Sunt doar câțiva ani de când l-am întâlnit prima dată. Dar când ne-am văzut parcă am fi fost prieteni de o viață întreagă. Poate și pentru că îl cunosc din scris, i-am remarcat de mai multă vreme originalitatea, profunzimea, anvergura preocupărilor și grija pentru limba română. Apoi, îl mai știam dintr-o mulțime de povești, unele dintre acestea fiind adevărate legende despre munca și pasiunile sale. Auzindu-le, îmi părea că am de-a face cu un clocotitor vulcan de creativitate, un crater plin cu magmă aflată perpetuu în incandescență, gata oricând să dea pe alături. Un vulcan care a izbucnit și izbucnește în adevărate valuri de lavă a frumosului, îmbrăcând o sumedenie de ipostaze.
Publicist remarcabil, ctitor de publicații și de edituri, poet talentat și critic literar cu acut simț al valorii, el este înainte de toate un altruist.

Regele Mihai a fost condus pe ultimul drum de un număr incredibil de mare de oameni. Incredibil de mare pentru că propaganda a funcţionat neîntrerupt vreme de zeci de ani în legătură cu trenul burduşit cu obiecte preţioase cu care Regele şi Regina mamă Elena ar fi plecat din ţara infestată de comunişti de import.
Românii l-au regretat pe regele lor şi l-au însoţit în ultima sa călătorie pământeană. Şi acum s-a strigat, la fel ca în anul de referinţă 1992, „Majestate, nu pleca! România-i tara ta!”
Dar Majestatea Sa a plecat, aşa cum pleacă fiecare om când îi vine rândul. Poate va veni cândva alt prilej pentru ca rugămintea să-i fie adresată altei Majestăţi. Până una-alta, ar trebui să ne gândim dacă nu cumva am putea reflecta la cuvintele „Monarhie nu pleca...”
Nu ştiu cum a trăit omul de rând sub celelalte domnii regeşti (nu i-ar fi ajuns viaţa pentru a trăi sub toate şi a le compara), dar ceva se vede clar: dezvoltarea României s-a produs în perioada regilor!

11 decembrie 2017. Scriu data pentru că ar trebui să ne aducem mereu aminte cât suntem de ipocriţi în momentele de răscruce ale naţiunii române.
Omagierea personalităţii Regelui Mihai în Parlamentul României. Lume multă şi bună(?)...
Citez câteva fragmente din luările de cuvânt, pline de respect, chiar de evlavie pe alocuri. Toţi au recunoscut că Majestatea Sa defunctă a fost un foarte bun conducător, că dacă ar fi fost el la putere altul ar fi fost traseul ţărişoarei noastre fărâmiţate în partide şi interese de grup sau de...group.

Fără teama de-a greși, putem spune că secolul 20 a rulat pe liniile marxismului și freudismului, adică o filosofie cu ifose atotcuprinzătoare în cunoașterea umană și cu rol terapeutic (sic!) în plan social prin comunizare forțată și o metodă cu pretenții atotștiințifice întru tratarea psihicului prin sondarea inconștientului. Dar, cum fiecare pasăre pe limba ei piere, prima concepție a primit lovitura de grație de la încăpățânarea cu care corifeii acesteia căutau să modeleze realitatea după niște rețete teoretice înguste și rigide, iar a doua a primit-o de la rolul mult prea important ce i-a fost atribuit determinismului sexual, implicit sexualității juvenile, de către  Sigmund Freud, părintele ei.
    Prin anii optzeci chiar circula următoarea anecdotă vizavi de contribuția unor evrei de seamă la creșterea cunoașterii umane, în directă și adorabilă legătură cu necontenita coborâre pe corpul uman: Pe la anul 1000 î.e.n., înțeleptul Solomon era de părere că totul trece prin cap.

Cum spuneam și altădată, există două mari și distincte categorii de oameni: cei care se zbat să aibă și cei care doresc să știe. Firește, din punct de vedere cantitativ-numeric, întotdeauna balanța socială a înclinat spre prima grupare, iar astăzi, când pragmatismul este în floare, cu atât mai abitir.
    Dacă eterogenitatea este una dintre multele caracteristici (și nu toate onorabile) ale agonisitorilor, nu se poate vorbi de omogenitate nici în restrânsa tabără a dornicilor de-a ști. Da, căci aici intră atât pătura majoritară a științificilor (cercetători atrași de câștig material și de faimă), cât și numărul în continuă descreștere al adevăraților înțelepți – oamenii ce identifică înțelepciunea cu autocunoașterea, așa că tind necontenit la desăvârșire pe calea credinței, cumpătării și simplității, respectiv formidabilii savanți-visători de felul lui Konstantin Eduardovici Țiolkovski, cel care – ne spune Evgheni Evtușenko în romanul Dulce ținut al poamelor – era într-o atare măsură preocupat de viitorul omenirii (cu sănătate și suflet de fier), încât nu lua seama la precaritatea condițiilor materiale în care trăia el și familia lui, ci gândea și acționa potrivit convingerii nepesimiste că „Toate cunoștințele noastre – din trecut, prezent și viitor – sunt un nimic față de ceea ce nu vom ști niciodată”!

Cu mahnire si ingrijorare  am luat la cunostinta ca in ultima perioada o mana de asa zisi politicieni dintr-un minuscul stat balcanic vorbesc  in numele nostru  fara sa fim consulati si noi ici colo …
Am inceput sa urmarim mai atent ce se intampla ,daca e cazul sa ne ingrijoram sau ba…
Undeva, pe lungul drum dintre maimută și politicianul de duzina , s-a produs o mutație. Nimeni nu știe dacă e vorba de un cromozom în plus, un miliard de neuroni în minus sau, după cum anticipa Asimov într-una din scrierile sale, o senzațională îngemănare dintre om și mașină…sau descatusarea unor patimi adanc reprimate de patru generatii…
Politicienii de ieri si azi  delireaza in inchipuirea afumata ca sunt iubiti si  pasesc  prin mulțime ca un Patriarh biblic sau mistic, ar  vrea sa fie salutati cu ode ,mătănii si ,incantatii.

Motto:
Cu cât un ins mai sus ajunge
prin procedee deocheate,
cu-atât esența lui de om
e mai săracă în carate.

(În varianta populară
avem superba formulare:
„A fi mare nu-i mirare,
a fi om e lucru mare”.)

    Se spune că omul a fost croit (de Creator sau de poznașa evoluție?) să dorească tot mai mult și că acesta ar fi motorul progresului său. Că, adică, fără așa ceva (desigur, în inseparabilă legătură cu minciuna, egoismul, ipocrizia și cruzimea), n-am fi ajuns nefericiții beneficiari ai unei civilizații care se întoarce nimicitor împotriva noastră: apa, aerul și alimentele infestate ne îmbolnăvesc, medicamentele contrafăcute ne crează iluzia însănătoșirii, mașinile ne fac zob peste tot, aparatele electronice ne sporesc suferințele prin perfidia lor lăuntrică, iar propaganda oficială a globalismului ne transformă, încet dar sigur, din cobai „numai trup și numai lut” în roboți eficienți și joviali, părți indistincte și dirijate într-o viitoare omenire temeinic dezumanizată.

Forțele militare speciale (precum faimoșii militari SEAL ale Marinei Statelor Unite) nu par a avea multe lucruri în comun cu fotbaliștii de primă ligă din Anglia sau Spania. Cu toate acestea, tehnici care își au rădăcinile în antrenamentele mentale ale militarilor de elită pentru a-și crește performanțele când se află sub presiune sunt folosite de sportivii de talie mondială pentru a câștiga un avantaj mental asupra rivalilor.

Una dintre aceste tehnici a fost dezvoltată de către cercetătorii de la Universitatea din Montreal și este folosită cu succes pentru îmbunătățirea a 5 tipuri de atenții, precum și conștientizarea și memoria de lucru. Programul are la bază abilitatea creierului de a-și forma noi căi neuronale – neuroplasticitatea.

Pentru mult timp s-a crezut că, odată ce devenim adulți, creierul nu se mai modifică.

Noi n-o să ne-nţelegem niciodată / şi casă bună n-am făcut prin ani / căci mâna voastră veşnic e pătată / de sângele românilor sărmani. //  Trufaşi, şi cruzi, şi fără de măsură / nici fiarele pădurii nu-s ca voi / cu ochii tulburi, injectaţi de ură / visând la un mileniu de noroi. // "Să piară-n veci valahilor sămânţa / sunt mult prea vechi şi prea s-au înmulţit / din Cluj la Satu Mare şi Săpânţa / auzi doar graiul lor nesuferit! Afară cu valahii! Sau la moarte / exterminaţi-i până nu-i târziu / mutaţi-le hotarul mai departe / pe-aici să nu rămână unul viu!" / Şi aţi trecut la fapte glorioase / dar simpla crimă nu era de-ajuns / şi i-aţi călcat cu plugul peste oase / le-aţi scos şi ochii, limbile le-aţi smuls... / I-aţi presărat cu sare peste rană / i-aţi ars de vii şi-apoi i-aţi stins cu var / aţi necinstit copii fără prihană / aţi jefuit cadavrele barbar.// Aţi pus ţăranii să îşi sape groapa / i-aţi împuşcat în ceafă, ca pe câini / oceanelor nu le-ar ajunge apa / ca să vă spele crima de pe mâini. // Aţi spintecat femei însărcinate / aţi răstignit şi preoţii-n altar / pustiu şi jale aţi lăsat prin sate / Attila însuşi n-a fost mai tâlhar. // Aţi sigilat în trenuri, ca pe vite / femei, bătrâni, copii nevinovaţi / şi-n viscol de ocări nelegiuite / i-aţi expulzat flămânzi peste Carpaţi.

Jurnaliștii de la New York au realizat un material amplu în România, țara care a înregistrat cea mai mare creștere eonomică din Europa în acest an, și au încercat să deslușeacă misterele din spatele impresionantei cifre de 5,8%.
Cel mai elocvent exemplu, dat de jurnaliști este cel al unei românce de 64 de ani, ieșită la pensie în urmă cu cinci ani, care se află în mall-ul AFI Cotroceni și care a văzut într-un magazin o pereche de cizme care ăîi plac. Înainte de a le cumpăra, românca Anca Mariana Petculescu își calculează banii. Ia în calcul datoria de pe cardul de credit, reparațiile necesare la sistemul de încălzire din apartament în prag de iarnă, și le pune în balanță cu creșterea de 500 de lei a pensiei sale. La final decide să cumpere cizmele.
„Cumpărăturile sunt terapia mea”, a spus femeia care înainte de a intra în pensie a fost contabilă într-o companie de telefonie. „Pentru a mă simți mai bine merg la cumpărături”.