„Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: Nu îmi găsesc nici-o plăcere în ei” stă scris în primul verset din ultimul capitol din Eclesiastul.
E cel mai răspicat îndemn care li se face tinerilor în Sfânta Scriptură, şi, totodată, poate cel mai încălcat îndemn biblic. Spun asta deoarece bisericile noastre sunt cu adevărat pline de tineretul ce va ca să ne ducă pe mai departe credinţa de marile praznice împărăteşti şi numai în unele dintre duminici.
Ce fac unii dintre ei la vremea sfintelor noastre slujbe? Mulţi îşi petrec frumuseţea şi bogăţia vârstei departe de tihna şi de lumina pe care ne-o relevă vieţuirea după bunul plac al Mântuitorului nostru. Din nefericire!
Sunt ei pierduţi? Sunt ei iremediabil pierduţi? Nu! Cu siguranţă NU! Sunt doar la vremea a ceea ce ei numesc „căutarea propriei identităţi”. Dar, se cuvine pusă întrebarea, ce să cauţi într-o lume în care ispită este la fiece pas? Care identitate? Cea pe care generaţii întregi de înaintaşi n-au găsit-o?

Încep cu precizarea că acest „azi” din titlul articolului, dacă nu este luat cu sensul „în peste trei decenii de postdecembrism”, are un rol pur decorativ, deci poate fi ignorat de neiubitorii cadențelor/rimelor jurnalistice...
    În ticăloasa eră postdecembristă am scris nenumărate texte despre binomul aroganță-prostie (combinația revine în totalitate politrucilor ajunși la putere, moment în care – potrivit jegosului slogan „Facem pentru că putem/ne permitem orice” – nu doar că uzează, dar chiar abuzează, fără urmă de teamă sau jenă, de această hâdă proprietate a secăturilor înfumurate), respectiv despre prostia cvasi-generalizată a maselor și despre aroganța în expansiune a aspiranților la prelungitul festin național.
    Păi da, că doar nu de florile mărului se spune pe mealeagurile noastre: „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”...

În pofida nenumăratelor dovezi, de-o cutremurătoare evidență în ceea ce privește prezentul și, mai ales, viitorul omenirii (dramatica și neîntrerupta scădere a nivelului inteligenței planetare, poluarea tot mai accentuată și mai pustiitoare a pământului, apei, aerului și alimentelor, sporul alarmant al decăderii moral-spirituale a întregii omeniri, îndeosebi în țările  îmbuibate din apusul Europei și nordul Americii, lucru ilustrat atât de dementa creștere a infracționalității individuale și colective, deci a cruzimii omului actual – crime în serie, războaie, atacuri teroriste minuțios pregătite, cât și de înfricoșătorul proces de decreștinare – uriașe festivaluri esențialmente sataniste, lepădarea nu doar a tinerilor teribiliști de „povara” valorilor creștine cardinale și teologice, incendierea bisericilor și grăbirea islamizării Occidentului prin înmulțirea moscheilor de proporții, generalizarea și legalizarea în tot mai multe țări cu pretenții demonocratico-libertinare a „familiilor”/împerecherilor împotriva firii etc.), în pofida acestor dovezi, deci, „evoluționiștii” de toate culorile și gabaritele (politruci, politologi, sociologi, economiști, științifici, infectologi și mulți alți trepăduși) se dau peste capetele lor pătrate să demonstreze poporenilor, inclusiv celor mai școliți și mai înțelepți decât ei,

Numeroase sunt crizele (economică, politică, financiară, alimentară, sanitară, energetică etc.) ce asaltează astăzi omenirea în general, națiunea română în special, îndeosebi după invadarea Ucrainei, pe 24 februarie 2022, de către hoardele putinisto-muscălești, care – ca întotdeauna în decursul istoriei și cu Testamentul lui Petru cel Mare pe post de călăuză - și-au arătat pofta feroce de expansiune teritorială, specific asiatică (nu spunea Dostoievski că, dacă răzuiești un rus, dedesubt dai de tătar?!), demonstrând totodată, prin înfrângerile suferite și bătuta pe loc vreme de aproape un an (e drept, armata ucraineană a fost masiv ajutată cu bani, medicamente și tehnică militară de o formidabilă coaliție internațională: Statele Unite, NATO, Uniunea Europeană, Japonia, Canada, Australia și altele), demonstrând, deci, cu vârf și îndesat că nici pomeneală ca Rusia să fie o mare putere militară, posibil și la capitolul atomic, dacă temutul său arsenal nuclear este la fel de nemodern și neperformant ca uriașul stoc de arme convenționale, multe dintre ele din vremea bolșevismului: tancuri, blindate, avioane, elicoptere, rachete, nave, puști.

Se știe foarte bine că politica (mă rog, făcătura poreclită „politică”) reprezintă pe meleagurile noastre, de peste trei decenii, rampa de lansare spre un trai mai ceva ca-n sânul lui Avraam: bani cu toptanul (uriașa leafă nemeritată de la stat, alte multe venituri necușere din diverse descurcăreli – trafic de influență, mită, consilii de administrație etc.), dese deplasări în străinătate, palate ca-n povești, mașini ca-n țara tuturor posibilităților pentru semidocții, nesimțiții și ipocriții de carieră.
    Totul este ca lichelele politrucianiste să respecte cutuma postdecembristă, adică să aibă capul gol și punga plină, căci hoțul neprins e om cinstit (!) și trebuie răsplătit cu funcții în partid și în statul ultranevolnic; pe urmă să dea dovadă de slugărnicie în fața șefilor (asta la ei se  cheamă disciplină) și de bățoșenie în raporturile cu masa alegătorilor. De-abia atunci alde ăștia sunt în stare să aprecieze cum se cuvine (singuri sau în găști) „înțelelepciunea” băsesciană: „Am ajuns președinte, deși nu m-am ținut niciodată de școală...”

Luni de zile am primit asigurări din partea tuturor factorilor decizionali în statul nostru aparent (Klaus Iohannis, coaliția penelisto-pedelistă, premierul neșcolit, Aurescu depășit, Rareșul Bogdan pocit etc.), că de data asta România îndeplinește absolut toate condițiile impuse de Uniunea Europeană UE), dovadă ridicarea – cu ceva timp în urmă – a Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV), așa că intrarea ei în mult râvnitul Spațiu Schengen va fi floare la ureche.
    Însă, dura realitate a votului țărilor membre, din urmă cu câteva zile, când „pachetul” România-Bulgaria a ratat șansa de-a intra în Schengen prin împotrivirea Austriei și Olandei, care au fost de acord cu intrarea Croației (parte componentă a fostului Imperiu Austro-Ungar, deci altminteri văzută și tratată de ipocriții noștri „amici” – Olanda, de pildă, cerea ca România să se decupleze de Bulgaria pentru a avea votul ei, de parcă aberația asta n-ar fi complicat și mai mult lucrurile, iar Austria ba invocă faptul că, din cauza românilor, pe teritoriul ei intră prea mulți migranți, aproape toți în tranzit spre țările occidentale, ba acuză autoritățile române că pun presiune pe companiile lor, deși este bine știut că astea taie și spânzură cum vor mușchii lor în pădurile, petrolul și finanțele de pe aceste meleaguri), dura realitate a votului din penibilele organisme europene, deci, ne demonstrează următoarele:

    Foarte mulți dintre românii cu discernământ ai zilelor noastre (nu-s prea mulți dintre ăștia, iar numărul lor tot scade!), se întreabă și (degeaba) întreabă în felul următor: Cum e posibil că România, țara dăruită de Creator cu de toate (climă blândă, relief prietenos, rețea hidrografică generoasă, însemnate bogății ale solului și subsolului), iar prin aceasta posesoarea a trei dintre cele patru vitale straturi naturale (litosfera, biosfera, hidrosfera, atmosfera), care, în profunda și tainica lor întrepătrundere formează binecuvântatul leagăn al vieții pe Pământ, parcă de-al dracului și în pofida acestor excepționale avantaje îndelung jinduite de agresori (romani, unguri, turci, tătari, muscali, austrieci, nemți, mai nou „distinsele” seminții ale Apusului) are atât de mulți sărăntoci și, la toți parametrii care ilustrează nivelul general de trai, ea se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană?

    Recenta demisie a lui Vasile Dîncu de la cârma Ministerului Apărării Naționale, taman acuma când lucrurile se complică enorm în conflictul ruso-ucrainean (mai nou, cei doi adversari se acuză unul pe altul de pregătirea unor atacuri cu „bombe murdare”), când războiul nici gând să ia sfârșit după mai bine de opt luni și când România se află realmente în bătaia puștii kremliniste, ne arată cât se poate de clar două lucruri, cu grijă demonocratică ascunse de ochii presei neobediente și ai cetățenilor tot mai înfricoșați de posibila extindere a conflictului (declanșarea fățișă a celui de-al treilea război mondial), bașca teribila înrăutățire a nivelului de trai pentru cei mulți (inflație galopantă, prețuri aberante la energie, scumpiri la toate cele, educație pe sponci, nesiguranța zilei de mâine etc.): (1) Că România nu contează în ecuațiile strategico-economice ale Washingtonului și Bruxellului (vezi cum de mai mulți ani se screme să intre în Spațiul Schengen), decât cel mult cu rol de cordon de siguranță pentru apuseni – carne de tun în eventualitatea extinderii războiului, respectiv rampă de lansare pentru o oarecare ripostă NATO, după „întărirea” acestui flanc al său cu tehnică militară franco-americană; (2) Că președintele Klaus Iohannis și premierul Nicolae Ciucă, ambii oameni de paie ai globaliștilor și sforarilor apuseni (primul cu gândul la fotoliul de secretar general NATO, celălalt visând să devină președintele în genunchi al unui stat aparent), nu vor ezita să-i arunce pe români în focul devastator al acestui război absurd, chit că România postdecembristă nu are nici de leac armată și armament corespunzător.

    Consider că trebuie și, în linii mari, este îndreptățit să ne gândim la școala ideală (în sensul necontenitei ei îmbunătățiri pe linia infrastructurii și, mai ales, a producției instructivo-educațională) de-abia atunci când procesul național de învățământ la toate nivelurile (preșcolar, primar, gimnazial, liceal, universitar, postuniversitar) a devenit cu adevărat normal, adică așa cum a demarat prin Legea Instrucțiunii Publice în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, cum s-a desfășurat la începutul secolului 20, când la timona învățământului românesc a ajuns inegalabilul Spiru Haret (la sfârșitul celor trei mandate ale ministrului S. Haret, ne înștiințează Nicolae Iorga, numărul știutorilor de carte s-a dublat!), cum s-a ridicat la cote nepereche în perioada interbelică (anul 1938 continuă să rămână apogeul nivelului de trai pe aceste meleaguri) și cum – dincolo de derapajele ideologice și sterilizarea intelectuală – s-a desfășurat întregul învățământ bolșevic (perioada 1945-1989).

    În cei peste 32 de ani de postdecembrism am stat de vorbă (direct sau prin intermediul telefonului și al internetului) cu zeci de mii de români din țară și străinătate: unii pe care-i cunosc de mulți ani și pentru care – la vremea respectivă – eram gata să bag mâna în foc la capitolul onestitate și vrednicie (oare câți au rămas așa cum i-am cunoscut, adică atât de necesari în România crucificată de jigodiile interne și externe?!), alții cu calitatea de cunoștințe (în viața de zi cu zi și pe internet), care erau/sunt dornici să-mi cunoască opiniile în diverse chestiuni politice și culturale, fapt pentru care ba sunt abordat pe stradă de anumite persoane (n-am mașină, refuz să mă deplasez cu autobuzul sau cu mașinile binevoitorilor, așa că sunt lesne abordabil), ba altele mă sună la telefon (habar n-am cum își procură numărul mobilului meu), ba multe dintre ele postează comentarii la unele dintre textele mele sau chiar îmi trimit mesaje pe internet, cu intenția de-a stabili prietenii, respectiv de-a înjgheba relații de colaborare.
    Și astfel, în decursul timpului mi-am tot mărit numărul de cunoștințe trainice printre oamenii de certă cultură din țară și străinătate, cu unii dintre aceștia fiind în legătură de peste două decenii.