Orice om cu judecată vede că omenirea actuală nu numai că este cu gaibaracele în sus (civilizație sinucigașă, polarizare tot mai accentuată – în unele zone ale lumii se moare de foame, în altele din pricina îmbuibării, clima grav și pustiitor îmbolnăvită, cheltuieli militare în necontenită și aberantă urcare, chit că Sahara, de pildă, ar putea deveni un veritabil paradis și foametea ar fi eradicată doar cu banii cheltuiți într-un an de statele lumii cu nebunia înarmării pînă-n dinți etc.), dar miliardele de truditori ai prezentului atât de mult s-au obișnuit cu atrocea stare de lucruri de pe întreaga planetă, încât în majoritatea cazurilor (situații sufocante pentru întregul viu) nu mai protestează. Cică numai mai rău să nu fie, deși devastatorul rău planetar (poluare furibundă, hrană cancerigenă, aer toxic, apă pe sponci, războaie și lovituri de stat, educație în regres și infracționalitate în progres, decreștinare îmboldită, familia tradițională câș văzută și sodomia-n legi pecetluită) nu poate fi îmbotnițat prin îndelungata răbdare și suferință a celor mulți, ci prin unirea acestora cu zecile de milioane și împotrivirea la netrebnicele politici globaliste, precum foametea, risipa, pandemiile provocate și conflictele militare încurajate, la urma urmei prin mătrășirea tuturor sforarilor și a structurilor politico-economice înjghebate de ei...

    Orice om cu discernământ, de pe meleagurile carpato-dunărene și de mai departe, știe că România postdecembristă este țara tuturor posibilităților mafiote și a paradoxurilor idioate. Precum: însemnate resurse naturale (petrol, gaze, aur, argint, metale rare, sare, ape minerale, păduri, pământ mănos) și, totuși, nația română este cea mai săracă din Uniunea Europeană; colosal potențial agricol (pământ bun de uns pe pâine, ce poate să hrănească o sută de milioane de guri), însă 70% din mâncarea de pe mesele românilor este cumpărată de la străini, pe bani împrumutați tot de la ei; milioane de români cu venituri de batjocură (sub 1500 lei) și o gașcă de profitori (politruci, magistrați, generali, securiști, milițieni, sinecuriști) cu venituri lunare amețitoare (de pildă, turnătorul de Mugur Isărescu, alias Manole, încasează într-o lună de la stat cam cât un truditor de rând în 6-7 ani!); circa cinci milioane de români expatriați și un milion și jumătate de bugetari la o populație de cel mult 18 milioane, pe care cârmuitorii postdecembriști îi nefericesc, acum și pe viitor, cu o datorie externă de peste 120 miliarde euro, deși – după asasinarea cuplului Ceaușescu în decembrie 1989 (cică vinovați de genocid economic) – România nu numai că era fără un cent datorie, dar avea de primit de la africani și arabi câteva miliarde de dolari.

Chiar și oamenii simplii au ajuns să înțeleagă situația cu adevărat gravă în care a ajuns țara noastră, în care nu prea mai avem nimic al nostru, care, pe alocuri, nici nu mai pare românească, care nici nu mai este a românilor și care își duce existența, în mare măsură, pe împrumuturi externe.
Uneori, când sunt bine dispuşi, conducătorii noștri ne spun că n-are importantă faptul că străinii au acaparat cea mai mare parte din bogățiile României, căci ei, străinii, sunt oameni muncitori, eficienţi şi inteligenţi şi că, dacă fac avere pe bogăţiile şi pe munca noastră, averile lor rămân tot în ţara noastră, ceea ce este fals.
Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu ne-am preda cu totul acestor străini, să nu mai fim numai colonizaţi, căci ei sunt muncitori, eficienţi şi inteligenţi?
Dar un neam a cărei clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte laudativ despre calităţile străinilor care-l acaparează, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria, nu va mai avea loc în istorie; un asemenea neam este în risc acut de dezintegrare și de colaps.

    Motto:
În România „democrată”
- cu legi hoțești de hoți făcute –
doar magistratul nesimțit
devine bugetar de frunte.

    Orice român (încă nespălat pe creier) știe că în atotputernica breaslă a magistraților postdecembriști, coloana vertebrală a statului paralel, intră la grămadă judecătorii și procurorii. Adică toți aceia care taie și spânzură în țara asta oropsită, sunt plătiți regește pentru mulțimea erorilor comise și a prestațiilor de tot rahatul în situații clare ca lumina zilei, iar atunci când calcă zdravăn pe bec la întocmirea dosarului și pronunțarea sentinței, ei „nu pot fi cercetați, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată fără avizul ministrului Justiției” (vezi daunele/despăgubirile plătite nedreptățiților nu de ei – judecători și procurori, ci de statul român,  după hotărârile CEDO).

    În cele peste trei decenii de postdecembrism au fost nenumărate situații în care mi-am dat seama nu doar că generația iliesciană și postiliesciană (băsesciană, iohanniană) este incapabilă să valorifice redutabila cultură și înțelepciune a înaintașilor, care veacuri la rând (în lungul Ev Mediu și în dramaticul început al modernismului pe acestea meleaguri, situate la răscrucea vânturilor istorice dinspre Vest spre Est și viceversa) s-au jertfit ca să-și apere sărăcia, și nevoile, și neamul, dar și că această generație, infirmă în plan moral-spiritual, nu este în stare să emită judecăți/strategii cu bătaie lungă de dezvoltare armonioasă a românismului în special, a omenirii în general. Căci este vizibil pentru orice muritor cu discernământ că omenirea postbelică a devenit maestra triadei consum-comoditate-confort, iar prin ea a procesului de autodistrugere cu ajutorul unei civilizații bazată pe poluare, hrană cancerigenă, libertate aparentă și depersonalizare consistentă.
    Da, este adevărat că mult prigonitul nostru predecesor de otrepele interne și externe (turci, tătari, unguri, polonezi, muscali, austrieci) a izvodit nedemna spusă „Capul plecat sabia nu-l taie”, de fapt o mult mai lesnicioasă poziție întru umilire și descăpățânare (martirajul lui Constatin Brâncoveanu și al familiei sale este ilustrativ în acest sens), dar tot el, românul asuprit

    În celebra sa carte Imitatio Christi (după Biblie, cea mai tradusă operă din lume, apărută la noi cu titlul Urmarea lui Hristos), Thomas din Kempis cere un lucru paradoxal pentru un profan („Robește-mă, Doamne, ca să fiu liber!”), nu și pentru un credincios adevărat, care cunoaște foarte bine recomandarea Mântuitorului, deci caută din toate puterile să nu se abată cu o iotă de la ea: „Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima”, iar „jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11/29-30).
    Mântuitorul era perfect îndreptățit să ceară oamenilor acest lucru, deoarece din Genesa 1/26 aflăm că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Lui („Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”), ceea ce – pentru faza primordială – înseamnă un superb buchet atotuman de valori morale și însușiri intelectuale, inclusiv nemurirea protopărinților Adam și Eva, desigur, mai înainte de izgonirea acestora din Edenul supratemporal.

În ultimul timp (a se citi „în ultimele 6-7 decenii”, mai exact de la al doilea război mondial încoace) se vorbește atât de mult de globalism și globalizare, încât astăzi, când omenirea a intrat – furtunos și păgubos - în deceniul trei din al treilea mileniu, de fapt aproape pe nimeni nu mai interesează că planeta este ultrapoluată și clima este dată peste cap (vezi anotimpurile fără noimă - iernile fără zăpadă, verile secetoase și toride), căci asta este soarta realităților intens politizate și dezbătute doar de fațadă: ca cei bogați să fie mai bogați și cei săraci tot mai săraci (rolul legilor demonocratice este acela să ia de la cei mulți și săraci pentru a le da celor puțini și putrezi de bogați!), ca masele să fie tot mai imbecilizate prin circ (libertăți aparente, festivaluri grotești, mașinisme și automatisme cu toptanul), ca materia înrobitoare (bani, case, mașini, plăceri) să-i dea cu tifla spiritului înțelept și eliberator (cultură, simplitate, cumpătare), ca pacea să fie realmente răstignită de interesele financiare și strategice ale globaliștilor (n-a trecut nici măcar o zi de la a doua conflagrație mondială fără conflicte regionale pe micuța noastră planetă!) și, desigur, ca negrul să devină alb prin monstruozitatea numită „corectitudine politică” – împerecheri politice și trupești împotriva firii,

    Pământul este „casa viului” (plante, animale, oameni), adică singura planetă din sistemul solar și de mai departe (niciunul din semnalele luminoase și acustice lansate de pământeni în Univers, nu a primit încă răspuns din partea unor posibile creaturi extraterestre!), unde Biblia ne face cunoscut că Dumnezeu  a creat în mod imperativ și unde se întâlnesc toate condițiile necesare de lumină, căldură, presiune, gravitație, apă, aer și sol pentru reproducerea viețuitoarelor „numai potrivit speciei lor”, implicit pentru perpetuarea vieții. Desigur, prin respectarea cu sfințenie, de către toți „actorii” acestui superb miracol, a tuturor legăturilor/cifrurilor ce asigură perfecțiunea și monumentalitatea lanțurilor trofice, ele însele sublime părți dintr-un Tot desăvârșit, etern în timp și infinit în spațiu.
     Dar regula respectării naturii și a subtilelor legături dintre verigile viului nu are în vedere necuvântătoarele (plantele și animalele), căci ele nu se abat nici măcar cu o iotă de la rosturile lor existențiale, ci-l privește în exclusivitate pe om, această tot mai hapsână, imbecilă și păcătoasă „coroană a creației”.

    „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: Nu îmi găsesc nici-o plăcere în ei” stă scris în primul verset din ultimul capitol din Eclesiastul.
E cel mai răspicat îndemn care li se face tinerilor în Sfânta Scriptură, şi, totodată, poate cel mai încălcat îndemn biblic. Spun asta deoarece bisericile noastre sunt cu adevărat pline de tineretul ce va ca să ne ducă pe mai departe credinţa de marile praznice împărăteşti şi numai în unele dintre duminici.
Ce fac unii dintre ei la vremea sfintelor noastre slujbe? Mulţi îşi petrec frumuseţea şi bogăţia vârstei departe de tihna şi de lumina pe care ne-o relevă vieţuirea după bunul plac al Mântuitorului nostru. Din nefericire!
Sunt ei pierduţi? Sunt ei iremediabil pierduţi? Nu! Cu siguranţă NU! Sunt doar la vremea a ceea ce ei numesc „căutarea propriei identităţi”. Dar, se cuvine pusă întrebarea, ce să cauţi într-o lume în care ispită este la fiece pas? Care identitate? Cea pe care generaţii întregi de înaintaşi n-au găsit-o?

Încep cu precizarea că acest „azi” din titlul articolului, dacă nu este luat cu sensul „în peste trei decenii de postdecembrism”, are un rol pur decorativ, deci poate fi ignorat de neiubitorii cadențelor/rimelor jurnalistice...
    În ticăloasa eră postdecembristă am scris nenumărate texte despre binomul aroganță-prostie (combinația revine în totalitate politrucilor ajunși la putere, moment în care – potrivit jegosului slogan „Facem pentru că putem/ne permitem orice” – nu doar că uzează, dar chiar abuzează, fără urmă de teamă sau jenă, de această hâdă proprietate a secăturilor înfumurate), respectiv despre prostia cvasi-generalizată a maselor și despre aroganța în expansiune a aspiranților la prelungitul festin național.
    Păi da, că doar nu de florile mărului se spune pe mealeagurile noastre: „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”...