Citind în presă dramele din Afganistan produse de o grupare teroristă, mi-am adus aminte de evenimentele prin care am trecut, împreună cu familia, într-un orășel de pe malul Oltului.De fapt despre ororile comuniștilor din perioada 1945-1960 am mai scris în câteva romane ale mele.
Ceea ce citesc acum despre crimele talibanilor îmi dau seama că acestea sunt copy and paste cu crimele pe care le făceau comuniștii față de poporul român sprijiniți de armata rusă, zis Roșie.
Eram copil, apoi elev în clasele primare când auzeam pe tata, vorbind în șoaptă cu mama,  care-i povestea cele auzite la servici de crimele față de țăranii care nu doreau să se înscrie în colectiv, de arestările de pe strada Leulești în miez de noapte, de chinurile pe care le îndurau opozanții regimului în iadul închisorilor.

De când a venit Maia Sandu la putere în Chișinău asistăm la aceleași discursuri sforăitoare depre independența Republicii Moldova, parcursul european al moldovenilor și prietenia cu România, de parcă ar vorbi fostul nomenclaturist sovietic Mircea Snegur la marea adunare națională din 27 august 1991. E un paradox, nomenclatura coruptă de la Chișnău nu și-a modernizat discursul din 1991 încoace privind unirea. Aceleași sintagme despre ”independență”, nimic despre unirea cu România sau măcar un proiect de revenire a Republicii Moldova la țara mamă, România. La Chișinău, Klaus Iohannis vorbea zilele treute în fața Maiei Sandu cu același limbaj tehnocrat despre lupta împotriva corupției, drumul spre Bruxelles al Chișinăului, reforme eonomice și în justiție, nimic despre o foaie de parcurs privind unirea cu România spre bucuria președintelui ucrainean, care duce o politică de eliminare culturală a minorității române din Bucovina de nord și Maramureșul istoric.

    Te uiți la năucitoarea ascensiune politică a lui Florin Vasile Cîțu și-ți spui că el este prototipul (ne)omului postdecembrist: elev submediocru și cu școala pe sponci în perioada antedecembristă (a se citi „notat cu patru la examenul de treaptă, mutat din pix la un liceu cu profil tehnic și cu două nereușite succesive la Academia de Studii Economice din București”), care - iată că - după lovitura de stat din decembrie 1989, nu numai că ajunge student, masterand cu cântec și doctorand de tot hazul la Colegiul american „Grimmell” din statul Iowa, specialitatea Economie/Matematică (cine l-a trimis și i-a finanțat 10 ani de zbenguială în SUA?!), dar – după întoarcerea în țară cu nemeritata faimă de mare finanțist – se face liberal de formă și din interes, rampa politrucianistă de lansare spre comodul și generosul fotoliu de senator în Parlamentul României, apoi spre acela de ministru al Finanțelor Publice și, în cele din urmă, de premier.

În contextul situaţiei actuale, de risc epidemiologic, prin OUG. nr. 196/2020 s-au luat măsurile legislative necesare pentru gestionarea adecvată a prevenirii şi limitării răspândirii infecţiilor determinate de virusul SARS-CoV-2, prin promovarea telemedicinii.
Telemedicina are ca scop asigurarea creşterii accesibilităţii la servicii medicale a persoanelor din zonele rurale, din zonele geografice mai puţin accesibile sau din zonele care înregistrează deficit în ceea ce priveşte asigurarea asistenţei medicale de specialitate în anumite specialităţi clinice, respectiv în asigurarea investigaţiilor medicale anatomopatologice şi radiologice,
Telemedicina contribuie la gestionarea eficientă a resurselor umane şi financiare din domeniul sănătăţii publice şi surprinde îndeaproape şi cu promptitudine nevoile reale de sănătate ale populaţiei din comunităţi, în special din cele rurale.

Se mai îndoiește cineva de faptul că lumea de azi este cu gaibaracele în sus sau că – vorba lui Eminescu – „s-a întors mașina lumii”?! Dacă da, atunci acei îndărărătnici neîncrezători n-au decât să privească în jur. Lesne vor vedea, îndeosebi când pielea lor este în joc la slujbă sau pe la diverse instituții (primărie, judecătorie, administrația financiară, poliție, bănci etc.), că negrul a devenit alb, răul a luat locul binelui tradițional și minciuna îi dă cu tifla adevărului. Adică ceea ce educația (potrivit dictonului ”Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu face”), credința (în principal „Decalogul”), bunul simț și înțelepciunea multiseculară a tradițiilor ne asigurau până mai ieri că este uman și plăcut Atoatefăcătorului, astăzi – printr-o cultură tot mai precară (vezi alarmantul spor al falșilor culți și al analfabeților funcționali), o educație de-a-ndoaselea (prin încurajarea până la disperare a nesimțirii, respectiv a datului din coate) și o tot mai năucitoare raportare/racordare a politicii (inclusiv cea internațională) la jegul numit „corectitudinea politică” – nu numai că unele noțiuni fundamentale (precum mamă, tată, familie tradițională, naționalism, patriotism, bărbat, femeie ș.a.m.d.) sunt sistematic ofensate și îmbotnițate de atotputernicii apărători globaliști ai sodomiților, care devin tot mai odioși prin revendicările lor dezechilibrante pentru întreaga omenire, și că prin atari abuzuri sunt rănite/sluțite toate limbile (nu „mamă” și „tată” sunt primele cuvinte învățate și rostite de copii?), dar însăși cultura consacrată și cea viitoare va avea serios de suferit din pricina acestor absurdități impuse de păpușarii planetari.

Etichetele puse de "progresiștii" de azi cruciadelor, spun că ar fi fost razboiae laice, cu intenții acaparatoare, sub pretextul religiei. Eventual, afirmă că religia a provocat războaie de jaf, care au adus numai nenorociri. Studiind epoca și refăcând mentalitatea generală, lucrurile nu arată așa. Dar deloc. Nu putem exclude ideea că războaiele sfinte au fost utilizate și în scopuri laice. Capetele încoronate ce au participat la lupte, împărțirea teritoriilor cucerite, cucerirea Constantinopolului(?!!!) creștin, la ațițarea venetenilor, arată că s-a intimplat și așa ceva. Din păcate. Dar ideea de bază era adînc implantată în conștiința maselor credincioase. "Țara Sfinta" trebuia eliberată de sub ocupația păgână. Nu poți să înțelegi mentalitatea preistoricilor, anticilor și medievalilor, dacă faci abstracție de credință. Aveau cu totul altă mentalitate, atunci. Religioasa. Că așa stau lucrurile, o dovedesc numeroase fenomene.

În Matei 4/4 („Ispitirea lui Isus Hristos”) stă scris pentru eternitate: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Dacă astfel stau lucrurile, căci sunt chiar cuvintele prin care Mântuitorul l-a pus la punct pe Ispititor, și dacă apostolul Pavel ne spune cât se poate de clar în 1 Timotei 6/7: „Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim și cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns”, nu poți să nu constați cu uimire și indignare furibundele zbateri în plan material (case fățoase, mașini bengoase, purcoaie de bani mai mult sau mai puțin necușere) nu numai din partea credincioșilor circumstanțiali și/sau de fațadă (ei sunt bisericoșii cu ștaif!), ci chiar din partea slujitorilor altarului – preoți și pastori. Da, pentru că alde ăștia își permit să distorsioneze în sensul dorit de respingătoarea lor lăcomie (cică activismul, inclusiv al unora ca ei, este motorul progresului social!) atât normalitatea subliniată de apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni 3/10 („Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce”), cât și superbul îndemn al unui protopărinte: „Să crezi ca și cum ai muri chiar mâine și să muncești ca și cum ai fi nemuritor”...

Regimurile de dictatură și statele de ocupație (și nu numai ele) au fost preocupate dintotdeauna, și sunt preocupate și în prezent, de găsirea unor metode prin care, promovând frica, teama de ceva, să schimbe modul de viață al oamenilor conform dorințelor lor, să-i facă să se supună fără răzvrătiri și chiar de să-i susțină (chiar cu convingere) în tot ceea ce fac.
Frica, teama de ceva este terenul cel mai propice al manipulatorilor pentru a promova știrile false până când acestea sunt însușite ca fiind adevărate conform dorințelor lor.
Dintotdeauna, pentru a produce o frică, o teama de ceva, în rândul oamenilor (supușilor), conducătorii au apelat la cele mai eficiente metode, inclusiv sub formă de povești, de ficțiuni înspăimântătoare, inclusiv până la teama de moarte.
Maeștrii propagandei permanent au găsit câte ceva, câte o metodă cu care să-i sperie pe oameni ca să facă cu aceștia ce vor, inclusiv prin a fi susținuți.

Într-o lume clar improprie visului și poeziei, într-o lume cu sisteme de valori răsturnate (re)întoarcerea la esențe mai este greu cu putință.
Situația este agravată de faptul că se citește din ce în ce mai puțin, paradoxal și ca efect secundar al bombardamentului informațional și al invaziei de scriitorași extrem de vocali pe rețelele de socializare, mai nou spațiu de polemică și de ascuțire a săbiilor ori penelor.
Ciudata situație cu care ne confruntăm alimentează din plin scuzele unora ce invocă graba, preocupările zilei, programul încărcat.
Eu îi plâng pe cei care se plâng de faptul că astfel de semeni stau cu spatele întors la carte ori la vreun alt produs media.
Ei bine, este tot mai evident faptul că oamenii se folosesc de inflența pe care o au într-un domeniu sau altul într-o încercare de a impune  puncte de vedere, produse ori viziuni.

A trecut deja o săptămână de la izbucnirea crizei guvernamentale declanșată de Iohannis prin semnătura pusă pe decretul de revocare al  a fostului ministrul USR+ Vlad Voiculescu. O săptămână în care zi de zi, președintele și-a ignorat datoria constituțională de a media pentru asigurarea stabilității țării. Culpa sa e cu atât mai gravă cu cât această criză este întreținută de Guvernul pe care l-a girat personal.
România se adâncește în criză, mor oameni, dar nimeni nu-și asumă aceste decese. Președintele Iohannis este Marele Absent și autorul moral al acestei crize politice. El este cel care a nesocotit rezultatul alegerilor și  constituit Coaliția Pierzătorilor, care acum este incapabilă să treacă peste orgoliile de partid pentru a asigura „o guvernare lungă și stabilă”, cum garanta în decembrie Iohannis.
În loc să facă „reforme importante în domenii cum ar fi sănătatea, educația și reforme importante în marile sisteme publice, reducerea birocrației”, cum promitea Iohannis la învestirea Guvernului Cîțu, cei din Coaliția Mincinoșilor fac câte 4 ore pe zi de „terapie pe ciolan”, în care se acuză unii pe alții, de minciuni, de falsuri și de eșec în guvernare și în gestionarea pandemiei.