puţin.

Cunosc absolvenţi de şcoli superioare, care vorbesc strălucit germana şi engleza, deoarece au trecut cu brio facultatea de limbi străine de la Sibiu, dar nu au avut mijloacele, relaţiile de a-şi găsi un loc de muncă pe măsura pregătirii, fiind astăzi profesori suplinitori la ţara, în timp ce la unele reprezentanţe diplomatice române din străinătate lucrează pe salarii babane oameni care par a nu avea nici măcar bacalaureatul şi care vorbesc o germană sau engleză pe care a uitat-o moşul.

Iar de partea cealaltă: de ce ar veni un străin în România pentru a se urca în tren la Bucureşti şi a ajunge îngheţat, după multe ore de întârziere, la Braşov? Sau pentru a-şi pierde nervii sau chiar viaţa pe şoselele româneşti? Să-l ferească Dumnezeu ca el să se îmbolnăvească în România şi să ajungă la spital sau să aibă nevoie de ajutorul poliţiei! De ce nu sunt încurajaţi şi susţinuţi intelectualii, artiştii români, în aşa fel încât ei să îşi arate faţa, să reprezinte România? Se teme guvernul că aceştia vor arată şi o faţă urâtă a ţării aflate în mâinile lor? Că îi vor critica? Şi de ce ar fi grav, dacă ar face-o? Nu ar fi altceva decât un gest profund democratic. Günter Grass, laureat al premiului Nobel pentru literatură, este unul dintre cei mai duri critici ai politicii Angelei Merkel.

De ce nu sunt atrase elitele europene care au o legătură cu România, fie că provin din România sau că şi-au legat destinul şi preocupările de România, să contureze profilul ţării care devine tot mai mult un teren viran în mijlocul Europei?

Câtă vreme guvernul României se ascunde de aceste răspunderi, se preface că nu are nimic de-a face cu toate acestea, la ce ne putem aştepta? Să vină ruşii, chinezii? Atunci îl rog să-i convingă pe români să emigreze în Rusia şi China. Deşi eu i-aş avertiza: ruşii nu ne văd deloc bine! Am trăit printre ei şi-am fost la fel de discrimnat ‒ dacă vreau să o văd aşa, ca şi în Europa de Vest. Ei cred că românii sunt nişte sărăntoci, hoţi, oameni lipsiţi de cultură, nişte dubioşi. Iar ce aduc ruşii se vede astăzi în Ucraina. De chinezi, să nu mai vorbim!

Tabloul cu românii-maidanezi ar fi următorul:

Doi, trei români, tineri şi care se străduiesc să se integreze în Germania, muncitori, harnici şi vorbitori de germană cu simpaticul accent carpatin, aşezaţi în jumătatea de jos a imaginii. În spatele lor, opţional, catedrala gotică din Köln, Castelul Neuschwanstein din Bavaria sau o masă plină cu halbe de bere la Oktoberfest, în München. În dreapta imaginii apar cunscute firme germane, reprezentate de domni (sau doamne), aparent binevoitori, care într-o mînă ţin o legătură de bancnote euro şi în celalaltă un bici. Iar în stânga imaginii un politcian, precum şeful Uniunii Creştin-Sociale, Horst Seehofer, care ţine într-o mână un metru şi în celalaltă o clepsidră. Prin ferestrele catedralei, castelului sau pe sub mesele Oktoberfestului se văd ascunşi nişte politicieni români, figuri cunoscute, care par a pune cap la cap un puzzle cu imagini din România, nereuşindu-le nicicum una coerentă. Iar dacă îi privim atenţi, deşi ei sunt vizibili doar din profil, fiind întorşi cu spatele la privitor, de parcă s-ar ruşina, vedem că de fapt ei rânjesc cretin.

Această imagine mai are o variantă, una virtuală, în care pitorescul motiv german este înlocuit cu tricolorul românesc sau cu o masă plină cu sarmale, mămăligă şi mititei. Dar aceasta este de regăsit doar pe Facebook. Un loc care nu îi este străin premierului Ponta. Probabil de-asta el chiar crede că „românii de pretutindeni îşi afirmă astăzi cu mândrie valorile şi originile“.

Maidanezul adoptat de mama mea este foarte curajos în curtea noii sale reşedinţe, iar pe stradă un mare fricos. Asta e valabil, în cazul românilor, atât în ceea ce-i priveşte pe cei care nu vor să fie dibuiţi drept români, cât şi pentru cei care o urlă în gura mare, că ne băgam picioarele în Schengen şi Europa, în madamele Nuland şi Merkel. Unii nu vor să aibă de-a face cu cei care nu vor să-i vadă şi să-i ajute să nu fie o problemă, iar ceilalalţi se prefac că nu ştiu că există această problemă, lăsându-i la cheremul judecăţii unor străini care scot capital din această situaţie.

Domnilor guvernanţi din România: faceţi ceva! Faceţi ceva bun!

În aşa fel încât românului să nu-i mai fie ruşine că e român, în aşa fel încât străinul să priceapă că românul nu e un maidanez care i-a sărit gardul în ogradă! În cel mai nefericit caz, încetaţi a face orice pentru că până şi asta ar fi mai bine, decât ceea ce faceţi deja de prea mult timp.

Eu sunt oricum pesimist în această privinţă, câtă vreme premierul României susţine că nu ştie şi că nu trebuie să ştie ce face propriul parlament, iar subordonaţii acestuia nu ştiu ce face premierul, adică mai toţi bat câmpii şi maidanul, hoinărind de colo până colo ca nişte maidanezi alergaţi de hingheri. Cum m-aş putea aştepta ca cineva să vrea să ştie într-adevăr de soarta românilor răspândiţi prin lume şi să facă într-adevăr ceva, puţinul care ar sta în putinţă celor de la Bucureşti, pentru ca ei să „îşi afirme astăzi cu mândrie originile“?

Deoarece pentru cineva despre care nu se ştie în ce stare se află, de ce ai face ceva? Dar chiar aşa să fie? Să nu vezi un popor întreg? Poporul căruia i-ai promis să i te dedici vreme de câţiva ani, că îl vei conduce spre mai bine? Poporul de care însă te descotoroseşti ca de-un câine flămând, tranformându-l într-unul de maidanezi.

http://adevarul.ro/news/societate/romanii-cainii-stapan-europei-1_52e51afdc7b855ff56d0e471/index.html

Share
The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019