Baia Mare cum era altădată
Trebuie să spun că descoperind acest minunat oraș, în 1955 și starea aceasta de repulsie, care mi-a dat o impresie de pustiu selenar (citit pe atunci cu Jules Verne în Mână) pentru mine ca un țânc care eram, sigur că pădurile eminesciene nu aveau farmecul pădurilor de aici din Nordul țării. Eu care ”îmi umpleam plămânii cu aerul curat al pădurilor” culegând alune sau zmeură, adesea ciuperci, încercând să merg pe malul Săsarului, cum zilnic o făceam pe malurile Someșului, efectiv m-am îngrozit, trecând pe locul unde acum este Biblioteca Județeană ”Petre Dulfu” loc în a cărui albie se întâlneau vasarâșul minei ca o urină de cal bolnav și cu ce se ”scurgea” de la abator...
După această expediție, la doi colegi i-au venit părinții și i-au luat de la școală. Ar fi venit poate și ai mei, dar eu nu aveam pe atunci așa ceva. Cum scriam mai în față, ce se făcea pentru mineri cam toate erau improvizații și chiar construcțiile păreau ”desăvârșite” de oameni fără calificare.