”…Voi nimici carele de război şi caii din Ierusalim şi arcurile de război vor fi nimicite.” A doua zi după intrarea triumfală a Împăratului în oraşul martirizării sale, începe Săptămîna Patimilor. Începe şi o istorie a păcii? Se curăţă lumea de instrumentarul războiului? În mod evident, nu. Avem dreptul, în acest caz, să vorbim de un eşec al misiunii hristice sau de o victorie infinit amînată? Răspunsul ”teologic corect” este că textul nu trebuie citit în litera lui, în anecdotica lui exterioară.

Am citit acum câteva zile pe Incredibilia.ro că
„Dacă locuiești în Danemarca și te gândești să-i dai copilului tău un nume ieșit din comun, ar fi bine să consulți regulile oficiale. Dacă numele pe care-l dorești nu se află printre cele 7.000 de nume aprobate de autorități, ai nevoie de avizul special al guvernului danez”
şi m-am gândit că pe la noi e şi în acest domeniu, al botezării copiilor, un haos care contribuie la definirea personalităţii noastre colective. Haos, într-adevăr, este. Pe someseanul.ro am putut citi:
„În Anuarul Statistic al României figurau prenume ca Paracetamol, Termopan, Împărăteasa, Papanaş sau Televizor.”
Sunt şi altele (date de aceeaşi sursă): Superman, Bred (cu numele de familie Pit), Sentiment Brusli (2 prenume), Miss-America, Mihai-Eminescu, Tom-Mac Bil-Bob-Constantin (toate cele 5 prenume aparţinând aceleiaşi persoane),

O, Paştile cele mari şi preasfinţite,Hristoase;
o, înţelepciunea lui Dumnezeu, pacea şi puterea.
(Tropar, Canonul Învierii)
Observaţia lui Heraclit din Efes că totul curge, că totul e o trecere este de natură fenomenologică. Ea nu are merite morale.
Omul însă este o fiinţă morală. Acesta este lucrul care dă valoare şi sens existenţei sale.
A fi om, biologic şi psihologic vorbind, nu este lucru mare. A fi bun, a face binele, iată ce îl face pe om mare. O spune şi proverbul românesc în alţi termeni: „A fi mare nu-i mirare; a fi om e lucru mare”.
Binele şi răul sunt însă categorii metafizice, chiar dacă sunt comune vieţii umane.

Partea I
(Fața medaliei)
Interiorul luxos al unui partid de guvernământ din România postdecembristă. Trei spilcuiți, membri marcanți ai partidului, se foiesc pe scaune, își privesc insistent ceasurile, apoi dau semnalul pentru începerea conferinței de presă.
Primul spilcuit:
Iubiți reprezentanți ai presei,
cum știți, deja-i la noi un obicei
să-i informăm prin voi pe cetățeni
de cele-nfăptuite pentru ei.

Aşa spunea Eminescu în atât de duioasa lui poezie „Sara pe deal”. De bună seamă că pe vremea aceea lumea se uita mai mult în sus, spre Dumnezeu şi mai puţin spre est sau, cum se întâmplă acum, spre vest, când nici măcar sunetul care vine din est nu ne mai e pe plac... Încăpătoarea Catedrală care se înalţă în Bucureşti are deja cloptul ei cel mai mare gata. A fost turnat în Austria „„pe 11 noiembrie 2016 şi cântăreşte peste 25 de tone, mai precis 252 chintale. Are un diametru de 3,35 metri. Devine astfel cel mai mare clopot în mişcare din lume situat într-un edificiu religios, depăşindu-l pe cel din catedrala din Koln”, ne spune Flavio Zambotto. Aliajul de bronz utilizat este format din 78% cupru electrolitic, cu puritatea de 99,99%, şi 22% staniu electrolitic, cu aceeaşi puritate.[...]. A urmat verificarea şi acordarea lui. Clopotul a fost acordat pe nota DO2. La testare, toate rezultatele au fost excepţionale".”

În urma numeroaselor incriminări, spuse şi scrise, privind „cadoul” prietenesc pe care i l-am făcut, în februarie 1990, lui Gabriel Liiceanu, mă văd obligat să-mi recunosc, smerit, faptele şi să mă pun, gata de jertfă, la dispoziţia tuturor „organelor” acreditate, pentru lămurirea definitivă a cazului. De acelasi autor Trăiri bucureştene Imaginea „vorbită” a patriei De la Caragiale citire, cu melancolie Este adevărat că, la data amintită, am decis, prin ordin de ministru, să schimb numele, profilul şi conducerea Editurii Politice, transformînd instituţia pre-revoluţionară, organ ideologic al unui partid proaspăt desfiinţat, într-o editură de studii umaniste. I-am solicitat dlui Liiceanu să se ocupe de această „schimbare la faţă”, ca director al noii edituri, pe care a decis s-o numească „Humanitas”. Nu era vorba, însă, cum s-a spus, de o „privatizare”. Editura - o precizează ordinul ministerial de înfiinţare - rămînea „în subordinea Ministerului Culturii”.

«Cristos a fost numit în biserică Dumnezeu-om – această îmbinare exorbitantă este aceea care contrazice absolut intelectul; însă în ea unitatea naturii divine și umane a fost adusă la conștiința omului, a fost transformat în certitudine faptul că alteritatea, sau, cum se mai spune, finitatea, slăbiciunea, coruptibilitatea naturii omenești, nu este incompatibilă cu această unitate, după cum în ideea eternă alteritatea nu aduce nici un prejudiciu unității, care este Dumnezeu. Apariția este un om în prezență sensibilă. Dumnezeu în prezență sensibilă nu poate avea altă figură decât figura omului: în sfera sensibilului, a lumescului singur omul este ceea ce e spiritual; prin urmare, dacă spiritualul trebuie să fie în formă sensibilă, el trebuie să fie în formă omenească.» (p. 471)
Învățătura lui Cristos
«Problema este cum poate fi această învățătură, care este calitatea ei? Prima învățătură nu poate fi cum este ulterior doctrina în biserică – ea trebuie să aibă particularități care primesc în biserică cu necesitate, în parte, o altă determinare, iar în parte rămân în afară.