Oropsiții bătrâni ai României postdecembriste

În cele peste trei decenii de postdecembrism au fost nenumărate situații în care mi-am dat seama nu doar că generația iliesciană și postiliesciană (băsesciană, iohanniană) este incapabilă să valorifice redutabila cultură și înțelepciune a înaintașilor, care veacuri la rând (în lungul Ev Mediu și în dramaticul început al modernismului pe acestea meleaguri, situate la răscrucea vânturilor istorice dinspre Vest spre Est și viceversa) s-au jertfit ca să-și apere sărăcia, și nevoile, și neamul, dar și că această generație, infirmă în plan moral-spiritual, nu este în stare să emită judecăți/strategii cu bătaie lungă de dezvoltare armonioasă a românismului în special, a omenirii în general. Căci este vizibil pentru orice muritor cu discernământ că omenirea postbelică a devenit maestra triadei consum-comoditate-confort, iar prin ea a procesului de autodistrugere cu ajutorul unei civilizații bazată pe poluare, hrană cancerigenă, libertate aparentă și depersonalizare consistentă.
Da, este adevărat că mult prigonitul nostru predecesor de otrepele interne și externe (turci, tătari, unguri, polonezi, muscali, austrieci) a izvodit nedemna spusă „Capul plecat sabia nu-l taie”, de fapt o mult mai lesnicioasă poziție întru umilire și descăpățânare (martirajul lui Constatin Brâncoveanu și al familiei sale este ilustrativ în acest sens), dar tot el, românul asuprit

