Peste puțin timp (24 februarie) se împlinesc doi ani de când hoardele muscălești, încredințate de stafful kremlinisto-putinist că sunt o superputere planetară, care staff era convins că – taman ca la rapida ocupare a Peninsulei Crimeea în anul 2014 – occidentalii (SUA, Uniunea Europeană, NATO) nu vor reacționa nici de această dată, lăsând barbaria rusească să-și facă mendrele la porțile Europei, că mica armată ucraineană (mică în comparație cu beteagul colos postsovietic) va face pe ea de frica interminabilului cârnat anacronico-moscovit și că totul (ocuparea Kievului și instalarea unui guvern marionetă) se va decide printr-un victorios blitzkrieg, de când, vasăzică, hoardele muscălești au atacat Ucraina din mai multe părți (est, nord, sud), cu ticăloasa intenție să o subjuge și să o includă nu doar în sfera rusească de influență, ci chiar în noul imperiu moscovit, la a cărui (imposibilă) refacere, Putin și ciracii săi visează cu ochii deschiși.

    Mult mai numeroși și, în esență, mai oribili decât vânătorii de animale și păsări sălbatice (bunăoară, Ion Țiriac și invitații lui la decimarea mistreților din pădurile ce ne-au mai rămas) sunt vânătorii socio-culturali de putere, funcții plătite regește și tinichele de felul nemeritatelor titluri universitare și/sau obștești (tot mai mulți doftori hoinaris la plesneală și cetățeni de dezonoare la tocmeală), precum și cele de felul onorurilor, medaliilor și răsplăților (inclusiv cacademicieni fără operă, așa ca grețosul bolșevic Alexandru Bârlădeanu, ori dintre cei actuali – turnători dovediți, plagiatori și autoplagiatori renumiți), toate aceste uriașe și neîntrerupte făcături nefiind altceva decât o grosieră ofensă la adresa merituoșilor și a cetățenilor cu discernământ.
    Sigur că da, astfel de sforării și manevre jegoase (marginalizarea valorii autentice și grasa răsplătire a nonvalorii descurcăreților) au avut loc din totdeauna și pretutindeni, nu numai în postdecembrism și pe meleagurile noastre. Dar în cele peste trei decenii de nedemocrație (de ce este ignorant în continuare rezultatul referendumului din 2009?!) și de libertate aparentă, la noi au fost atâtea megaticăloșii, trădări și nelegiuiri, încât România nu numai că a devenit colonia cea mai supusă și mai îndatorată din Uniunea Europeană (întreaga economie românească este la cheremul guvernelor și trusturilor occidentale, iar datoria ei externă a depășit 150 miliarde euro), ci și țara tuturor posibilităților mafiote pentru tâlharii autohtoni și din afara granițelor.

Având în vedere cele ce se petrec pe meleagurile noastre de peste trei decenii (nemuncă, minciună, tâlhărie, imbecilizare în masă, ruină economică și socială, depopulare de ordinul milioanelor, spor continuu la datoria externă, impostură, infracționalitate pe rupte), nu poți să nu te întrebi cam care va fi locul acestei nefericite perioade (pentru grosul cetățenilor) atât în judecata generațiilor viitoare, cât și în manualele de istorie națională. Desigur, dacă omenirea nu-și va frânge complet gâtul după căderea de pe creanga existențială, pe care ea singură și-o taie prin absurdități politico-globalizante, lăcomie, risipă, poluare și războaie devastatoare, respectiv dacă va mai fi în uz sintagma „istorie națională”, după actuala răfuială a globaliștilor cu noțiuni precum: mamă, tată, familie tradițional-creștină, credință strămoșească, patrie, națiune, patriotism, naționalism etc. Căci prezentul ultramaterialist și satanist, adică sterp și strâmb pentru esența moral-spirituală a omenirii din totdeauna (a nu se uita nicicând, ne face cunoscut Genesa 1/27, că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”!), prezentul ultramaterialist, deci, nu promite nimic încurajator, cu atât mai puțin liniștitor-izbăvitor, pentru omul ahtiat doar după bogății pieritoare.

    Indiscutabil că, pretutindeni în lume, cultura este făcută de oameni înzestrați pentru oameni (contemporani și generațiile următoare): consumatori de artă și cultură (oameni dornici să se îmbogățească în plan moral-spiritual), respectiv comercianți, trepăduși, agitatori și activiști, care fie că trăiesc și se îmbogățesc prin afaceri profitabile cu operele culturale-artistice (colecționari de artă veche și contemporană, falși mecenați, editori descurcăreți etc.), fie caută nemurirea (!) prin acțiuni dedicate unor valori certe (de pildă, alde ăștia consideră că-i un sacrilegiu nu să nege existența Atoatefăcătorului, ci ca cineva în temă să vorbească despre unele imperfecțiuni ale operei eminesciene!), sau prin însăilări dedicate unor persoane/nume, intrate în grațiile submediocrelor „inginerii” ale prezentului (necușere critici elogioase, reclamă cu toptanul), ca și cum printr-un atare exhibiționism l-ar face imun pe acel cineva la trecerea timpului și la suprema lui judecată în materie de valoare autentică.
    Nu știu cum se prezintă lucrurile pe alte meleaguri, dar la noi se consumă enorm de mult timp și resurse (financiare, materiale, psiho-mentale) cu ceea ce Petre Țuțea numea aflarea în treabă la români: uniuni, asociații, întruniri, cenacluri, dezbateri, festivaluri, lansări de cărți și alte producții, concursuri, expoziții, tabere (cică de creație) etc.

    Dacă în urmă cu aproximativ două milenii, Marcus Tullius Cicero spunea „Historia magistra vitae” (Istoria este învățătorul vieții), fapt care i-a îndreptățit pe istoricii și gânditorii de mai târziu să susțină că „Un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete” (Nicolae Iorga), eu zic că i se potrivește și următoarea definiție: Istoria omenirii nu este altceva decât neîntrerupta coexistență a crimelor politice comise de cei puțini și a enormelor suferințe la care sunt condamnați cei mulți”.
    Da, căci așa cum afirm în textul Despre stat și democrație, politica este o activitate atât de specifică bipedului fără pene, „încât Aristotel definea omul prin sintagma zoon politikon”. Îndeosebi astăzi, în vremurile de maximă aparență, libertinaj și derută din globalismul biruitor, când se face atâta vorbire despre democrație, pentru ca ea – prin găunoșenia parlamentarismului paralitic și a votului orb – să-și poată urma, cu demențială prostie și îndărătnicie, calea pernicioasă spre demonocrație.
    Desigur, neuitând de justa și mereu actuala opinie a lui M. Eminescu: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

    Orice om cu scaun la cap constată că omenirea (de le cârmuitori și până la boschetari) a luat-o atât de mult razna, încât ceea ce în urmă cu 3-4 decenii ni se părea că este bine și moral (să-ți respecți părinții, bătrânii și pe toți semenii, chiar și atunci când nu simți față de toți prea multă dragoste creștinească, să nu furi, să nu de destrăbălezi, pe scurt, mereu să ai o conduită cuviincioasă), astăzi dacă (încă) nu-i văzut ca fiind eminamente rău și imoral de cei mai mulți semeni, în primul rând de tinerii teribiliști (băuți, drogați, aroganți, semidocți, mitocani, lași), atunci – în cel mai bun caz – acel ceva esențial este tratat ori cu nepăsare, ori cu dispreț. De ce? Pentru că tinerii proveniți din medii sociale extremiste (fie săraci lipiți pământului, adică de mici predispuși la infracțiuni din pricina acestui flagel, fie – dimpotrivă – putrezi de bogați și cu statutul de beizadele, deci cu morbul stricăciunii în sânge, din cauza opulenței și a libertinajului familial), toți acești tineri, prin urmare, sunt privați de cei „șapte ani de acasă” (primii fiindcă sunt abuzați, iar ceilalți prea răsfățați), rampa sigură de lansare a puilor de om spre credința fermă și educația temeinică.

    Oare ce au de spus tot mai mulți români nătăfleți și aroganți, îndeosebi dintre aceia care „se descurcă” în țară sau în străinătate, despre versetul noutestamentar  „Celui ce are i se va da, dar de la cel ce n-are, se va lua și ce are” (Marcu, 4/25)? Pesemne că nimic sau aproape nimic, fie pentru faptul că cei mai mulți dintre ei (credincioși doar de fațadă și din interes) nu dau o ceapă degerată pe bogăția lăuntrică, fie pentru aceea că alții sunt incapabili să pătrundă sensul profund al acestei afirmații, așa că se consolează și încurajează cu aspectul ei aparențial: celui bogat în plan material i se va mai da, iar celui sărac i se va lua (prin legile tâlhărești ale statului demonocratic) și puținul ce-l mai are!
    Și astfel bogații vor fi tot mai bogați, iar săracii din ce în ce mai săraci, căci asta înțeleg toți politrucii actuali, nu numai cei dâmbovițeni, prin nelegiuita „democrație” a sforarilor semidocți: să ia de la cei mulți și amărâți, ca să le dea celor puțini și îmbuibați (vezi intangibilele venituri ale nesimțiților de la noi, a căror recalculare/ajustare a fost considerată neconstituțională de către cele nouă jigodii aulice). Iar pentru un atare țel ticălos, alde ăștia nu ezită să fure pe rupte, să mintă cu nerușinare și – în campaniile electorale – să promită marea cu sarea, chit că România este deja pe butuci: economia vraiște, datoria externă de peste 120 miliarde euro, populația tot mai resemnată și împuținată, educația doar pe hârtie, sănătatea nației pe sponci, cultura în corzi.

    Orice om cu judecată vede că omenirea actuală nu numai că este cu gaibaracele în sus (civilizație sinucigașă, polarizare tot mai accentuată – în unele zone ale lumii se moare de foame, în altele din pricina îmbuibării, clima grav și pustiitor îmbolnăvită, cheltuieli militare în necontenită și aberantă urcare, chit că Sahara, de pildă, ar putea deveni un veritabil paradis și foametea ar fi eradicată doar cu banii cheltuiți într-un an de statele lumii cu nebunia înarmării pînă-n dinți etc.), dar miliardele de truditori ai prezentului atât de mult s-au obișnuit cu atrocea stare de lucruri de pe întreaga planetă, încât în majoritatea cazurilor (situații sufocante pentru întregul viu) nu mai protestează. Cică numai mai rău să nu fie, deși devastatorul rău planetar (poluare furibundă, hrană cancerigenă, aer toxic, apă pe sponci, războaie și lovituri de stat, educație în regres și infracționalitate în progres, decreștinare îmboldită, familia tradițională câș văzută și sodomia-n legi pecetluită) nu poate fi îmbotnițat prin îndelungata răbdare și suferință a celor mulți, ci prin unirea acestora cu zecile de milioane și împotrivirea la netrebnicele politici globaliste, precum foametea, risipa, pandemiile provocate și conflictele militare încurajate, la urma urmei prin mătrășirea tuturor sforarilor și a structurilor politico-economice înjghebate de ei...

    Orice om cu discernământ, de pe meleagurile carpato-dunărene și de mai departe, știe că România postdecembristă este țara tuturor posibilităților mafiote și a paradoxurilor idioate. Precum: însemnate resurse naturale (petrol, gaze, aur, argint, metale rare, sare, ape minerale, păduri, pământ mănos) și, totuși, nația română este cea mai săracă din Uniunea Europeană; colosal potențial agricol (pământ bun de uns pe pâine, ce poate să hrănească o sută de milioane de guri), însă 70% din mâncarea de pe mesele românilor este cumpărată de la străini, pe bani împrumutați tot de la ei; milioane de români cu venituri de batjocură (sub 1500 lei) și o gașcă de profitori (politruci, magistrați, generali, securiști, milițieni, sinecuriști) cu venituri lunare amețitoare (de pildă, turnătorul de Mugur Isărescu, alias Manole, încasează într-o lună de la stat cam cât un truditor de rând în 6-7 ani!); circa cinci milioane de români expatriați și un milion și jumătate de bugetari la o populație de cel mult 18 milioane, pe care cârmuitorii postdecembriști îi nefericesc, acum și pe viitor, cu o datorie externă de peste 120 miliarde euro, deși – după asasinarea cuplului Ceaușescu în decembrie 1989 (cică vinovați de genocid economic) – România nu numai că era fără un cent datorie, dar avea de primit de la africani și arabi câteva miliarde de dolari.

    Motto:
În România „democrată”
- cu legi hoțești de hoți făcute –
doar magistratul nesimțit
devine bugetar de frunte.

    Orice român (încă nespălat pe creier) știe că în atotputernica breaslă a magistraților postdecembriști, coloana vertebrală a statului paralel, intră la grămadă judecătorii și procurorii. Adică toți aceia care taie și spânzură în țara asta oropsită, sunt plătiți regește pentru mulțimea erorilor comise și a prestațiilor de tot rahatul în situații clare ca lumina zilei, iar atunci când calcă zdravăn pe bec la întocmirea dosarului și pronunțarea sentinței, ei „nu pot fi cercetați, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată fără avizul ministrului Justiției” (vezi daunele/despăgubirile plătite nedreptățiților nu de ei – judecători și procurori, ci de statul român,  după hotărârile CEDO).