Dacă s-ar face un sondaj de opinie, sunt absolut convins că cei mai mulți dintre concetățenii noștri, în primul rând cei unși cu toate alifiile ipocriziei, lăcomiei și descurcărelii, ar spune ca la cartea globalismului și cosmopolitismului că ei sunt vrednici români și că-și iubesc atât de mult țărișoara în care s-au născut (care, chipurile, acuma nu mai poate să mulțumească hoiturile tuturor!), încât – la o adică – n-ar ezita să-și dea viețile, mai mult sau mai puțin inutile, întru apărarea de-a-ndoaselea (prin ponegrire și batjocorire, atunci când o cer interesele personale și/sau de clan) a românismului și a meleagurilor natale.
    Cum altfel, când aproape toți ăștia acționează după exemplul oferit de detestabilul miliardar Ion Țiriac (cosmopolitul ăsta se crede un mare român, dar n-am știre să-și fi ajutat în mod consistent compatrioții în vremuri de restriște, precum cele pandemice, chit că a profitat de pe urma lor cu vârf și îndesat), respectiv nu se abat cu o iotă de la faimoasa clasificare naeionesciană a locuitorilor de pe aceste meleaguri în români și buni români.

Te uiți la orbanieni (că alde Șică Mandolină, Raluca Turcan, Florin Cîțu, Rareș Bogdan, Costel Alexe, ministrul „Grindă” sau culturnicul Bogdan Gheorghiu nu sunt liberali nici măcar de leac!) și, funcție de starea psihică, ba te minunezi, ba te umflă râsul, ba te înfurii ca naiba când iei aminte la sistematicul dezastru de pe meleagurile noastre (desigur, de câteva luni „ocrotit” și generos alimentat de enigmaticul coronavirus), tot acest carusel politrucianist fiind intens cosmetizat mediatic și condimentat cu statistici măsluite, cu confruntări eminamente sterile și cu promisiuni înfăptuite doar parțial și accidental, în consecință, constant nesemnificative pentru uriașele trebuințe ale grosului nației: nivelul general de trai, respectiv gradul real de cultură, sănătate și educație.
    Ați văzut vreun politruc postdecembrist care să se rușineze și, eventual, să-și pună cenușă în cap pentru contribuția sa (mai mare sau mai mică, funcție de rolul decizional) la crucificarea României, știut fiind faptul că în luna decembrie 1989, adică după asasinarea cuplului Ceaușescu taman în ziua de Crăciun, ea a fost înșfăcată de sinistra troică alogeno-bolșevică Brucan-Iliescu-Roman fără niciun cent datorie externă, dimpotrivă, cu creanțe de câteva miliarde dolari, nerecuperate integral până în prezent?

Existența coronavirusului este, din păcate, indiscutabilă și – cu excepția teribiliștilor, respectiv a neîncrezătorilor sau negaționiștilor încă neafectați – cam toți pământenii sunt conștienți de riscul infectării cu perfidul vrăjmaș și de groaznicele suferințe pe care le produce după încuibarea sa în corpul uman.
    Prin urmare, problema fundamentală a acestei pandemii nu constă în dovedirea ei de către organismele internaționale (de exemplu,OMS – Organizația Mondială a Sănătății) și autoritățile cu rol decizional la nivel național sau suprastatal (directive, restricții, statistici mai mult sau mai puțin discutabile), ci în modul cum cetățenii unei țări, fără ingerințe politice sau presiuni psihice, sunt pregătiți de cârmuitori pentru cele două faze:
    1)Faza prevenirii prin acte normative (la noi, de pildă, starea de urgență, starea de alertă, recenta lege a carantinării) și prin stresantele mesaje guvernamentale din mass-media cu purtatul măștii, spălatul des pe mâini, evitarea aglomerațiilor și păstrarea distanței sociale;

Indiscutabil că poetul latin Titus Lucretius Carus (pe scurt, Lucrețiu) avea dreptate atunci când, în urmă cu peste două mii de ani, enunța în celebrul lui poem De rerum natura (Despre natura lucrurilor) că Ex nihilo nihil (Din nimic nu apare nimic). Da, căci pentru confortul și comoditatea logicii noastre, infinit inferioară metalogicii divine, este realmente necesar să presupunem că Însuși Atotputernicul n-a creat macrouniversul și microuniversul din nimic, ci din preaplinul dragostei Sale, respectiv din inepuizabila Sa energie.
    Iar acest punct de vedere este în perfectă concordanță cu cele mai recente „adevăruri” ale științei: Nimic nu poate veni în existență de la sine și „Cele mai multe particule elementare, dacă nu cumva chiar toate, pot fi create prin materializarea energiei”! Ultima axiomă îi mulțumește atât de mult pe atei, încât aceștia sunt dispuși să-I recunoscă Mântuitorului „unele vindecări” (doar cele pe care ei le atribuie unei „acțiuni psihosomatice” sau „puterii spiritului asupra materiei”), dar resping cu îndârjire prostească majoritatea miracolelor hristice, considerându-le „pure născociri sau întâmplări fundate pe realități deformate de către tradiție”. Altfel spus, nu poate să fie real ceea ce depășește ridicola putere de înțelegere a „științificilor”, întrucât ei stabilesc nestatornica graniță dintre adevăr și fals, dintre realitate și fantezie...

Școala online nu poate fi altfel decât temporară, iar aspectul temporar ar trebui relevat mereu, spune președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, care este de părere că a sugera că acest sistem este bun și va fi permanent „înseamnă a semăna vânt”.
Școala online este o alternativă impusă și necesară în acest moment, dar nu poate fi o soluție permanentă, spune academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române.
„Școala generalizată online nu poate să fie decât temporară, iar aspectul temporar trebuie relevat mereu; nu se cuvine să creăm o psihoză din care să reiasă că această criză va însemna de-acum normalitatea. A sugera sau a spune direct că școala online sau va fi permanentă de-acum încolo și că această soluție este foarte bună înseamnă a semăna vânt. Este ca și cum am vrea să convingem lumea că mâncarea-surogat este mai sănătoasă decât hrana naturală. Școala online este alternativa impusă și necesară în acest moment. Am făcut școală în afara școlii din martie 2020 încoace și am constatat ușor ineficiența ei. Dovada cea mai palpabilă este faptul că materia în acele luni păcătoase nu a devenit materie de examen nicăieri, în nicio împrejurare. Guvernul a făcut bine prevăzând trei , dar deopotrivă guvernul și noi trebuie să tindem spre aplicarea soluției firești”, spune Ioan-Aurel Pop.

    În proporții diferite, cam toți pământenii au de suferit din cauza enigmaticului coronavirus. Dacă nu în mod direct (prin infectări și tratamente, cel mai adesea păgubitoare pentru psihic), atunci sigur în mod indirect: prin demențiala frecvență cu care le este servită cetățenilor, pe toate canalele mass-media, teribila picătură chinezească a avertismentelor oficiale (cică din grijă pentru sănătatea alegătorilor), precum și prin restricțiile care decurg cu necesitate politico-demonocratică din statisticile întocmite de autoritățile obediente, adică taman pe gustul păpușarilor planetari.
    Nici nu-i de mirare că în aceste condiții, tot mai tulburi și mai tensionate (cu autorități, așa ca ale noastre, care-și dau cu stângu-n dreptul și cu „specialiști” ce urcă neîncrederea poporenilor până la cotele disperării), iau avânt teoriile conspiraționiste de felul războiului mondial psiho-biologic, întru reducerea populației globului până la nivelul/numărul statornicit de guvernul mondial din umbră: cel mult două miliarde în opinia ticăloșilor cu pretenții umanitariste, sub un miliard în strategiile atotnimicitoare – prin poluare, mâncare chimizată și medicamente contrafăcute – ale bestiilor radicale!

 Am vorbit în eseurile anterioare despre multe subiecte contemporane. Prin prisma celor întâlnite sau a celor întâlniți, am descris ipocrizia, egoismul, fariseismul, snobismul, prostia pe diferitele ei paliere, dar nu am avut timp până astăzi să aștern câteva cuvinte despre eroziunea elitelor.
            Pentru că, fie că ne place să recunoaştem sau nu, în toate societăţile există elite. Unele adevărate, altele proclamate.
            Insă, indiferent de societate, elitele adevărate se distanțează de nivelul mediu,  nu prin gesturi grobiene, nu prin acte care să nască comentarii peiorative, ci prin noblețe, rafinament, eleganță, dar mai ales educație.
            Este absolut normal ca un erudit să-și formeze propria colectivitate, să adune în jurul lui alți erudiți și prin prisma subiectelor culese din mediul în care trăiește alături de cei mai puțin consacrați intelectual, să ajute prin sfaturi, idei, susținere materială și morală, dezvoltarea ascendentă a societății.

Nu cred că, după opt luni de fușăreală într-ale cârmuitului, mai sunt mulți români care consideră că orbanienii, cu nemeritata poreclă de liberali, constituie colacul de salvare al României postdecembriste, asta deoarece înșiși liberalii (singuri sau, cel mai adesea, în halucinante alianțe politrucianiste, inclusiv cu pesediștii) au contribuit din toate puterile la punerea acestei țări pe butuci.
    Dimpotrivă, este de presupus că de-o atare firească neîncredere sunt încercați tot mai mulți membri cu scaun la cap din respectiva formațiune, îndeosebi acuma când – din pricina unor palavragii și necalificați precum Șică (Mandolină) Orban, Raluca Turcan, Florin Cîțu, Violeta Alexandru, Monica Cristina Anisie, Ion Marcel Vela, Nechita-Adrian Oros, Costel Alexe sau ministrul Grindă – ei simt cum li se împuținează șansele la localele și parlamentarele din acest an, căci una este să-ți dorești încășcăvălirea când te afli în opoziție și cu totul altceva este ca acesta (cașcavalul) să-ți stea tot mai des în gât pe perioada guvernării după ureche.
    Atâta doar că ăștia (unii din teamă, cam toți din interes de gașcă) nu concep să dea glas neliniștii lăuntrice și nemulțumirii în creștere față de lamentabila prestație a mai-marilor cu funcții decizionale în statul paralel și la vedere.

Ce are în comun liberalismul postdecembrist, îndeosebi actualul liberalism iohanniano-orbanian, cu adevăratul liberalism interbelic, pe care Vintilă Brătianu (fratele mai mic al eminentului om de stat Ionel I.C. Brătianu) l-a sintetizat în articolul-manifest „Prin noi înșine!”, articol publicat pe 3/16 mai 1905 în ziarul „Voința poporului”, și a cărui doctrină economică va fi atât de remarcabil pusă în practică pe perioada guvernărilor liberale dintre anii 1922-1926 și 1927-1928 (exact în aceste perioade Vintilă a fost ministru al Finanțelor!), așa încât anul 1938 constituie, până în ziua de azi, apogeul dezvoltării noastre economice din toate timpurile și, desigur, vârful prosperității reale și generale a românilor?
    În paranteză fie spus, tocmai aceste considerente m-au determinat anul trecut să elaborez cele nouă articole din seria La trecutul mare un prezent minor, serie subintitulată De la politicienii trecutului la politrucii prezentului, în care, printre alții (Al. Ioan Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand Întregitorul, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache), să creionez portretele politico-spirituale ale unor liberali referențiali pentru istoria noastră contemporană, precum Ionel I.C.Brătianu și I.G.Duca.

Știam că România este țara paradoxurilor, pe care postdecembrismul le-a ridicat la rangul de politică națională: țară încă bogată și cu cei mai mulți săraci lipiți pământului din Uniunea Europeană; nație cu impresionante tradiții creștinești-umanitare și cu cei mai mulți tâlhari nepocăiți/neîncarcerați la mia de locuitori; statul cel mai neputincios-caraghios din marea familie europeană și cu cei mai mulți funcționari plătiți regește; societatea cea mai apatico-resemnată de pe bătrânul continent și cu cea mai mare și mai penibilă densitate patriotardă la suta de alegători, care sunt sistematic duși cu preșul de către politrucii necinstiți, necalificați, lași, demagogi și trădători.
Aparent, toată această uriașă și neîntreruptă mascaradă postdecembristă nu are nimic de-a  face cu planul moral-filosofic, în sensul paradoxului gândirii existanțialiste, paradox arătat de filosoful danez Søren Kirkegaard („Trebuie să ucidem speranța terestră, căci numai atunci ne vom mântui prin adevărata speranță”) și „tradus” de Abert Camus prin următoarea opinie despre kafkianism în textul Speranța și absurdul în opera lui Franz Kafka din Apendix-ul la eseul Mitul lui Sisif (RAO, International Publishing Company, 2001): „Trebuie să fi scris Procesul pentru a putea să scrii Castelul”...