Așa cum omul are înclinația genetică spre păcat, minciună și strâmbătate, iar nu spre virtute, adevăr și dreptate, tot astfel societățile înclină mai degrabă către sărăcie și nefericire decât înspre prosperitate și fericire. Căci toate comunitățile umane (de la cele mai simple, cum ar fi familia, până la cele mai complexe – popoare, națiuni, conglomerate de națiuni) sunt în definitiv niște sisteme în necontenită mișcare și transformare, cu siguranță cele mai complexe și mai dificile sisteme pe care mintea omului caută să le cunoască, să le organizeze și să le dirijeze.
    În chip asemănător celorlalte tipuri de sisteme, comunitățile umane (sistemele sociale) sunt formate din indivizi (elemente) și din multitudinea relațiilor statornicite între aceștia – fie relații de consangvinitate, fie relații de liberă asociere, fie (grosul acestora) relații impuse prin legi cu caracter general și obligatoriu.

Orice om cu scaun la cap vede o strânsă și indestructibilă legătură între globalism, pandemie și actualul război invadator-devastator din Ucraina. Da, căci de mai mult timp (zeci, poate chiar sute de ani) se bănuiește o ticăloasă și profitabilă legătură între globaliști, francmasonerie (via grupul Bilderberg), trusturile farmaceutico-petroliere, războaiele regionale și mondiale, crizele internaționale (economice, financiare, alimentare, energetice, sanitare, identitare, cultural-ideologice, moral-spiritiuale) și actuala degringoladă planetară, în care sacrosanctele valori tradiționale (familie, credință, bine, adevăr, just, dreptate, stat, naționalism, patriotism, decență, demnitate etc.) au fost date peste cap, iar incultura, nelegiuirea, minciuna, impostura, necredința și nerușinarea, îndeosebi cea sexuală, au fost – în aberantul proces de resetare totală – ridicate la rangul de valori, dacă nu atotumane, atunci măcar „corecte” din punct de vedere politic.

„Ucraina – dragostea mea!
Ucraina – dragostea mea?”

Matei 5:44-45

„Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepţi și peste cei nedrepţi.”

Sunt ROMÂN!
Ca OM, ca ISTORIC, ca ZIARIST, ca SCRIITOR nu am cum rămâne insensibil la ceea ce se întâmplă acum – sau stă să se întâmple – în Ucraina vecină.
Nu noi am vrut să ne învecinăm cu EA, dar asta este situația și o acceptăm ca atare.
Prin urmare, CRED CU TĂRIE că este necesar să le spunem românilor ce le „ȘTIE PE TOATE” cam ce înseamnă momentul.

Prin anii 1950-1960, pe când eram elev la liceu în orașul de sub Dealul Viilor, învățam la școală că America este imperialistă, iar URSS, adică Rusia este o țară democratică care eliberează popoarele.Pe atunci, ca elev nu am încercat să deslușesc adevărul din propaganda comunistă. Mai târziu, ca student, am încercat să pun cap la cap minciuna și adevărul susținut cu multă ardoare și de unii scriitori români, precum Mihai Sadoveanu, M.Beniuc, Veronica Porumbacu, Maria Banuș etc.
Având ocazia, prin colegul Radu Vasile, viitorul prim ministru al României, să cercetez biblioteca tatălui său Ion Vasile, avocat, fost deținut politic, am citit cu mare interes despre istoria Rusiei.Astfel am citit, prin 1958 “Testamentul lui Petru I”..Elaborat în 1725, Testamentul lui Petru I țarul Rusiei, care a trait între anii 1672-1725, a fost adus la Paris în anul 1757 de către ambasadorul Franței la Petersburg și predat Regelui Ludovic al XV-lea.

Fac parte din „familia” acelor pământeni, care de la bun început (a se citi „de îndată ce, cu dubiosul sprijin al bețivanului de Boris Elțîn, a intrat „pe cai mari” în Kremlin), nu l-am văzut cu ochi buni pe fostul kaghebist Vladimir Putin, în pofida faptului că multe dintre cunoștințele mele (posibil rusofoni, cu certitudine rusofili și/sau penibili nostalgici ai bolșevismului de factură leninisto-stalinistă) susțin sus și tare că acest odios ipochimen și vrednic-nevrednic urmaș al megasatrapului Iosif Vissarionovici, se prezintă ca un remarcabil „cap politic” (sic!), întrucât are curajul să le dea peste bot înfumuraților de occidentali, în special americanilor, cu replicile lui tăioase (eu le-aș spune mai degrabă muscălesco-impertinente) și cu întreg grobianismul individului netrecut cu folos prin școli înalte și nedus prea des la biserică.
    Cea mai elocventă dovadă a constantei mele neîncrederi în acest haram de (Ras)Putin fără cap, conștiință și consistente sentimente umane o reprezintă cele două articole pe care le-am scris despre el și clica lui: Putinisme urât mirositoare în octombrie 2019 și Putin și ortacii lui dau decența dracului pe data de 26 martie 2020.

    Un occidental cu discernământ, care cunoștea foarte bine realitățile din România (lovitura de stat din Decembrie 1989, excepționala situație financiară a țării la acel moment – fără un cent datorie externă, puterea înșfăcată de gașca alogeno-moscovită a lui Ion Iliescu, neghiobul și ruinătorul entuziasm al maselor, turmentate de tembelizor cu anticeaușism, libertinaj și democrație „originală”), spunea pe la începutul anilor nouăzeci, ani de groază pentru incertul viitor al românilor, ieșiți doar aparențial din strivitorul lagăr bolșevic și la fel de formal racordați la necușerul sistem politico-economic și (i)moral-spiritual al apusenilor (a nu se da uitării corecta opinie a gânditorului german Hermann von Keyserling: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca cel rusesc!”), spunea, deci, occidentalul că avem conducătorii pe care-i merităm.
    Riguros adevărat în linii mari, numai că respectivul observator, dădea uitării (intenționat sau poate că din neștiință) două lucruri fundamentale întru mulțumirea majorității cetățenilor din orice stat cu pretenții democratice:
    1)Poate că democrația este singurul sistem „compatibil cu libertatea și demnitatea omului”, dar – ne avertizează filosoful francez Henri Bergson – are un viciu de fond, și anume că „nu există criterii de selecțiune a valorilor”;

    Nu există zi de la bunul Dumnezeu în care românii să nu-şi dea în petec, ba prin instituţiile ce se sufocă sub greutatea birocraţiei tot mai înfloritoare, ba prin canalele de televiziune ce-şi deversează aproape nonstop dejecţiile garnisite cu publicitate şi premii, ba prin gropile şi gunoaiele de pe străzi, pe unde – în maşini de lux cu suspensiile mâncate de datorii – ciocoii vechi şi noi ai României îşi plimbă suficienţele îmbăloşate cu ticăloşii, pe măsura vremurilor izvoditoare.
    Tot ce se poate ca pentru unii aceste aspecte, la fel ca multe altele mai puţin vizibile, să facă parte dacă nu din pitorescul României, măcar din originalitatea ei. Atâta doar că-i genul de originalitate balcanică mai degrabă aducătoare de ponoase decât de foloase, dacă e să ne luăm după fraza lui Raymond Poincaré: „Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav...”, frază aşezată de Mateiu I. Caragiale în deschiderea primului capitol (Întâmpinarea crailor) a senzaţionalului său roman Craii de Curtea-Veche, respectiv dacă în Istoria românilor a lui Petre P. Panaitescu (carte aprobată de Ministerul Culturii Naţionale şi a Cultelor în iunie 1942) luăm aminte la îngrijorarea autorului în legătură cu decăderea morală după instaurarea epocii fanariote: „Totuşi, poate cea mai rea decădere a epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilinţă, când toate erau de vânzare şi corupţia era singura armă cu care puteai obţine onoruri şi bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată ale strămoşilor noştri.

Politica este o activitate specific umană, prin care se creează autoritatea necesară reglementării şi dirijării raporturilor dintre indivizi şi colectivităţi umane. Este o activitate atât de proprie omului, încât Aristotel definea omul prin zoon politikon. Tendinţa aceasta de instaurare şi menţinere a echilibrului social prin exerciţiul autorităţii dobândită în lupta politică, a dus la apariţia statului.
    Statul este organismul complex care centralizează puterea, subordonează voinţele individuale şi de grup autorităţii sale concentrată în formulări de natură juridică, cu caracter obligatoriu, şi care caută să netezească asperităţile sociale prin pârghii adecvate, în vederea menţinerii ordinei şi siguranţei publice. Dar dacă anticii erau convinşi că rolul statului este de-a răspândi binele, funcţiile acestuia au suferit transformări esenţiale în decursul istoriei, astfel că, în plină Renaştere, Niccolo Machiavelli afirma că statul nu este moral, că el este instrumentul impunerii prin forţă a unor interese politice şi că în virtutea acestor interese, „scopul scuză mijloacele”!

La sfârșitul anului în justiția română s-a întâmplat un eveniment juridic excepțional, care schimbă paradigma europeană și regula jocului în relația României cu Bruxellul. Presa internațională a reacționat la decizia justiției române și a acuzat Bucureștiul că s-a alăturat țărilor rebele din UE, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovenia și Slovacia. De exemplu, ORF, radioul public din Austria, analizează situația din România și arată că țara noastră devine, alături de Polonia, o problemă pentru Uniunea Europeană pentru că nu recunoaște întâietatea dreptului european asupra legislației interne.Judecătorii Curții Constituționale au emis un comunicat de presă, ca urmare a deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) privitoare la completurile de 5 judecători. Judecătorii CCR explică, cu argumente juridice, motivul pentru care decizia CJUE nu poate anula o decizie a Curții Constituționale din România și reamintesc faptul că deciziile CCR sunt general obligatorii. Este pentru prima dată când România, din 2007 de la intrarea în UE, refuză o directivă juridică a Bruxellului. Românii s-au săturat să fie o extensie a deciziilor unilaterale și totalitarea a unor funcționari numiți, nu aleși, de la Bruxelles.

    Lumea este cu gaibaracele în sus nu numai din cauza globaliștilor, a trusturilor farmaceutice (via pandemia), a descurcăreților fără frontiere morale și a falșilor culți fără pic de obraz, ci și din pricina căldiceilor, despre care citim următoarele cuvinte în Apocalipsa lui Ioan, 3/16: „Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”.
    În pofida acestui categoric avertisment, pe care apostolul iubirii îl adresează căldiceilor în urmă cu aproape două mii de ani, istoria n-a dus lipsă de asemenea ipochimeni nici în veacurile de consolidare a creștinismului de la sfârșitul Antichității (memorabila perioadă de întrajutorare și de deplină egalitate, în primele comunități creștine, a femeilor cu bărbații) și nici în timpul Evului Mediu, lunga perioadă când, ne informează gânditorul Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), popoarele europene erau, la sfârșitul marilor migrații etnice, „mai diferite decât sunt astăzi”, însă cultura lor, „câtă exista pe acele vremuri, era, în schimb, mai unitară”.