Dacă privim harta Europei din punct de vedere pandemic, cu culorile ce rezultă din statisticile oficiale în ceea ce privește rata infectărilor și numărul răpușilor de virus, vedem că România constituie singura pată integral neagră, indubitabil semn că aici lucrurile sunt, taman ca într-un pandemoniu, complet scăpate de sub controlul autorităților necalificate. Iar această necalificare (a se citi „impostură”), consistent combinată cu prostie, minciună și aroganță, mai bine spus cu dispreț față de uriașa masă a românilor sărăciți și umiliți tocmai de ei, se constată în toate instituțiile centrale ale statului: Parlament, Guvern, Președinție.
    De unde normala neîncredere a românului de rând în toate aceste instituții nevolnice și – mai mult sau mai puțin – antinaționale (vezi superprofitabilele drepturi ale companiilor transnaționale și ale băncilor neromânești), la care, mai nou, se adaugă cutremurătoarele dovezi de jaf din sânul Bisericii ortodoxe, potlogării știute, tăinuite și discret dirijate de însuși patriarhul Daniel (atenție, ne informează Recorder, din Consiliul de administrație al Bisericii Ortodoxe Române face parte și Ioan Aurel Pop, controversatul și necușerul președinte al Academiei Române).

    După aproape o săptămână de la trântirea Cabinetului Cîțu prin votul parlamentarilor PSD-USR-AUR, iată că mocăitul de Klaus Iohannis (alții îi spun ba plăvanul, ba slugoiul occidentalilor) l-a numit premier pe dubiosul Dacian Julien Cioloș, fostul prim-ministru al „tehnocraților” din nevrednica perioadă (pentru țară) nov. 2015 - ian. 2017, noul președinte al făcăturii neomarxiste USR-Plus și – susțin persoanele avizate – omul francezilor (nu degeaba s-a „specializat” în Franța și este căsătorit cu o franțuzoaică), după cum sasul cotrocenizat este, pe față, valiul nemților în vilaietul numit România postdecembristo-unionistă.
    Adică, o demonocratică împărțire a primelor două funcții executive din actualul stat român jalnic (președintele de/din partea nemților, premierul de/din partea francezilor), totul spre deplina armonie (!) în Uniunea Europeană cu rol decizional și înspre incomensurabila pagubă a grosului românilor.

    Ar fi interesant să aflăm (desigur, pur informativ, nicidecum întru liniștea grosului omenirii) cam câți dintre locuitorii planetei Pământ nu se sinchisesc de înjositoarele „recomandări” ale Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) și de restricțiile „democratice” la care, tot acuși-acuși, se dedau guvernele obediente ale lumii de rahat în care ne târâm existențele (cică alde ăștia o fac pentru protejarea/imunizarea cetățenilor – cu botnițe obligatorii și făcături supranumite vaccinuri anti-Covid, în realitate pentru înfăptuirea criminalelor planuri ale sforarilor planetari de reducere a omenirii prin poluare, înfometare pe întinse zone ale globului, respectiv prin îndoparea celorlalți cu alimente cancerigene, nu în ultimul rând prin avorturi și medicamente contrafăcute, care nu sunt fabricate ca să-i vindece pe bolnavi, ci doar să-i facă dependenți de ele și astfel să sporească necontenit nerușinatele superprofituri ale cartelurilor farmaceutice).

Se spune că presa scrisă și vorbită (radioul, televiziunea) ar fi, după cele trei puteri existente în orice țară și separate constituțional în fiecare stat cu pretenții democratice (puterile  legislativă, executivă și judecătorească), cea de-a patra putere, care – prin curajul și obiectivitatea/imparțialitatea slujitorilor ei – are (mă rog, ar trebui să aibă!) nu doar un fundamental rol educațional cu funcția sa cetățenească de formare a opiniilor, corecte au ba, ci și acela de a semnala la timp derapajul uneia dintre puteri (în principal puterea executivă), în sensul restrângerii atribuțiilor firești ale celorlalte două (fie prin abuz și ticăloșie politrucianistă, fie prin corupție la cel mai înalt nivel și șantaj legalizat), astfel contribuind la apariția și întărirea celor mai toxice forme ale unei demonocrații originale, precum postdecembrista făcătură dâmbovițeană.

Da, iată că se poate și așa ceva: o moțiune împotriva unei persoane! E drept, acea persoană nu e una oarecare, adică un oltean de rând (total neînzestrat în plan moral-spiritual, însă puternic împins din spate de năbădioasa sa ambiție politico-materială și – după cum se zvonește mai nou – de către Serviciul postdecembrist pentru Informații Externe, alias SIE), ci actualul premier al României, adică agasantul, nedemnul și necalificatul Florin Vasile Cîțu.
    Cu alte ocazii (vezi articolele „Guvernul Cîțu fără har, în străchini calcă iar și iar...”, „Cu Cîțu astăzi la timonă suntem o nație atonă...”, „Cinism cu carul și competență cu paharul din partea actualilor liberali”, „Techergheul premier Florin Cîțu”) am demonstrat, cu argumente irefutabile, că acest ipochimen, extrem de nociv pentru întreaga nație prin nemeritata funcție pe care (încă) o deține (pentru că așa vor mușchii lui Klaus Iohannis), este în primul rând un triplu „t” (tembel-trufaș-tenebros) și abia pe urmă, dar nu în ultimul rând, „agasant, nedemn, necalificat”.

    Te uiți la năucitoarea ascensiune politică a lui Florin Vasile Cîțu și-ți spui că el este prototipul (ne)omului postdecembrist: elev submediocru și cu școala pe sponci în perioada antedecembristă (a se citi „notat cu patru la examenul de treaptă, mutat din pix la un liceu cu profil tehnic și cu două nereușite succesive la Academia de Studii Economice din București”), care - iată că - după lovitura de stat din decembrie 1989, nu numai că ajunge student, masterand cu cântec și doctorand de tot hazul la Colegiul american „Grimmell” din statul Iowa, specialitatea Economie/Matematică (cine l-a trimis și i-a finanțat 10 ani de zbenguială în SUA?!), dar – după întoarcerea în țară cu nemeritata faimă de mare finanțist – se face liberal de formă și din interes, rampa politrucianistă de lansare spre comodul și generosul fotoliu de senator în Parlamentul României, apoi spre acela de ministru al Finanțelor Publice și, în cele din urmă, de premier.

Se mai îndoiește cineva de faptul că lumea de azi este cu gaibaracele în sus sau că – vorba lui Eminescu – „s-a întors mașina lumii”?! Dacă da, atunci acei îndărărătnici neîncrezători n-au decât să privească în jur. Lesne vor vedea, îndeosebi când pielea lor este în joc la slujbă sau pe la diverse instituții (primărie, judecătorie, administrația financiară, poliție, bănci etc.), că negrul a devenit alb, răul a luat locul binelui tradițional și minciuna îi dă cu tifla adevărului. Adică ceea ce educația (potrivit dictonului ”Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu face”), credința (în principal „Decalogul”), bunul simț și înțelepciunea multiseculară a tradițiilor ne asigurau până mai ieri că este uman și plăcut Atoatefăcătorului, astăzi – printr-o cultură tot mai precară (vezi alarmantul spor al falșilor culți și al analfabeților funcționali), o educație de-a-ndoaselea (prin încurajarea până la disperare a nesimțirii, respectiv a datului din coate) și o tot mai năucitoare raportare/racordare a politicii (inclusiv cea internațională) la jegul numit „corectitudinea politică” – nu numai că unele noțiuni fundamentale (precum mamă, tată, familie tradițională, naționalism, patriotism, bărbat, femeie ș.a.m.d.) sunt sistematic ofensate și îmbotnițate de atotputernicii apărători globaliști ai sodomiților, care devin tot mai odioși prin revendicările lor dezechilibrante pentru întreaga omenire, și că prin atari abuzuri sunt rănite/sluțite toate limbile (nu „mamă” și „tată” sunt primele cuvinte învățate și rostite de copii?), dar însăși cultura consacrată și cea viitoare va avea serios de suferit din pricina acestor absurdități impuse de păpușarii planetari.

Etichetele puse de "progresiștii" de azi cruciadelor, spun că ar fi fost razboiae laice, cu intenții acaparatoare, sub pretextul religiei. Eventual, afirmă că religia a provocat războaie de jaf, care au adus numai nenorociri. Studiind epoca și refăcând mentalitatea generală, lucrurile nu arată așa. Dar deloc. Nu putem exclude ideea că războaiele sfinte au fost utilizate și în scopuri laice. Capetele încoronate ce au participat la lupte, împărțirea teritoriilor cucerite, cucerirea Constantinopolului(?!!!) creștin, la ațițarea venetenilor, arată că s-a intimplat și așa ceva. Din păcate. Dar ideea de bază era adînc implantată în conștiința maselor credincioase. "Țara Sfinta" trebuia eliberată de sub ocupația păgână. Nu poți să înțelegi mentalitatea preistoricilor, anticilor și medievalilor, dacă faci abstracție de credință. Aveau cu totul altă mentalitate, atunci. Religioasa. Că așa stau lucrurile, o dovedesc numeroase fenomene.

În Matei 4/4 („Ispitirea lui Isus Hristos”) stă scris pentru eternitate: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Dacă astfel stau lucrurile, căci sunt chiar cuvintele prin care Mântuitorul l-a pus la punct pe Ispititor, și dacă apostolul Pavel ne spune cât se poate de clar în 1 Timotei 6/7: „Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim și cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns”, nu poți să nu constați cu uimire și indignare furibundele zbateri în plan material (case fățoase, mașini bengoase, purcoaie de bani mai mult sau mai puțin necușere) nu numai din partea credincioșilor circumstanțiali și/sau de fațadă (ei sunt bisericoșii cu ștaif!), ci chiar din partea slujitorilor altarului – preoți și pastori. Da, pentru că alde ăștia își permit să distorsioneze în sensul dorit de respingătoarea lor lăcomie (cică activismul, inclusiv al unora ca ei, este motorul progresului social!) atât normalitatea subliniată de apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni 3/10 („Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce”), cât și superbul îndemn al unui protopărinte: „Să crezi ca și cum ai muri chiar mâine și să muncești ca și cum ai fi nemuritor”...

Într-o lume clar improprie visului și poeziei, într-o lume cu sisteme de valori răsturnate (re)întoarcerea la esențe mai este greu cu putință.
Situația este agravată de faptul că se citește din ce în ce mai puțin, paradoxal și ca efect secundar al bombardamentului informațional și al invaziei de scriitorași extrem de vocali pe rețelele de socializare, mai nou spațiu de polemică și de ascuțire a săbiilor ori penelor.
Ciudata situație cu care ne confruntăm alimentează din plin scuzele unora ce invocă graba, preocupările zilei, programul încărcat.
Eu îi plâng pe cei care se plâng de faptul că astfel de semeni stau cu spatele întors la carte ori la vreun alt produs media.
Ei bine, este tot mai evident faptul că oamenii se folosesc de inflența pe care o au într-un domeniu sau altul într-o încercare de a impune  puncte de vedere, produse ori viziuni.