26 iunie, Ziua Internațională de Luptă împotriva Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri

Problema mondială a drogurilor este o provocare complexă ce afectează milioane de oameni din întreaga lume. Multe persoane care consumă droguri se confruntă cu stigmatizarea și discriminarea, care le pot dăuna și mai mult sănătății fizice și mintale și îi pot împiedica să acceseze ajutorul de care au nevoie. (UN, International Day Against Drug Abuse and Illicit Trafficking | 26 June)

Ziua Mondială împotriva Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri, marcată pe 26 iunie, a fost stabilită de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1987. Scopul acestei zile este de a sensibiliza opinia publică cu privire la problema majoră pe care o reprezintă drogurile pentru societate și de a încuraja acțiuni pentru reducerea consumului și traficului de droguri.

    Cu siguranță că unii cititori vor fi surprinși că am pus termenul democratic între ghilimele. Da, căci el, care reprezintă coloana vertebrală a aparențialei democrații moderne, este în fond o imensă păcăleală pentru cei mulți și o necontenită aflare în treabă pentru catindații, din ce în ce mai numeroși și mai necalificați, la funcțiile decizionale din comunități (comune, orașe, municipii, județe, landuri), state și conglomerate suprastatale de tipul Uniunii Europene.
    Mai întâi că democrația sau puterea poporului nu este invenția occidentalilor (englezi, francezi, germani, italieni), ci a minților luminate din orașele-state antice grecești, unde se aplica în mod direct: aspirantul la puterea politico-juridică din respectivul stătuleț (Atena, Sparta etc.) își expunea ideile în auzul concetățenilor din agoră, care pe loc îl confirmau în postul vizat prin aplauze sau, dimpotrivă, îl izgoneau prin huiduieli.

Azi, 9 mai, sărbătorim două momente de importanță majoră în istoria noastră și a Europei: Ziua Europei și Ziua Independenței de Stat a României. Această zi marchează atât momentul în care, în 1877, România și-a proclamat independența de stat, dar și cel în care, în 1950, a fost pusă piatra de temelie a ceea ce astăzi este Uniunea Europeană, prin Declarația Schuman.
Trăim un moment extrem de important pentru întreaga Europă iar peste o lună de zile, în 9 iunie, ne vom exprima votul nu doar în cadrul alegerilor locale, ci și pentru alegerile europarlamentare. Aceste alegeri sunt esențiale pentru viitorul nostru în cadrul marii familii europene, deoarece vom decide cine ne va reprezenta interesele în Parlamentul European. Județul Maramureș are un candidat important la alegerile europarlamentare în persoana lui Florian Sălăjeanu. Profesionalismul său și dedicarea pentru valorile europene sunt garantul că Maramureșul și România vor avea o voce puternică în inima Europei, pentru că Florian Sălăjeanu este omul potrivit să ne reprezinte interesele, promovându-le cu cinste și integritate.

    Când spunem că „istoria nu se repetă”, trebuie să avem în vedere faptul că (vizibil pentru orice om atent și cu discernământ) ea nu se învârte orbește în cerc, deoarece forțele transumane ale progresului istoric (de ordin cultural-civilizatoriu) se alimentează neîntrerupt  din acumulările materiale (producția de bunuri) și spirituale (cultural-artistice, științifice, religioase, ideologice) ale întregii omeniri, pentru a genera sensul ascensional al spiralei fizice (triada consum-comoditate-confort) și cel descensional al spiralei psiho-morale (satanism, sodomie, libertinaj, cruzime, ipocrizie, nedemnitate, needucație, falsă cultură), pe cilindrul sau – mai nou, în era globalizării – pe conul aspirațiilor umane.

Cu mii de ani în urmă, Socrate punea bazele gândirii antropocentrice prin celebrul său „Gnothi seauton” (Cunoaște-te pe tine însuți), convins fiind că numai cunoscându-și sinele, omul are posibilitatea să se autoperfecționeze și să cunoască adevărul. Or, cunoașterea de sine este axul central al Zen-ului japonez, iar cunoașterea adevărului (firește, a Adevărului absolut) constituie piatra unghiulară a creștinismului, după cum suntem încredințați în Evanghelia după Ioan 8/32: „Adevărul vă va face slobozi”!
    Acuma, sigur că budismul Zen este departe de statutul universalist al creștinismului, prin aceea că „nu și-a însușit nimic din ceea ce caracterizează o religie în sensul firesc al cuvîntului” (Octavian Simu în Civilizația japoneză tradițională, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984): nu are nicio zeitate, nu încurajează niciun cult, nu recunoaște nemurirea sufletului și nu crede în supraviețuirea de după moarte.

    Tare plângăcioși au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.
    Firește, o asemenea performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.

    Nu-i zi de la bunul Dumnezeu în care să nu ni se furnizeze dovezi concludente că oamenii se tot împuținează pe măsură ce populația lumii crește: pe unii (găinari, tâlhari, violatori, criminali, scandalagii, teroriști, torționari) ni-i pune sub ochi presa mereu în goană după senzaționalul la modă, acel senzațional ce pendulează neobosit între dezagreabil și oribil, pe alții ni-i scoate în cale păcătoasa asta de viață.
    Dar dacă pe primii ai posibilitatea să-i ignori (fie sărind peste cele mai penibile pasaje din presa scrisă, fie ferindu-ți privirea de imaginile etichetate de știriști ca fiind „cu impact emoțional”), nu la fel stau lucrurile pe trotuar sau pe trecerea de pietoni, unde gorilele mai mult sau mai puțin tuciurii te înjură și sunt gata-gata să te rupă-n bătaie pentru că ai curajul să protestezi după ce nu te-ai lăsat strivit de mașinile lor bengoase, ori în predilectele cotloane publice ale aflării în treabă, unde indolența și sfidarea birocraților, la fel ca exasperarea și neputința solicitanților, a atins maxima înflorire cu neprecupețitul ajutor dat de informatică.

Motto: Societăţile viitorului sau vor fi tot mai inculte
                          sau nu vor mai fi deloc!

    Având de regulă un scop în sine, cugetarea filosofică (mă refer la adevărata filosofie, respectiv la cugetarea substanţială sau ezoterică, nicidecum la exoterismul cugetării aparenţiale, acea filosofare de doi bani care se practică pe toate drumurile), cugetarea filosofică, prin urmare, din punct de vedere strict utilitar nu valorează, vorba unui gânditor, nici măcar cât o varză. Lucru, de altminteri, recunoscut şi de Aristotel. Întrebat fiind odată la ce foloseşte filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat cu mândrie: „Şi tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre ştiinţe!” Da, ştiinţă, căci definiţia dată de Stagirit filosofiei, sună astfel: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.
    „Mda, vor strâmba din nas ştiinţificii zilelor noastre pragmatice. Poate că pe-atunci, când filosofia acapara în grabă tot ce era zămislit de mintea umană, orgoliul aristotelic era întemeiat. Dar astăzi...” Şi poţi să nu le dai dreptate acestor atotştiutori neîncrezători?!

Motto: Și ce-a mai fost iar o să fie,
cu-aleși școliți în pungășie.

    Poate că pe ici, pe colo mai sunt naivi care speră că alegerile locale, comasate cu europarlamentarele (liste separate pentru primele, liste comune pentru eurodeputații „rotativilor”) din 9 iunie, posibil o nouă Duminică a Orbului, vor aduce cu ele niscaiva schimbări. Nu mă număr printre aceștia, nu fiindcă nu le-aș dori (mă rog, ca tot românul amăgit peste trei decenii  cu luminița de la capătul tunelului), ci fiindcă nu le cred posibile pe cele în bine. Și nu le cred posibile, întrucât este lesne de dedus din tot ce mai mișcă-n țara asta temeinic pusă pe butuci, că sforarii interni și externi nu doresc acest lucru: Sforarii interni (ticăloșii vânduți străinilor) pentru că, prin netrebnica lor contribuție, au făcut ca sărăcia și asimetria socială să devină, vorba lui Caragiale, starea naturelă din această țară crucificată; sforarii externi (adevărații păpușari planetari) pentru că numai de formă nu le convine prelungitul circ de pe aceste meleaguri (regula istorică este că o stare prelungită de improvizație politico-economică, generează nemulțumirea care cu necesitate duce la revolte, dar regula este copios contrazisă de proverbiala răbdare romînească!), în fond însă le convine de minune, știut fiind faptul că cel mai bine se pescuiește în apele tulburi.

    Potrivit scurtei introduceri, datată martie 1994, cartea Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, pe care autorul o numește „articol”, a fost scrisă de Aleksandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1970 (pentru Pavilionul canceroșilor), în timpul lungului său exil (de la expulzarea și ridicarea cetățeniei sovietice pentru disidență, până la revenirea în Rusia în anul 1994, după reprimirea de la Mihail Gorbaciov, în anul 1990, a cetățeniei sovietice).
    Opusculul impresionează cititorul atât prin dârza obiectivitate cu care autorul prezintă rezumatul istoriei rușilor, inclusiv epocile considerate de vârf în istoriografia ruso-sovietică (reformele lui Petru I, expansionismul promovat de țarina Ecaterina a II-a, bolșevismul și stalinismul), cât și strigătul de durere al acestui mare și autentic rus la vederea/constatarea dezastrului rusesc, prin comparație cu prosperitatea apuseană (în special cea americană), totul din pricina politicii stupide pe care au dus-o nu numai țarii ruși, ci și liderii sovietici.