UK Bookmakers

O plimbare prin Maramureş

Scris de Catalin Manole. Posted in Traditii


Mă plimb printre ultimii arbori giganţi ai Maramureşului: fagi uriaşi, arţari de po­veste, brazi enormi, cum nu credeam că există.

Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină re­gală. Între Strâmbu Băiuţ, Lăpuşul Româ­nesc şi Gro­şii Ţible­şului, se în­tinde ultima pădure vir­gină a Ma­ra­mureşului. Peste 1400 de hectare de pădure ne­atinsă, scă­pată ca prin minune.

Un tem­plu al naturii, o fărâmă de Româ­nie aşa cum nu vom mai putea vedea vreo­­dată. Taina crea­ţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi. Unde­va, pe lângă Poiana Botizei, mă aşez la poa­lele unui brad pe care patru oameni nu l-ar pu­tea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călă­toresc pe nori. Soa­rele se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, dia­fană. Închid ochii şi nu ştiu dacă vi­braţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, îmi umple pieptul şi mă face să mă simt uşor, impon­de­rabil. Fără trup. Acum îmi pare că păsările pădurii cân­tă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădă­cini neştiute încep să călătorească spre centrul pămân­tului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în margi­nile crângurilor vezi cuiburile berzelor negre. Către Valea Văratecului, para­disul domol al văilor se ames­tecă cu necunoscutul întu­necat al pădurilor. Acum înţe­leg chiotele sălbatice ale ceteraşilor moroşeni. Chiotele lor pline de libertate. De aici a pornit, probabil, unul dintre izvoarele istoriei ma­ramureşene, din astfel de păduri ce au devenit biserici, porţi de lemn, cetere şi zongore.

Despre nou şi vechi

"Continuaţi doi kilometri şi aţi ajuns la destinaţie", îmi spune vocea metalică a GPS-ului. De la Baia Mare până aici, am făcut mai bine de o oră, pe drumul plin de serpentine şi de gropi ce traversează Munţii Gutâiu­lui. Pe stânga şi pe dreapta sunt case noi, cu etaj. Multe sunt zugrăvite în portocaliu, sau verde-lămâiţă, sau gal­ben acidulat. Printre ele, mai apar câteodată rămă­şiţe ale unei vechi lumi: case de lemn cu perdeluţe albe la ferestre. Ca nişte fiinţe fragile, exilate între betoanele prosperităţii. Garduri nesfârşite, făcute din fier forjat sau bolţari sau plasă de sârmă. În sfârşit, o poartă mara­mureşeană! Mare, sculptată grandios, cu acel mic aco­periş din şiţă. Iau piciorul de pe accele­raţie, încetinesc şi mă agăţ cu privirea de ea. Undeva, în depărtare, peste acoperişurile de tablă şi peste antenele para­bolice, se vede vârful unei biserici de lemn. Ca un strigăt, ca o rugăciune ce vrea să ajungă cât mai sus. "Aţi ajuns la destinaţie", mă anunţă aceeaşi voce metalică. Da, am ajuns. Sunt în centrul satului Mara. De aici pornesc pe un drum nesem­nalizat, la prima vedere, o uliţă oarecare. E drumul ce duce către Platoul Ignis, traversând păduri sălbă­ticite, urcând tot mai mult în munte. Pe marginea râpe­lor, pieptiş, şerpuit, neumblat. "În 2004 am început proiectele în zona Platoului Ignis", îmi spusese Edit Pop, de la asociaţia WWF din Baia Mare. "Programul se numea «O Europă, mai multă natură». Erau tot mai puţini oameni care ţineau animale şi care mun­ceau în mod tra­di­ţional. Şi noi am vrut să protejăm zo­na, însă doar cu in­ter­dicţii era impo­si­bil: trebuia să avem de partea noastră co­munitatea, să îi con­vin­gem că păstrarea tra­diţiei şi a naturii aduce beneficii pe ter­men lung". Am discutat cu Edit pe o hartă mare şi detaliată a Maramureşului. A­colo am aflat de Pla­toul Ignis prima oară. "Platoul ăs­ta este foarte important, pen­tru că de la poalele lui izvorăsc princi­pa­lele râuri din zonă. Cu ani în urmă, aici era o păşune plină de cirezile şi turme­le moroşenilor. Mulţi au plecat la muncă în străi­nătate, au rămas acasă mai ales bătrâ­nii. Şi cum puţini au mai ţinut ani­male, zona a început să se sălbăticească. Proiec­tul nostru avea mai multe scopuri. Pe de o parte, am vrut să încurajăm oa­menii să se întoarcă la meseriile tradiţio­nale, să încea­pă din nou să ţină animale. Pe de altă parte eram inte­resaţi să vedem cum va evolua zona ca bio­diversitate, dacă se reîncepe pă­şuna­tul şi să vedem ce impact va avea asta asupra calităţii ape­lor ce izvorăsc din el. Apoi, era un scop şi încura­jarea turis­mului ver­de, a tu­rismului care e făcut pentru o na­tură cu­rată şi care păs­trea­ză natura cu­ra­tă".
Stau şi privesc un timp Cheile Tă­tarului. Nu ai cum să nu te simţi măcar pentru o clipă ca o pasăre ce pla­nează printre munţii ăştia păduroşi, printre vârfurile brazilor, cu apa strălucind sub tine. Peisaje de vis! Mai departe, până la Poiana Răchita, până la locul "expe­rimentului" WWF nu mai e mult. Deodată se deschide cerul şi simţi că ai ajuns pe acoperişul lumii! Am stră­bă­tut această întindere undu­ioasă pe un drum desfun­dat. Platoul pare astăzi o uriaşă poiană. Aici au adus cei de la WWF 22 de vaci şi 4 tauri, aleşi doar din rasa locală, Bruna de Maramureş. Un fermier din Ocna Şu­gatag, Petre Ţiplea, a acceptat provocarea: timp de cinci ani, să întreţină cireada şi să facă profit. La sfârşit, să dea înapoi acelaşi număr de animale. Domnul Ţiplea a făcut, din banii proprii, nu doar un grajd uriaş pentru văcuţe, dar şi o pensiune pen­tru pasionaţii de natură. Le-a făcut acolo, sus, nu­mai din lemn şi piatră, aşa cum se făceau cândva. Şi el, şi cei de la WWF, credeau nu doar în proiect, dar credeau în Maramureşul vechi, în tradiţii, în felul bătrânilor moroşeni de a respecta şi iubi natura şi mun­tele. După cinci ani, domnul Ţiplea a re­nunţat la ideea de a avea o fermă de vaci ecologică. Nor­mele UE au fost un impediment major: carnea bio tre­buia certifi­cată ca atare, văcuţele sacrificate doar în aba­toare bio, iar piaţa pentru astfel de produse în Ro­mâ­nia este prac­tic inexistentă, pentru că marile maga­zine doreau can­tităţi industriale. Acum se lucrează industrial. În faţa rafturilor nesfârşite din supermarket-uri puţini oameni mai au timpul să se gândească la tra­diţiile Mara­mu­reşului sau la biodiversitatea Podişului Ignis. Căru­cio­rul trebuie umplut repede, coada la casă e lungă, mâine începe o nouă zi la birou.
Mă dau jos în faţa grajdului lung, din lemn. Câţiva ciobani au adăstat aici, la streaşina sa. Învârt mămăliga într-un ceaun uriaş. Un pic mai departe, este şi pensiu­nea care îşi aşteaptă clienţii îndrăgostiţi de natură şi de autentic. În faţa ei se întinde o poieniţă superbă. Aerul e tare, liniştea îţi şterge din inimă orice gând. Se aud păsări cântând în crâng şi miroase a cimbrişor sălbatic.

Rodica prăjiturica

Doamna Rodica Ţiplea mă conduce în cămară. Scoate o tavă cu prăjitura sa celebră. Brusc, încăperea se umple cu mirosul sărbătorilor de altădată, un miros de mere cu scorţişoară, de după-amiază petrecută la bunici. "Fer­ma de vaci nu a funcţionat. Ne-am străduit cu toţii, întreaga familie. Nu a fost uşor. Pensiunea e aco­lo, şi încă îşi aşteaptă clienţii. Poate nu a fost des­tul de bine promovată în lumea asta în care publi­citatea face mai mult decât calitatea produsului, aşa că eu am mai încercat ceva, tot în ideea respectării tra­diţiei de aici, de la noi, din Maramureş. Am făcut pră­jituri după reţete vechi, aşa cum făcea mama mea şi aşa cum făcea bunica mea. Nu am schimbat nimic. Le-am făcut cu untură şi cu unt şi cu toate ingredien­te­le naturale". Plăcinte cu mere sau cu brânză, prăjituri cu căpşuni sau cu lapte. Fie că le duce la târgul din Bucureşti, de la Agronomie, fie că le duce la Braşov, la Slow-Food, le vinde imediat, "parcă ar fi gratis". La târgurile impor­tante de produse tradiţionale, doamna Ţiplea are deja clienţii ei, care o caută pentru a gusta o bucăţică dulce de Maramureş. Primeşte comenzi din multe locuri din ţară, i s-a dus faima. Aşa că munceşte foarte mult, pen­tru a onora toate cererile. "E muncă mul­tă, pentru că totul se face ca odinioară, tradiţional, de la bătutul cre­melor pe abur, până la întinsul foilor. Nu e o mare afacere, dar câştigi. Mă bucur că pot să vând un pro­dus tradiţional şi că în plus ajut şi alţi oameni să câşti­ge: brânza, laptele, smântâna, toate ingredientele le cumpăr de la producători locali".
În timp, prăjiturile şi plăcintele doamnei Rodica au ajuns să fie degustate în toată ţara. Lanţul de super­mar­ket-uri Real a acceptat, chiar, să le vândă în magazinele sale, într-un soi de turneu naţional. Între rafturile cu pro­duse standard, poţi vedea o poartă maramureşeană, împodobită cu ştergare: este standul special făcut de doamna Rodica pentru a-şi vinde marfa. Până în Bulga­ria şi Ucraina au ajuns prăjiturile tradiţionale făcute de ea. Sigur că nu a fost simplu. Şi aici a avut de respectat norme, legi şi reglementări. S-a luptat cu toate actele, a făcut toate dosarele care i s-au cerut, a învăţat ce e şi cum se întocmeşte un "caiet de sarcini" şi ce acte tre­buie să ţină. În cele din urmă, a reuşit să facă un produs local de succes. La mica pensiune pe care o are în Ocna Şugatag, mulţi turişti vin atraşi de faima mâncărurilor făcute ca acum o sută de ani. Doamna Rodica îmi pune trei prăjiturele rotunde pe o farfurioară. "V-am pus trei, că două nu e bine să pui. Vedeţi, nu e mare lucru. Eu fac asta, mai sunt alţii care fac dulceţuri sau mobilier sau ţesături sau horincă. Par nişte mici victorii, însă pen­tru noi sunt foarte importante câtă vreme prin lu­crurile astea mărunte păstrăm tradiţiile locului, în faţa valurilor de produse din import. Ne străduim fiecare, după cât putem, şi sperăm să nu ne pierdem identitatea de tot. Luaţi şi serviţi un pic de Maramureş dulce".
Am luat şi am servit. Am hotărât ca acel gust dulce, dar nu excesiv, aromat de aromele naturale ale ingre­dientelor, simplu şi nesofisticat, să fie gustul Cheilor Tătarului, al cerului deschis şi, foarte aproape, de pe platoul Ignis, al florilor de pe pajiştile sale. Iar la final mi s-a părut că simt un pic gustul de cimbrişor sălbatic.

Bunica

Preluca este un sat agăţat undeva în munte, în Ţara Lăpuşului. Ai zice că e dincolo de munte şi dincolo de munţi, aşa cum e aproape şi dincolo de timp. Pentru că viaţa şi lumea s-au retras de aici, dar nu de tot. Pen­tru că oamenii au rămas tot acolo, în casele lor pier­dute prin grădini neîmprejmuite; doar vremurile s-au înde­părtat un pic de ei. Au coborât la rădăcina muntelui, pe străzile asfaltate ale micului oraş Mănăştur. Poate de-asta livezile lor par pline de aer neatins şi iarba mai înaltă şi mai verde şi casele par mai case şi ferestrele lor mai ferestre. Bunica Floa­rea vântură nucile în şură. "S-or pierdut multe rân­duieli. Unele s-au păstrat la sărbători. Or plecat, da' or şi rămas, s-au căsătorit..." Se îndreaptă încet de spate şi mă priveşte cu ochi senini. O privire blândă, care îmi spune că ştie din ce lume vin: din­tr-o lume care înţelege puţin din lumea ei. Cu paşi mici, mă conduce în casă. "Avem oi, porci, găini. Avem cinci vaci, da' nu mai suntem oameni a munci, c-apăi eu îs slăbănoagă de-amu. Cu ele am trăit, cu animalele. Cu gospodăria mi-am crescut pruncii. Care cum s-o căpătat de-o fost mai mări­şor, o mai mârs cu animalele sau o stat cu ăi mai mici. Am făcut fân, am avut holdă de mălai şi de grâu. Acum nu mai avem, că se lucră numa' cu tractoarele, şi nu îs pe la toate căşile bani să le cumperi. Nu se mai lucră cu boii şi cu caii, cu plu­gu'. Da' am avut bu­cate. Iarna nu coboram nicări, căutam tot de vaci şi de oi. Nicări nu am plecat, că nu am lăsat nici pruncii, nici animalele în veci. Apoi duceai băle­garu' la câmp, şi dacă nu strân­geai toate fânurile, mai aduceai cu sania. Care cu ce avea. O fo şi grea viaţa, da' ne-am bu­curat de ea. Că dacă le ai pe toate ale tale... Şi noi am avut aşe, după munca noastră".
Îmi aduce, pe o farfu­rioară albă, slănină tăiată mărunt, brânză, roşii, ceapă şi o felie mare de pâine fă­cută în casă. Un păhăruţ de horincă.
"Se făceau jocuri în­tre cătunuri când le căşu­na. Luau ceteraşi. Mai sunt şi aici şi or fo ceteraşi buni, buni. Am mărs la horit când eram tânără. Meream. Îmbrăcam haine făcute de mâna noastră, nu zdrenţe de cumpărat, ca amu. Le făceam din fuior şi din bumbac şi din lână groasă. Făceam pânzele şi apoi le înfloram. Mă mir şi amu. Cânepa o topeam, o meliţam. Şi până se du­cea zăpada de pe dealuri, torceai şi lucrai şi o puneai să se albească. Trăiai după sudoarea ta şi era bine. Tot pe-atunci l-am cunoscut şi pe omu' meu. Păstă 60 de ani avem îm­preună. Când e omul tânăr, toate-s frumoase..."
Bunica Floarea merge până în cealaltă cameră şi se întoarce de acolo cu câteva că­măşi vechi, din tinereţea ei. Îmi arată cusătu­rile, pliurile, florile mici ţesute în pânza albă. De o simplitate extravagantă, de un rafina­ment şi un bun gust cum numai tinerele ţă­rănci aveau răbda­re să facă. În ţesă­tu­ra deasă se văd anii tinereţii, se aud chi­u­iturile cetera­şilor şi poţi mirosi nopţile state sub lună plină, prin livezi. Satul Pre­luca e departe, peste munţi. Dar poa­te într-o zi va coborî el peste vremurile de azi. Atunci Maramureşul va fi mai Maramureş din nou.

Surdeşti, la izvoare

Biserica din faţa mea plutea! Plutea, pur şi simplu, în aerul înserării. Lumina era roşiatică şi vedeam totul ca într-un vis. Iarba din jurul bisericii avea o cu­loare verde-cărămizie, aprin­să de amurg, şi părea că unduieşte mângâiată - nu de vânt, ci de acea forţă extraor­dinară ce ridicase de la pământ biserica. Câteva clipe am uitat să respir. Am ridicat pri­vi­­rea către vârful turlei, sus, tot mai sus, până când ultimele raze de soare m-au făcut să închid ochii. Când i-am des­chis din nou am văzut mai bine biserica din Surdeşti. Nu plutea, avea doar o streaşi­nă ciudată, dublă sau în două ape, încât îţi dă senzaţia că se mişcă şi urmează să se ridice de la pământ. Era prima oară când vedeam o astfel de biserică. Dar chiar şi aşa, turla ei foarte înaltă, graţia cu care se înalţă zvelt şi întreaga rotunjime şi perfec­ţiu­ne a acoperi­şului îţi dau senzaţia că oricând îşi poate lua zborul. În lumina acelei seri, acoperişul părea aco­perit nu cu şiţă, ci cu solzi de aramă. Ce crea­tură fan­tastică poate să fie o biserică de lemn! Am intrat înăun­trul ei, ca şi cum aş fi intrat în pântecul unei păsări uriaşe, gata să zboare. În ce cate­drală din lume te poţi simţi mai apărat decât în această bisericuţă, care te înveleşte cu lem­nul ei viu? Sfinţii pictaţi de mai bine de o sută de ani sunt atât de aproape, straiele lor sunt tocite de rugăciu­nile oamenilor. Culorile sunt şterse, dar cu o strălucire misterioasă. Spui o rugăciune şi simţi cum ea ţâşneşte către cer prin turla aceea, împre­ună cu ea. Înţelegi de ce e atât de înaltă şi ascuţită şi inima ţi se ridică şi ea sus, sus.
O rugăciune într-o biserică de lemn. Lemn luat din păduri secu­lare, neatinse, întocmai ca cea de la Strâm­bu Băiuţ. Încă de când erau brazi şi stejari ştiu aceste ziduri de lemn taina facerii lumii. Aici o spun împre­ună cu sfinţii. Îmi pare, iarăşi, că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădăcini neştiute încep să călătorească spre centrul pământului. Ori­cât s-ar schimba Mara­mureşul, intri într-o bise­rică de lemn şi te-ai întors la izvoare.
 
http://www.formula-as.ro/2013/1075/societate-37/o-plimbare-prin-maramures-16579

Share
The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019