Noi n-o să ne-nţelegem niciodată / şi casă bună n-am făcut prin ani / căci mâna voastră veşnic e pătată / de sângele românilor sărmani. //  Trufaşi, şi cruzi, şi fără de măsură / nici fiarele pădurii nu-s ca voi / cu ochii tulburi, injectaţi de ură / visând la un mileniu de noroi. // "Să piară-n veci valahilor sămânţa / sunt mult prea vechi şi prea s-au înmulţit / din Cluj la Satu Mare şi Săpânţa / auzi doar graiul lor nesuferit! Afară cu valahii! Sau la moarte / exterminaţi-i până nu-i târziu / mutaţi-le hotarul mai departe / pe-aici să nu rămână unul viu!" / Şi aţi trecut la fapte glorioase / dar simpla crimă nu era de-ajuns / şi i-aţi călcat cu plugul peste oase / le-aţi scos şi ochii, limbile le-aţi smuls... / I-aţi presărat cu sare peste rană / i-aţi ars de vii şi-apoi i-aţi stins cu var / aţi necinstit copii fără prihană / aţi jefuit cadavrele barbar.// Aţi pus ţăranii să îşi sape groapa / i-aţi împuşcat în ceafă, ca pe câini / oceanelor nu le-ar ajunge apa / ca să vă spele crima de pe mâini. // Aţi spintecat femei însărcinate / aţi răstignit şi preoţii-n altar / pustiu şi jale aţi lăsat prin sate / Attila însuşi n-a fost mai tâlhar. // Aţi sigilat în trenuri, ca pe vite / femei, bătrâni, copii nevinovaţi / şi-n viscol de ocări nelegiuite / i-aţi expulzat flămânzi peste Carpaţi.

Jurnaliștii de la New York au realizat un material amplu în România, țara care a înregistrat cea mai mare creștere eonomică din Europa în acest an, și au încercat să deslușeacă misterele din spatele impresionantei cifre de 5,8%.
Cel mai elocvent exemplu, dat de jurnaliști este cel al unei românce de 64 de ani, ieșită la pensie în urmă cu cinci ani, care se află în mall-ul AFI Cotroceni și care a văzut într-un magazin o pereche de cizme care ăîi plac. Înainte de a le cumpăra, românca Anca Mariana Petculescu își calculează banii. Ia în calcul datoria de pe cardul de credit, reparațiile necesare la sistemul de încălzire din apartament în prag de iarnă, și le pune în balanță cu creșterea de 500 de lei a pensiei sale. La final decide să cumpere cizmele.
„Cumpărăturile sunt terapia mea”, a spus femeia care înainte de a intra în pensie a fost contabilă într-o companie de telefonie. „Pentru a mă simți mai bine merg la cumpărături”.

Se prezumă că stresul poate fi unul dintre principalii factori declanşatori ai celulelor cancerigene în corpul nostru, iar riscul poate fi redus prin tehnici şi meditaţii de relaxare.
Printre altele, este demonstrat ştiinţific că yoga este una dintre cele mai benefice modalităţi prin care putem detensiona, nu atât grupele de muşchi ce alcătuiesc corpul uman, cât mai ales sistemul nervos, care este adeseori supraîncărcat, şi astfel să prevenim apariţia cumplitei maladii.
În opinia cunoscutului profesor de yoga Dana Ţupa, prin asane (poziţiile yoga) ne putem întări sistemul imunitar, ne reglăm tensiunea arterială, ne gestionăm greutatea corpului, reducem inflamaţiile şi, în general, ne păstrăm o stare de spirit pozitivă. “Fiecare suntem purtători de gene care predispun la cancer, însă ţine şi de noi dacă le declanşăm în corp sau le ţinem adormite toată viaţa. Alimentaţia, gradul de stres, depresia, starea generală de sănătate – toate acestea contribuie major la reducerea riscului apariţiei cancerului în corp, iar prin yoga, toţi aceşti indicatori sunt foarte atent controlaţi şi îmbunătăţiţi”, explică profesorul internaţional de yoga Dana Ţupa.

Motto:
    La noi tâlharii nu-s închiși
    în temnițe pentru păcate
    și-averile necușere
    nici vorbă să fie redate

    prea răbdătorului popor,
    ci mendrele-n continuare
    ei sunt lăsați să și le facă
    c-o nesimțire tot mai mare...

    Ca la noi la nimenea! Mă rog, suntem în țara de la porțile Orientului, unde orice este cu putință (țara tuturor posibilităților pentru „cinstiții” hoți neprinși). Este cu putință ca prin moțiune de cenzură să-ți dai jos propriul guvern și în locul lui să pui unul în care cam 70% dintre români să nu aibă încredere (Păi, cum să ai încredere în aceeași Mărie dar cu altă pălărie, când noul cabinet este construit pe scheletul precedentului și-l are în frunte pe cel mai neperformant dintre miniștrii?!);

Se mai îndoiește cineva de faptul că parlamentarismul nu este altceva decât penibilul joc de imagine publică al unor cabotini, ce au pretenția să li se spună aleși? Dacă da, atunci respectivul sau respectivii să facă bine și să privească la jocul îndrăcit al aleșilor dâmbovițeni, care atât de mult se zbat să devină convingători în total neconvingătorul proces de instaurare a legalității și prosperității într-o țară nici parlamentară și nici prezidențială, dar cu toate astea condusă la dezastru de vrerea unei conjuncturale majorități parlamentare, încât la o adică nu ezită să recurgă la pumni, atunci când obișnuita fază a înjurăturilor și insultelor, mai ceva ca la ușa cortului, se dovedește neputincioasă în disputele cu adversarii politici.

Cu mii de ani în urmă, Socrate punea bazele gândirii antropocentrice prin celebrul său „Gnothi seauton” (Cunoaște-te pe tine însuți), convins fiind că numai cunoscându-și sinele, omul are posibilitatea să se autoperfecționeze și să cunoască adevărul. Or, cunoașterea de sine este axul central al Zen-ului japonez, iar cunoașterea adevărului (firește, a Adevărului absolut) constituie piatra unghiulară a creștinismului, după cum suntem încredințați în Evanghelia după Ioan 8/32: „Adevărul vă va face slobozi”!
    Acuma, sigur că budismul Zen este departe de statutul universalist al creștinismului, prin aceea că „nu și-a însușit nimic din ceea ce caracterizează o religie în sensul firesc al cuvîntului” (Octavian Simu în Civilizația japoneză tradițională, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984): nu are nicio zeitate, nu încurajează niciun cult, nu recunoaște nemurirea sufletului și nu crede în supraviețuirea de după moarte.

După cum lesne se poate constata în România postdecembristă (întreaga țară tescuită și grosul românilor ajunși campioni europeni la trebuințele vitale), eforturile politrucilor, în parte necalificați și în totalitate ticăloșiți, n-au vizat câtuși de puțin fondul problemelor naționale, precum la fiecare-un strop de fericire și-a patriei mereu cinstire, ci statornic au pus umărul la crearea aparențelor de legalitate și progres social (pentru săraci doar gologani, pentru aleși saci plini cu bani), astfel încât – prin inducerea impresiei în mentalul distorsionat al maselor că, fără ei la butoanele puterii, suferințele noastre din cei 27 de ani sunt floare la ureche în comparație cu cele pe care ni le pregătise oculta mondială – să-și asigure rampa de lansare întru nesfârșita lor realegere.
    La o adică, prin ridicolii parlamentari ai diasporei (patru deputați și doi senatori, toți din opoziție) și prin absolut inutilul, cel puțin până în prezent, minister al românilor de pretutindeni, politrucii dâmbovițeni pot face dovada concretă (mai bine spus concret-aparențială) că soarta românilor din afara granițelor le este chiar mai indiferentă decât soarta celor neplecați. Susțin afirmația cu următoarele două argumente:

Ne amăgim cu gândul și cu statisticile deocheate că omenirea a progresat necontenit de la stadiul primitiv din urmă cu mai multe mii de ani (câte anume?) și până la actualul postumanism, unde preaștiințificul om al zilelor noastre are îndrăzneala să se considere „colaboratorul” lui Dumnezeu. Un „colaborator”, fie vorba între noi, aidoma broaștei din fabulă, care – prins neiertător în propria capcană a procesului de decreștinare – urmărește cu nechibzuință chiar detronarea Atoatefăcătorului și care, cuprins de febra trufiei sale, uită cu totul de inspiratul avertisment al apostolului Pavel din 1 Corinteni 3/19: „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu”! Îndeosebi, adaug eu, atuncea când ea îl face pe om să uite de Acela care este  izvorul și temelia întregii existențe...

Răuvoitorii (sic!) susțin, și unii chiar iau de bună, cum că în peste 27 de ani de postdecembrism curat murdar și total anapoda, România a împletit într-un mod profund original politica bătutei pe loc cu „eficiența” mersului ca racul. Dar eu spun că lucrurile pe la noi sunt mult mai nuanțate (doar suntem la porțile Orientului, unde orice este cu putință pentru neoameni și ai lor!), așa că depinde din care unghi le privim, respectiv ne uităm la ele, fără ca – voit au ba – să le vedem cum sunt de fapt în realitate. Da, căci potrivit axiomei că nu există orb mai mare ca acela care nu vrea să vadă (mă rog, axioma face referire la surzi, dar tot un drac este cu lighioanele astea sănătoase tun la trup), privitul de sus în jos diferă atât de substanțial de opusul său, încât a devenit o regulă în politica dâmbovițeană ca dreapta să nu știe ce face stânga și viceversa, potrivit principiului demonocratic că societatea sigur va rămâne cu gaibaracele-n sus atunci când se va lua de la săraci pentru a li se da cu sacul tâlharilor putrezi de bogați (vezi noua lege a veniturilor ultranesimțite) și atâta timp cât privitul politico-ideologic de la stânga la dreapta se va deosebi net, iar prin aceasta dezastruos pentru nație, de acela în sens invers...

Din totdeauna (ca indivizi și ca popor), românii și-au făcut un merit din a-și afirma blândețea și răbdarea, cu toate că blândețea este în ochii asupritorilor totuna cu prostia, iar răbdarea seamănă rușinos de mult cu nedemnitatea. De parcă n-ar fi de-ajuns atâta, mai pune sare pe rana umilinței noastre naționale și degradantul proverb „Capul plecat sabia nu-l taie”! De altminteri, întreaga înțelepciune românească este plină ochi de umilitoare proverbe și zicători, care nu numai că n-au vlaga să justifice, dar – dimpotrivă – mai abitir acuză nebărbăția colectivă din cele mai stânjenitoare vremuri pentru istoria noastră multimilenară...
    În opinia lui Emil Cioran, marii vinovați de neîmplinirile românilor sunt resemnarea și scepticismul. Cu resemnarea nu poți să nu fii de acord, având în vedere următoarele:
    1)Își trage seva din proverbiala și neeroica răbdare românească;