Au trecut 100 de ani de domnie a Imperiului Modern. Etalonul decăderii noastre spirituale, culturale și politice constă, printre altele, în rechizitoriile fără drept de apel pe care le facem Imperiului Țarist, ultima monarhie creștină, și mucenicului țar Nicolae al II-lea. Suficienți, odihniți de culmile progresului, nici nu ne mai încurcăm să cercetăm epoca și omul pe care îl executăm încă odată conform unei logici evoluționiste: “Dacă a pierdut puterea, înseamnă că a meritat să o piardă”. Până și cei care se drapează în culorile revenite la modă ale tradiționalismului (superficial) au aruncat anatema politică asupra țarului.

Mai mult, nu avem niciun fel de tresărire interioară sau jenă intelectuală când echivalăm țarismul cu bolșevismul, când îi punem pe țari lângă Stalin și Lenin, când comparăm Ohrana cu NKVD și KGB, când nu facem deosebiri între Gulag și exilul din Siberia, când punem semn de egalitate între barbarii sovietici și trupele civilizate ale imperiului, șamd. “Am un mare respect pentru marea cultura rusă, dar pentru ruși…”, declară senin omul echidistant al vremurilor din urmă.

,, Nu periclita o relaţie neacordând atenţie persoanei care vorbeşte. Treaba ta ca partener de conversaţie este să-l asculţi pe celălalt. Aceasta nu este o opţiune , ci o cerinţă de curtoazie. ’’ Debra Fine
Scriind aceste rânduri, am momente când încep să râd pur şi simplu . Îmi aduc aminte de mine pe la vreo 25-30 de ani, nerăbdătoare să-i ascult pe cei din jurul meu până la capăt.La un moment dat , o colegă ceva mai în vârstă mi-a spus:,, Tu nu ştii să asculţi? Nu mă mai întrerupe tot timpul! Lasă-mă să termin ce-am de spus şi după aceea vorbeşti tu!” Pe vremea aceea femeia de care vorbesc era unul dintre şefii mei. ,, Dar déjà ştiu ce vrei să-mi spui.”  i/am răspuns eu. Atunci mi se părea ciudată atitudinea ei şi o vedeam foarte arogantă. Peste ani am înţeles că avea dreptate, iar eu eram nepoliticoasă din pricina nerăbdării mele.
Alteori cădeam în extrema cealaltă: ascultam , dar nu spuneam nimic.

A trecut încă o campanie de recoltare de sânge în Sighetul nostru cenuşiu dar bine dotat cu gropi de toate formele şi adâncimile, atât pe carosabil, cât şi pe trotuarele noastre care nici măcar de promisiuni electorale nu sunt demne.
Recoltarea sângelui se face din nou acolo unde a fost în ultimii ani: la intrarea din faţa spitalului, aproape de fostul sediu al fabricii de perii, acum o clădire cu un magazin la parter şi la etaj cu nişte ferestre fără geamuri, triste şi plictisite în aşteptarea investitorului care ar putea să le readucă la viaţă.
Programul de recoltare sanguină a început de la 9. Cam la ora aceea am ajuns şi eu.

Papa Francisc critică „viaţa dublă” dusă de unii membri ai Bisericii pe care o îndrumă.
 În timpul predicii pe care a susţinut-o în cadrul slujbei private de vineri dimineaţa, Suveranul Pontif i-a criticat din nou pe unii dintre prelaţii care aparţin de cultul catolic, sugerând că preferă  oamenii sinceri care se declară atei în locul celor care spun că sunt religioşi dar duc o viaţă dublă în ipocrizie, scrie Gândul.
„Este scandalos să spui un lucru şi să faci altul. Este o viaţă dublă. Sunt cei care spun 'Sunt un catolic practicant foarte bun, întotdeauna merg la slujbă, fac parte din mai multe asociaţii' şi mai sunt şi aceia care spun 'Viaţa mea nu este una creştinească. Nu le plătesc angajaţilor mei salariile potrivite, exploatez oamenii, fac afaceri necurate, spăl bani. Duc o viaţă dublă'”, a spus liderul Bisericii Catolice, potrivit unei transcrieri Vatican Radio, citate de The Guardian.

Răspuns la răspunsurile aberante rostite de Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Necula,  la conferinţa de la Rădăuţi din 18.02.2017

Cu durere de păstor de suflete am vizionat, numită conferinţa, cu tema Copiii şi tinerii – Darul lui Dumnezeu pentru lume, organizată de mănăstirea Bogdana. Chiar dacă unii asistă cu plăcere la show-ul de tip stand-up comedy pe care-l propuneți ca mod de comunicare cu credincioșii în conferințele dumneavoastră, doresc a vă atrage atenția, atât eu cât și alți preoți din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, că sunteți departe de discursul pe care ar trebui să-l aibă un păstor de suflete. Nu o spun cu răutate sau din răzbunare, nu o spun pentru că m-ați denigrat înaintea credincioșilor din orașul în care sunt preot, ci din dorința curată de a vă îndrepta: sunteți străin de duhul pe care ar trebui să-l manifeste un păstor adevărat de suflete, sunteți străin de învățătura Părinților Bisericii care lipşte, din păcate, din cultura și limbajul dumneavoastră.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, societatea occidentala nu se trezise încă din șocul produs de apariția și acceptarea nazismului de către o așa mare masă de oameni, iar la scurt timp, cam pe la începutul anilor ’60, avea să înceapă să înțeleagă ce se petrecea și în spatele Cortinei de Fier.
Perioada Războiului Rece a fost, în acest Occident în curs de deșteptare, dominată social de mult fanatism în care americanii de rând își construiau buncăre anti-atomice în curți iar copiii lor învățau la școală cum să utilizeze o mască de gaze.
Pe plan sociologic și psihologic avem o preocupare crescândă ce dorea să înțeleagă cum a fost posibilă apariția Nazismului și Comunismului. Cum a fost posibil ca un mare număr de oameni să participe la atrocități inimaginabile fără ca aproape nimeni să reacționeze în vreun fel, nici victima, dar nici călăul?

Evenimentele din Decembrie 1989 au întors România pe dos (unii, ca alde Ion Ilici Iliescu, trag de conceptul „revoluție” ca gaia de maț) și, în cei 27 de ani scurși de atunci, încă nu s-a înregistrat acea vrere cârmuitoare, grație căreia țara să poată reveni la normalitate. Da, căci fiind știut faptul că în apele tulburi se pescuiește cu mai mult folos decât în cele limpezi, cui  naiba din gașca profitorilor interni și externi îi surâde ideea ca țara să se pună pe picioare? Asta ar însemna ca cetățenii români să fie stăpâni, nicidecum chiriași în propria lor casă/țară, ca legile să aibă aceeași nuanță aplicativă de la vladică până la opincă și ca democrația noastră original-declarativă să devină faptic-nedubitativă. Păi, mult mai simplu și mai profitabil pentru sistemul corupt până-n măduva oaselor, taman acel sistem care a pus România pe butuci, este ca-n masele de alegători să întrețină, cu demonică iscusință, speranța de mai bine și să cultive recunoștința pentru firimiturile azvârlite, astfel ca să-și poată face făcutele după perdeaua încropită din cârmuitori aparențiali...

Dragi români,

Generaţia tânără din România, vrea LUMINĂ, cât mai multă LUMINĂ, au arătat-o în stradă la unison, LUMINA care se naşte din ADEVĂR, sunt geniali, chiar dacă nu sunt iniţiaţi, aşa cum nici alte mari personalități nu a fost iniţiate, dar au fost şi rămas marii genii.

Iniţiaţii spun că primesc LUMINA, dar după 27 de ani de la Revoluţie, trebuiau să ofere la rându-i, semenilor, cât mai multă LUMINĂ.

Iniţiaţii sunt numiţi FII LUMINII, asemenea unor lampadofoare în jurul cărora să se adune cât mai mulţi semeni, pentru a vedea mai bine, a înţelege mai bine şi a se comporta mai frumos.

Familia a fost şi este constant prezentă în centrul misiunii pastorale şi sociale a Bisericii, deoarece aceasta reprezintă fundamentul societăţii umane, scrie Basilica.ro, preluat de Romanian Global News.
Patriarhul Daniel şi-a arătat, în repetate rânduri, susţinerea faţă de familia tradiţională care trebuie să facă faţă astăzi multiplelor provocări şi crize din societatea contemporană.
Familia se găseşte într-o situaţie fragilă şi dificilă, spune Patriarhul nostru, deoarece modelul însuşi al familiei tradiţionale este considerat de unii ca fiind învechit sau perimat.
Evidenţiind contextul actual dominat de o mentalitate individualistă şi secularizantă, care nu căută sfinţirea vieţii prin rugăciune, naşterea de copii şi creşterea lor în credinţa creştină, Preafericirea Sa trage un semnal de alarmă faţă subminarea valorilor tradiţionale ale familiei creştine.

Mai întâi o poveste. „Vrem să fim robi egiptenilor”

Știți povestea Exodului, nu? După vreo patru secole de sclavie petrecute de „fiii lui Israel” în pământ egiptean, Dumnezeu își aduce aminte de legământul făcut cu Avraam și hotărăște să-i scoată pe iudei din Egipt. Suntem, se pare, în vremea faraonului Ramses, prin anul 1290 înainte de Christos, iar numărul iudeilor aflați în Egipt în robie era, ne spune Biblia, de 600.000. Moise e cel pe care Iahve, Dumnezeul îndrăgostit, îl alege să-i ducă la împlinire hotărârea. El va conduce operațiunea „fugii din Egipt” și sub îndrumarea lui are loc traversarea deșertului înspre „Țara Făgăduinței” în care „curge laptele și mierea”. Moise e cel cu care, în timpul traversării, într-un tête-à-tête pe muntele Sinai, Dumnezeu reface legământul cu poporul lui Israel și tot el e cel căruia Dumnezeu îi dă „tablele” Decalogului, actul fondator al omenirii morale. Pe scurt, Moise e cel care-i scoate pe iudei din robie punându-i pe drumul spre libertate.