UK Bookmakers

Impreuna contra Pedepsei cu Moartea ! (Partea II) (Malaezia, Kuala Lumpur, 11-13 iunie 2015)

Scris de Thomas CSINTA. Posted in Ancheta


Motto :
"Multi  dintre cei care traiesc  ar merita sa moara, iar dintre cei morti,  ar merita sa traiasca. Puteti sa le acordati aceasta sansa ? In acest caz, sa nu fiti prea prompti in privinta pronuntarii pedepsei capitale" (J.R.R. Tolkien, 1892-1973, scriitor, poet si filizof britanic, autor al The Lord of the Rings)

In general, eu nu cred in nevinovatia celor condamnati la moarte pentru trafic de stupefiante in tarile Asiei de Sud-Est si in particular al  francezului  Serge Atlaoui(Indonezia, 2007), respectiv,  al  romanului  Ionut-Alexandru Gologan (Malaezia, 2013),  dar abolitionist convins cum sunt, consider, ca nicio fiinta umana, in aceasta lume trecatoare si muritoare, pentru nicio infractiune criminala (cu atat mai putin delictuala !),  nu merita sa fie condamnata la Pedeapsa Capitala.

 

Pentru ca aceasta fiinta umana, indiferent de starea sa juridica  (liber sau privat de liberate) este intotdeauna o sursa inepuizabila de inspiratie si de creatie, care poate contribui, intr-un fel sau altul, direct sau indirect la  progresul  si prosperietatea societatii civile.

Un exemplu de necontestat este cazul Profesorului Philippe Maurice, simbolul abolirii Pedepsei Capitale in Franta.

Condamnat la moarte in 1980 si neexcutat, astazi, el este unul dintre cei mai recunoscuti si apreciati istorici medievalisti contemporani pe plan mondial. (A se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului consacrat abolirii Pedepsei Capitale in Franta: "33 de ani de la abolirea Pedepsei Capitale in Franta": http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2014/05/thomas-csinta-33-de-ani-de-la-abolirea.html)

 

Nota : ECPM (Impreuna contra Pedepsei cu Moartea) este o organizatie francofona renumita  (de referinta)  de lupta contra pedesei cu moartea, cu sediul central (general)  la Paris (prezenta si in SUA la New York, respectiv, in Canada la Montral), creata in octombrie 2000 de catre francezii  Michel Taube si Jean-François Daniel, avand ca scop promovarea abolirii universale in lume a Pedepsei Capitale (Pedeapsa  cu Moartea), facand lobbying pe langa instantele internationale CDP (Comisia Drepturilor Persoanei) al l’ONU si FDP (Forumul Drepturilor Persoanei) al UE, fiind membru activ al Comitetul de pilotaj CMPM  (Coalitia Mondiala contra Pedepsei cu Moartea).

Printre membrii organizatiei il regasim pe Profesorul  Philippe Maurice, Director de Cercetari in Istorie Medievala la EHESS (Scoala Superioara de Inalte Studii in Stiinte Sociale), fost condamnat la moarte (1980), simbolul abolirii Pedepsei Capitale in Franta, precum si pe Profesorul de Drept Robert Badinter,  abolitionist convins, parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta (1981), aparator benevol in anii 1970 a zeci  de condamnati la moarte, care asteptau sa fie ghilotinati, cu celebra "masina umana si democratica a mortii" a lui  Jeseph-Ignace Guillotin, Medic, Om politic si Deputat francez, care in sedinta Adunarii Nationale din 1789, dupa succesul Revolutiei franceze si Declaratia Drepturilor Omului si al Cetateanului, propune reformarea vechiului Cod Penal francez, prin, 6 articole fundamentale, iar mai tarziu, in sedinta din 20 martie 1791,  utiulizarea unei masini: "mecanice, eficace, sigure", dar in special : “umane” si “democratice”, pentru executarea sentintelor de condamnare la moarte, caruia îi propune si numele : Louisette! (dupa numele Doctorului J. Louis, Secretar al Academiei parisiene de Chirurgie care a studiat, a pus la punct si a perfectionat masina!

Un alt membru reputat ECPM este si Profesorul Rick Halperin (SMU-Southern Methodist University, Dallas), cunoscut pentru convingerile sale abolitioniste,  membru al CAIUSA (Chair of Amnesty International, USA).

Tristan Mendès France, reputat scriitor si journalist francez, fiul matematicianului si profesorului emerit de renume de la Universitatea Bordeaux, Michel Mendès France si nepotul marelui Om  politic de stanga, Pierre Mendès France, fost Prededinte al Consiliui in Franta (19 iunie 1954 - 5 februarie 1955)  in timplul Republicii a IV  (27 octombrie 1946 - 4 octombrie 1958), a fost Presedinte al ECPM  pana in 2007.

In prezent aceasta organizatie are ca Director general pe Raphaël Chenuil-Hazan si Director de Programe pe Nicolas Perron.

 

 

APROFUNDAREA DOSARULUI (Continuare)

Ase vedea pentru detalii siarticolul Impreuna contra Pedepsei cu Moartea”! (Kuala Lumpur, Malaezia, 11-13 iunie 2015), Partea I:  http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2015/05/impreuna-contra-pedepsei-cu-moartea.html

 

                                                                                                                     

Alaturi de tarile asiatice, foarte active (si in prezent) pe „piata executiilor”, in special, datorita unei legislatii severe si rigide, in care toleranta nu-si are rostul, nu rareori, inumane chiar si din punctul de vedere al drepturilor fundamentale ale Omului (prezentate cu detalii in Partea I: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2015/05/impreuna-contra-pedepsei-cu-moartea.html), cu un mare numar de executii se confrunta si tarile Orientului Mijlociu, printre care un loc aparte ocupa cateva tari cau au practicat masiv executiile in 2014 (si care continua sa practice si in acest an): Iran, cu un numar exagerat de mare de executii (721), Arabia Saudita ( 87), Irak (60), Palestina (27), Iordania (11), iar altele, ceva mai putin „agresive”, din acest punct de vedere: Emiratele Arabe Unite (nicio executie, oficial, din 2012, 1 executie, neoficial,  in 2014), Siria, Bahrein (nicio executie, oficial, din 2011), respectiv Yemen (nicio executie, oficial, din 2013).

Organizatiile CMPM (Coalitia Mondiala contra Pedepsei cu Moartea), respectiv, ECPM (Impreuna contra Pedepesei cu Moartea), care au participat la Adunarea Generala a CMPM (Coalitia Marocana contra Pedepsei cu Moartea) de la Rabat din 27-28 februarie 2015, dar si AI (Amnesty International), considera (apreciaza) ca situatia este critica in Iran si Arabia Saudita, avand in vedere faptul ca, Irak si Palestina se afla in zone geografice in care conflictele interetnice (de lunga durata), de tip sunnit-siit, respectiv, israelo-arab, contribuie intr-o mare masura, la cresterea infractiunilor criminale (inclusiv, crimele de sange, rebeliune-terorism, jafuri armate, violuri, etc.), iar pentru stoparea lor, autoritatile nu gasesc alta cale de riposta (din pacate!), decat  sanctiunea penala de condamnare la moarte.

Astfel, in Iran, comparativ cu celelate state mentionate pana in prezent (afro-asiatice, a se vedea pentru detalii si articolul : „Impreuna contra Pedepsei cu Moartea! Partea I: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2015/05/impreuna-contra-pedepsei-cu-moartea.html), chiar daca condamnarile la moarte sunt pronuntate  pentru aceleasi tipuri de infractiuni criminale (in principiu!), traficul de droguri, care se adauga acestora, reprezinta un loc aparte, pentru care executiile domina si sunt cele mai numeroase.

In aceasta tara, oficial, in principiu, acestea sunt, de ordinul sutelor, iar in afara de cele oficiale (adica, neoficial), exista si alte zeci (poate chiar si sute!) de executii, care sunt considerate  „secrete de stat” si nu sunt comunicate autoritatilor internationale, deci, practic, nu exista!

Astfel, in deceniul trecut numarul oficial al acestora (comunicat) de catre autoritati era: 165 (in 2000), 75 (in 2001), 316 (in 2002), 108 (in 2003), 159 (in 2004), 94 (in 2005), 177 (in 2006), 377 (in 2007), 346 (in 2008), 388 (in 2009) si 190 in 2010, din care 6 fenei, 132 condamnari pentru trafic de droguri, 19 pentru crime sexuale (violuri), 17 pentru blasfemie (contra lui Mahomet), 11 pentru crime de sange,  7 pentru kidnapping (rapire-sechestrare de persoane) si 4 pentru crime politice.

Nici in acest deceniu, nu putem spune ca Iranul ar fi facut un pas inainte carte aboliea Pedepsei Capitale.

Pe 12 ianuarie 2011, 8 condamnati la moarte sunt spanzuratii (dintre care 7 pentru trafic de droguri si 1 pentru viol)  la Inchisoarea Evin din Teheran (construit in 1972, cu o capacitate de cca 15.000 de prizonieri, aproape cat Inchisoarea Bilibid din Manila, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Detinut la Bilibid”: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2009/02/efectul-bilibid.html; http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/42450-efectul-bilibid.html; http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap_4257.html; http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/10/thomas-csinta-monitorul-org-pentru-ap_2273.htmlhttp://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/42450-efectul-bilibid.html).

Mentionam aici si faptul ca Ministreul de Informatii si a Securitatii Nationale este cea care administreaza Sectia 209 a inchisorii, o sectie speciala, neoficiala, o adevarata inchisoare in inchisoare (cu celule de 1 m x 1,80, iluminate non-stop), intr-o izolare totala, care este rezervata detinutilor politici si unde supravietuirea ridica bariere greu de trecut!

La sfarsitul anului 2011, pe 26 decembrie, cinci prizonieri identificati: H. B. din Gonbad, H. B. din  Bojnord, H. R. din Esfrain, A. S. Din Teheran si A. M. din Hashtrud au fost spanzurati pentru trafic de droguri.

Cu trei zile mai tarziu, pe 29 decembrie, alti doi tineri identificati ca "Mohammad" si "Ali", condamnati la moarte in 2011 (pentru uciderea a 4 membri a unei familii), au fost spanzurati in public pe strada Navab-e-Jonubi in orasul  Qazvin, la vest de Teheran in Provincia cu aceasi nume.

Intre timp, din 25 decembrie (Craciun) si pana pe 29 decembrie, cel putin 16 persoane ar fi fost spanzurate, oficial (si peste 43 conform surselor noastre neoficiale, pe care nu le putem cita).

In 2012, situatia este si mai dramatica.

Numai in cursul lunii ianuarie, oficial sunt spanzurati 60 de condamnati la moarte, dintre care 22, intr-o singura zi, pe 3 ianuarie, la Inchisoarea Evin, iar pe 15 ianuarie, 12 la Shiraz, (dintre care 7 traficanti de droguri), iar alti 5 criminali (Rahmat Heydari, Esmaeil Hamidi Mahmood Abadi, Ali Hadavinia, Mohammad Nabi Tavakoli, Ramin Darakhshan) sunt spanzurati in public.

In sfarsit, autoritatile iraniene, recunosc, oficial, 314 executii pentru anul 2012, insa sursele noastre neoficiale deosebit de fiabile (pe care nu le putem cita)  indica inca alte 271, adica un total de 585, din care cca 71-75% ar fi avut la baza, condamnarea la moarte, pentru  traficul de droguri.

In 2013, oficial, ar fi avut loc 369 de executii, dar sursele noastre neoficiale, indica inca 341, ceea ce conduce, la un total de 710, adica, foarte apropiat de numarul neoficial din 2014; 721!

In acest an, insa, au loc si doua evenimente deosebite care au zguduit din temelii opinia publica mondiala abolitionista.

Pe 16 ianuarie 2013, Iran, executa un condamnat la moarte, pe  Ali Naderi (in varsta de 21 de ani), care la monentul comiterii crimei era minor (in varsta de 17 ani), in ciuda interventiei Inaltului Comisariat al Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care atragea atentia asupra faptului ca: „sentinta de condamnare la moarte nu poate fi pronuntata in cazul unui minor (mai putin de 18 ani) la data comiterii crimei, conform CDE (Conventiei relative la Drepturile Copilului) si PIDCP (Pactului International relativ la Drepturile Civile si Politice) pe care Iranul le-a ratificat”!

Din informatiile pe care le detinem, executia lui Ali Naderi, este un premierat dupa 2011 si inca 6 copii ar fi intr-o situatie similara.

Pe 2 februarie 2013, cinci condamnati la moarte pentru trafic de droguri  (Allahnazar Sh., Rahmatollah Sh., Abdollah Sh., Saleh H. si Nematollah Sh.) sunt executati la o Inchisoare din Provincia Kerman (Sudul Iranului), in ciuda opozitiei autoritatilor franceze, precum si a unor organizatii internationale care sprijina abolirea pedepsei cu moartea in lume.

Ei au fost inculpati pentru transportul (armat) a unei tone de opium in Iran, placa turnanta (respectiv, zona de tranzit) al drogului provenit din Afganistan, catre Europa si Orientul Mijlociu, insa si victima directa al acestuia, cu peste 2 milioane de toxicomani dintre care cca  ¼ heronomani.

In sfarsit, exista un eveniment deosebit si in 2014.

Este vorba de executia (prin spanzurare) la Inchisoarea Evin (Teheran), pe 25 octombrie 2014, a lui Reyhaneh Jabbari (o femeie in varsta de 26 de ani), condamnata la moarte in 2009 pentru ca ar fi ucis un barbat care ar fi agresat-o sexual  (incercand sa o violeze), in vara anului 2007, pe cand era adolescenta.

In ciuda interventiei si protestul a numeroase organizatii internationale, angajate activ in apararea drepturilor omului, dar si din partea oficialilor  SUA, Frantei, Canadei, respectiv, a ONU, precum si al AI (Amnesty International).

Ea ar fi recunoscut in fata autoritatilor judiciare iraniene ca ar fi  injunghiat victima, Morteza Abdolali Sarbandi, un fost ofiter de informatii, pe 7 iulie 2007, cu un cutit de bucatarie (cu ocazia unui interviu pentru angajarea ei, cu scopul amenajarii biroului acestuia), dar ar fi pledat in cursul procesului sau pentru „legitima aparare”.

Din nefericire, de-a lungul tuturor procedurilor judicaire pe care  le-a avut la dispozitie pana la Curtea Suprema, ea nu a reusit sa convinga magistratii de nevinovatia sa, motiv pentru care acestia au sanctionat-o, in concordanta cu legea Talionului.

Conform legii coranice  (Saria) in vigoare in Iran, dupa Revolutia Islamica din 1979, o suspendare a executiei timp de 10 zile a fost acordata condamnatei, in care familia victimei avea posibilitatea sa o gratieze (ierte), dar din pacate, aceasta nu s-a lasat convinsa sa-i acorde acesteia clementa.

O ultima gratiere (pentru ca pedeapsa sa fie comutata la inchisoare pe viata), ar fi putut face seful religios Ali Khamenei al Revolutiei Iraniene, dar acesta nu s-a manifestat sub nicio forma.

Autoritatile judiciare au mentionat in dosarul lui Reyhaneh Jabbari ca : „A fost demonstrat cu certitudine, ca ea a cumparat arma crimei, un cutit de bucatarie, cu doua zile inainte de a comite asasinatul (adica, crima premeditata!)”

Mentionam aici insa si faptul ca legislatia Iranului poseda si o serie de particularitati.

Pedepasa capitala, se aplica desigur, in primul rand, pentru crima.

In acest caz, Judecatorul este fortat sa pronunte pedeapsa cu moartea, iar aceasta sentinta trebuie executata, daca familia victimei nu decide altfel!

Aceasta poate sa-si schimbe decizia in schimbul unei indemnizatii din partea condamnatului sau a apropiatilor acestuia.

Insa, daca familia decide in privinta executiei  intr-un caz in care femeia este ucisa de catre un barbat, ea trebuie sa plateasca o indemnizatie familiei condamnatului, pentru ca prejudiciul suferit datorita mortii unui barbat este considerat mai mare (important), decat prejudiciul suferit in cazul unei femei!

Alte infractiuni criminale pentru care poate fi pronuntata sanctiunea penala de condamnare la moarte, in Iran,  sunt: violul, respectiv, kidnappingul (rapire-sechestrare de persoane) cu circmstante agravante, crime contra Statului, diferite comportamente specifice omului ca: adulterul (pedepsit prin Lapidare, in principiu), sodomia (definita ca o relatie sexuala intre doi barbati, deci in contextul homosexualitatii), lesbianismul (la cea de a 3-a recidiva), consumul de acool, dupa recidiva (art.179), jaf armat (art.185) sau blasfemia contra personajelor importante ale Islamului (sub diverse rezerve).

Insa, infractiunile legate de stupefiante sunt deosebit de grav pedepsite.

Conform legi antinarcotice din 1989, sunt sanctionabile cu Pedeapsa Capitala urmatoarele activitati legate de stupefiante: cultivarea (productia) drogurilor (cocaina, etc.) la cea de-a 3-a recidiuva (art.2); distribuirea, transportul si vanzarea drogurilor (opium, etc. peste 5kg, art.4); posedarea  in stare de recidiva a anumitor droguri (opium, etc. mai putin de 100 kg, art.5); productia, distribuirea, transportul si vanzarea heroinei (cel putin de 30g, art.8), etc.

In sfarsit, in iunie 2008, desi Iranul a anuntat intentia de inlocui Lapidarea ca sentinta penala de condamnare la moarte (care se aplica inca in rare cazuri) prin spanzurare, din informatiile pe care detinem, cca 14 persoane, ar astepta inca executia lor prin aceasta metoda primitiva.

Cum, in 2009, cazul lui Kobra Najjar, condamnata la moarte prin Lapidare pentru adulter a fost foarte mediatizat, datorita interventiei organizatiilor drepturilor omului, precum si a altor organisme internationale  in sprijinul (favoarea) acesteia, la inceputul anului 2010, autoritatile judiciare vor comuta pedeapsa cu moartea, la o pedeapsa cu 100 de lovituri de bici.

Nici cazul Arabiei Saudite nu este foarte diferit, de cea al Iranului.

Omuciderea, violul, jaful armat, traficul de droguri, varjitoria, adulterul si sodomia (homosexuala), respectiv, sabotajul si apostazia (renuntarea la Islam) sunt sanctionabile cu Pedeapsa Capitala si in aceasta tara.

Din contra, in loc de spanzurare, Arabia Saudita prefera decapitarea (cu sabia), iar pentru adulter, ca si Iranul, lapidarea si mai rar, crucificarea sau impuscarea.

Daca la inceputul acestui deceniu, in 2010, executiile erau mai „modeste” (dupa numarul  mare din 2009, care ar fi fost oficial 69 si neoficial 85), adica „numai” 27, in 2011 numarul lor oficial, ajunge la 82 (neoficial 89), iar in 2012 la 78 oficial (neoficial la 92).

Printre executiile marcante mentionam: condamnarea la moarte si executia in decembrie 2011, la Medine a lui Mohamed El Mamy Baba Ould Baba (Mauritania), pentru violul a trei femei, iar in 2012, in cursul lunilor ianuarie-februarie, Mustafa al-Zine si Anas al-D'him, condamnati la moarte pentru trafic de droguri sunt executati, alaturi de Sami al-Mekhlafi, condamnat la moarte, pentru agresiunea sexuala comisa asupra unei fetite, precum si pentru uciderea acesteia, la Medine.

Alti doi sudanieni, Jahaz al-Baqmi, condamnat la moarte pentru injunghierea mortala a unui barbat, respectiv,  Abulrahman Al-Qarni, pentru crima sunt decapitati la Taif si Al-Baha.

Alte evenimente, semnificative, ar fi: ajutorul acordat de catre Ambasada Indoneziei in 2011, celor 15 condamnati indonezieni la moarte, in urma caruia 9 dintre ei au fost gratiati, iar unii char achitati si eliberati, proceduri judiciare fiind in curs si pentru restul de 6 ramasi inculpati si condamnati; solicitarea pedepsei cu moartea ca sentinta penala pentru cei implicati in atentatele din 2007 in care si-au pierdut viata 4 francezi; gratierea nepalezului Umesh Yadav, condamnat la moarte pentru uciderea colegului sau Muhammed Wazir, in 2012, dupa interventia Ambasadorului Nepalului la Ryad si viramentul sumei de cca 31.000 Riyal (intr-o prima faza) rudelor victimei, care au permis iertarea condamnatului la moarte.

In  2013, cu ocazia decapitarii pe 10 decembrie (de ziua internationala a Drepturilor Omului) a doi condamnati la moarte, un saudian (la Inchisoarea Jizan), pentru incest, din care a rezultat un copil si un pakistanez (la Inchisoarea Ryad), care ar fi recunoscut ca a introdus heroina in regat,  numarul oficial de excutii ar fi fost tot de 78 (neoficial 96).

Ceea ce, anul urmator, de Craciun, in 2014, odata cu executarea lui Ismaïl Khan Sayed pentru trafic de heroina („in cantitate mare”), ar fi marit numarul de excutii, oficial la 87 (93 neoficial), un record („oficial”) al acestei tari in ultimul „cincinal”.

In ceea ce  il  priveste pe Sayed, acesta este cel de-al 12-lea pakistanez executat pentru trafic de droguri, numai intre mijlocul lunii octombrie si Craciun 2014.

Din contra, in acest an (in 2015), numarul de executii se pare ca ar fi explodat!

Acesta debuteaza cu decapitarea la Inchisoarea Al-Ihsa (estul tarii), a  lui Malek Ben Saïd al-Sayaari, gasit vinovat pentru trafic de organe si a unei mari cantitati de hasis (in recidiva), respectiv, a lui Hussein al-Doussari, la Inchisoarea Ryad, pentru uciderea cu arma de foc a unui politist (Salem al-Qahtani), membru al unei patrule de antidrog.

Pe 6 ianuarie, un sirian, Mohammed al-Mahamid, este executat, dupa ce a fost condamnat la moarte pentru introducerea in regat a „unei mari cantitati de amfetamina” (C9H13N, Alpha-Methyl-Phenethylamine, un fel de „medicament”, care mareste viteza de reacție a corpului, considerat in majoritatea statelor ca stupefiant, folosit si ca drog militar pentru a da soldaților maimulta energie).

Pe 12 ianuarie, Leila Bassem, o birmaneza (denuntata de catre sotul ei) este executata pentru uciderea unei fetite in varsta de 6 ani la Mecca.

Micuta ar fi fost ucisa de catre aceasta, dupa ce ea ar fi fost sistematic batuta si violata cu coada unei maturi.

Scena ar fi fost filmata de un amator care ar fi si postat filmuletul pe internet.

Este vizibila riposta femeii inainte de a fi ucisa: „Eu n-am ucis.  Allahu Akbar.....Este o injustitie”!

Pe 16 ianuarie, o saudianca, Murtadha Al Shukra, a fost executata la Ryad, pentru uciderea unui barbat cu o arma de foc, iar pe 20 ianuarie, Saoudien, Mansour al-Jabri, este executat pentru ca ar fi ucis cu focuri de arma un apropiat.

Pe 26-27  ianuarie urmeaza executiile lui Moussa al-Zahrani, la Jeddah (vestul tarii) pentru rapirea si violarea mai multor fetite, iar pe 27 ianuarie, a lui Omar Barakati, un saudian (condamnat la moarte pentru incest) la Assir (sud-vestul tarii), a lui Latif Khan Nurzada, un pakistanez (condamnat la moarte pentru trafic de heroina) la Mecca (vestul tarii) si  a lui Yasser al-Hamza, un alt saudian, pentru trafic de heroina, la Jawf (nordul tarii).

Intre 1-4 februarie sunt executati: saudianul Abdel Rahmane al-Jahni (la Medine, vetul tarii), pentru ca ar fi ucis cu arma de foc un apropiat in timpul unei dispute; iordanianul Mohammed al-Azazma (la Jawf, nord-vestul tarii) pentru ca ar fi introdus „o mare cantitate de amfetamina in regat”; saudianul Mohammed al-Enezi (la Jawf, nord-vestul tarii), pentru acelasi motiv ca si Rahmane al-Jahni; respectiv, alti doi saudieni, Saoudiens, Abdel Karim Meezi si Hachem Mahragi (la Mecca, vestul tarii), pentru rapirea si violarea unei fetite.

Pe 5 februarie, alti 4 saudieni condamnati la moarte pentru jaf urmat de crime de sange sunt decapitati la Qatif (oras in Provincia Orientala unde este concentrata minoritatea siita), iar la Ryad un pakistanez, Abdelghani Mohamed Akbar, pentru trafic de droguri.

Pe 12 februarie, Babir Isaac, un pakistanez este executat la Ryad pentru ca are fi recunoscut ca a introdus in Regat heroina in capsule inghitite, iar pe 24 februarie, un saudian in varsta de 20 de ani, este executat pentru apostazie.

Acesta ar fi postat pe internet un filmuleti in care distrugea (rupea in bucati) un exemplar al Coranului si il lovea cu un pantof.

Pe 25-26 februarie, un iordanian, Omar al-Rubai, condamnat la moarte pentru trafic de droguri (mare cantitate de amfetamina), respectiv, un pakistanez, Hafez Wifaq Rassoul Chah, condamnat la moarte pentru introducerea unei cantitati importante de heroina si un indian, Vijay Kumar Saleem, condamnat la moarte pentru uciderea unui yemenit cu un satir in cadrul unei dispute la ferma unde acesta lucra, sunt executati prin decapitare (cu sabia), la Jawf  (nordul Arabiei Saudite), Medine (vestul Arabiei Saudite), respectiv, la Ryad.

In privinta executiilor, luna martie in Arabia Saudita se prezinta deosebit de „prolifica”!

Numai in primele 5 zile ale lunii martie (intre 1-5 martie), 5 saudieni sunt executati, fara mila.

La Bicha (sudul Arabiei Saudite), Mahdi Chamrani, condamnat la moarte, pentru ca si-ar fi ucis un vecin in cadrul unei dispute si Mohammed al-Bichi, condamnat la moarte pentru comiterea unui viol sub amenintarea unei arme de foc, iar la Ryad, Mahmoud al-Zubi, condamnat la moarte pentru uciderea cu o arma de foc al unui conational.

In sfarsit, Faleh al-Anizi, condamnat la moarte pentru uciderea (cu un pumnal) a unui apropiat, a fost executat la Bouraida (la nord de Ryad, capitala Regatului), iar Manie Ben Ali Ben Muhsin al-Gahtani, condamnat la moarte pentru uciderea (cu o arma de foc) a unui alt saudian, a fost executat la Abha (sud-vestul Arabiei Saudite).

Iar pana la sfarsitul lunii (mai exact, intre 9-25 martie) alti 12 condamnati vor fi executati.

Intre 9-12, la Ryad, un filipinez, Juvini Estevi (sofer), condamnat la moarte pentru injunghierea mortala al patronului sau saudian, la Jizane (sudul Arabiei Saudite), yemenitul

Hammoud Hajouri si saudianul Mohamed al-Qahtani, condamnati la moarte pentru trafic de droguri (cantitate mare de amfetamina si hasis), iar la Al-Jawf (nordul Arabiei Saudite), sirianul Fadi Abderrazak, condamnat la moarte tot pentru trafic de droguri (introducerea in Regat a unei mari cantitati de amfetamina).

            Pe 12 martie, este executat in estul tarii, Mansour Khalfane (seful unei organizatii criminale, implicata in trafic de droguri, spalare de bani, falsificare de documente oficiale, etc.), iar pe 16 martie, la Ryad, Saad al-Jadid, condamnat la moarte pentru uciderea (cu arma de foc) al lui Abdallah al-Gahtani, in urma unei dispute.

            Apoi, sunt executati, din nou, un sirian, doi pakistanezi si trei saudieni.

            Este vorba de sirianul Firas Mohammed al-Kor, condamnat la moarte pentru trafic de amfetamina (in recidiva) si executat in regiunea Jawf (nord-vestul Arabiei Saudite), de pakistanezii Mohamed Abou al-Islam si Benyameen Ali Ahmed, condamnati la moarte pentru trafic de heroina si executati la Al-Qatif (estul Arabiei Saudite), respectiv, la Djeddah (vestul Arabiei Saudite) si in sfarsit de saudienii: Salem Al-Douchane, condamnat la moarte pentru injunghierea mortala a lui Mohamed al-Douchane (membru al aceluiasi trib), in urma unei dispute, executat la Najrane (sudul Arabiei Saudite); Nader Ben Mussa al-Harbi, condamnat la moarte si el pentru uciderea unui rude Bandar Ben Mouhya al-Harbi, pe care l-a batut pana a murit, executat la Hael (nordul Arabiei Saudite) si Fayçal Ben Rafaa al-Ashjaie, condamnat la moarte pentru trafic de droguri (cantitate mare de amfetamina), executat la Al-Jawf.

Prima jumatate a lunii aprilie va fi si ea sangeroasa in Arabia saudita.

Pe 2 aprilie, un alt sirian, Gazouan al-Nasser, condamnat la moarte pentru trafic de droguri (amfetamina in mari cantitati) este executat la Ryad, iar pe 6 aprilie, la Najrane (Sudul Arabiei Saudite), un saudian, condamnat la moarte pentru comercializare de mari cantitati de hasis (prin intermediul unei retele criminale).

Acesta, in cadrul unei fuziade (schimb intens de focuri) cu fortele de ordine, ar fi ranit si cativa politisti.

Pe 14 aprilie, are loc insa o executie la Medine (oras sfant la Islamului in vestul Arabiei Saudite), a unui indonezian (majordom), Sitti Zeineb, condamnat la moarte pentru injunghierea in 1999, cu un cutit de bucatarie, a lui Nora al-Morawba, pe care ulterior ar fi inecat-o in apa fiarta cu pesticid.

Aceasta executie are loc fara ca Consulatul Indoneziei, respectiv, familia victimei sa fi fost informate, ceea ce incordeaza relatiile diplomatice dintre cele doua state.

In acest context, Djakarta sesizeaza prin intermediul Ambasadei Arabiei Saudite, Guvernul saudian, cerandu-i acestuia explicatii in privinta executiei lui Sitti Zeineb, avand in vedere faptul ca in Arabia Saudita (ca si in Pakistan), familia victimei poate gratia condamnatul la moarte (caruia se va comuta, automat, pedeapsa cu moartea, la inchisoare pe viata) in schimbul unei compensatii financiare.

In a doua parte a lunii, alti 9 saudieni, un indian si un iordanian condamnati la moarte, vor fi executati.

Pe 21 aprilie, Chayih al-Qahtani, condamnat la moarte pentru hartuirea sexuala si uciderea unei angajate de-al sau la Casa Indoneziena este executat la Abha (sud-vestul Arabiei Saudite), iar in ziua de 22, saudianul Mater al-Rowaili, condamnat la moarte pentru uciderea fostei sale sotii (cu arma de foc), respecticv, indianul (cioban) Shajada Ansari, condamnat la moarte pentru uciderea angajatorului sau saudian (cu un ciocan in timpul somnului, cu scopul de-al jefui) sunt executati la Skaka (nordul arabiei Saudite).

In zilele de 23-24 aprilie, sunt executati in regiunea Jawf, saudianul Slimane al-Jihni si iordanianul Mohamed Abou Samak, pentru un important trafic de amfetamina, iar saudianul Fayçal al-Atibi, in estul tarii, pentru uciderea (prin injunghiere), in urma unei dispute, a unui apropiat al acestuia.

In zilele de 28 si 30 aprilie, sunt executati la Ryad, saudienii Fares al-Gahtani, pentru uciderea (asasinarea cu arma de foc) si incinerarea unui compatriot de-al sau, Hadi al-Yami, dupa ce l-a jefuit pe acesta (furandu-i masina, cartile de credit, etc.), respectiv, Fayez al-Atwi, condamnat la moarte pentru uciderea cu arma de foc al unui agent al serviciului de securitate.

Alti doi saudieni, Abdallah al-Balawi, condamnat la moarte pentru uciderea prin (injughiere) al tatalui sau si Abdallah al-Rouily, condamnat la moarte pentru trafic de droguri (introducerea in Regat a unei mari cantitati de amfetamiuna) sunt executati la Tabouk (nord-vestul Arabiei Saudite).

In aceasta luna, pe 5 mai, un saudian, doi cetateni din Yemen, unul din Ciad si unul din Eritreea, in urma unui jaf comis intr-un magazin, (context in care violeaza vanzatoarea, ucid gardianul indian si jefuiesc seiful acestuia), condamnati la moarte pentru crima, jaf armat si viol sunt decapitati la Jeddah (vestul Arabiei Saudite), iar pe 6 mai, saudianul Hussein al-Amiri, condamnat la moarte pentru trafic deamfetamina, este executat la Tabok.

Recent, zilele trecute, pe 13 mai, trei yemeniti, Issa Hajri, Mohammed Saifi si Majid al-Ahdal, condamnati la moarte pentru trafic de droguri, au fost executati in regiunea frontaliera cu Yemen, la Jazan (sudul Arabiei Saudite), iar pe 17 mai, pakistanezul Iftikhar Anayat, condamnat la moarte, tot pentru trafic de droguri, este decapitat la Jeddah.

Astfel, numarul (oficial!) celor executati in Arabia Saudita, de la inceputul acestui an, este 84 (in numai patru luni si jumatate!), in timp ce pana la sfarsitul anului trecut (2014), numarul executiilor era 87!

In acest ritm, utilizand o simpla extrapolare statistica, putem imagina numarul mare al executiilor la care vom ajunge la sfarsitul anului...

De parca cei executati n-ar fi si ei oameni ci animale....

Cu totul alta este situatia in tarile SEA (Sud-Estului Asiatic), unde executiile continua, in special, tot pentru trafic de droguri, dar cu ceva mai multa „timiditate”!

Daca in Filipine, ultima executie a avut loc in 2000 si pedeapsa cu moartea a fost abolita din 2006, iar in  Brunei, ultima executie a avut loc in 1957, iar de atunci executiile sunt suspendate, in Vietnam, Singapore, Taiwan, Pakistan, Malaezia si Indonezia, aceasta scapa de sub control.

In Vietnam, statisticile privind condamnarile la moarte si executiile sunt clasate, ca si in China, Coreea de Nord, etc, ca secret de stat, motiv pentru care, practic este imposibil cunoasterea realitatii in acest domeniu.

Desi oficial, n-ar fi avut loc executii in ultimul timp,  surse neoficiale, ne indica, cca 9  (5 oficial) executii in 2011 si 26 de noi condamnari la moarte, pentru ca acest numar sa creasca in 2012, la 6 (neoficial 11), respectiv, 89 de condamnari.

Oficial, in 2013, Vietnam ar fi reluat executiile si ar fi inlocuit metoda de executie prin impuscare (cu pluton de executie), cu injectia letala, intrata in vigoare pe 1 iulie 2011 (prpusa pe 17 iunie 2010).

Astfel, pe 6 august 2013, Nguyen Anh Tuan, este primul condamnat la moarte executat prin injectie letala.

Pe 20 ianuarie 2014, intr-un singur proces, in Provincia Quang Ninh (in care au fost implicate 89 de persoane si cca 1,9 tone de heroina), care a durat 17 zile, Judecatorul Ngo Duc a pronuntat 20 de condamnari la moarte pentru trafic de droguri si alte 59 condamnari cu pedepse cuprinse intre 6 luni cu suspendare si inchisoare pe viata.

Cei 89 de inculpati ar fi facut parte din 4 mari retele internationale de trafic de stupefiante (in special de heroina) din Laos, Tailanda si Birmania, catre Vietnam si China, inca din 2006, lichidate (anihilate) de catre Politie, in 2013.

Conform grefierului Nguyen Trung Hieu, nord-estul Vietnamului (frontalier cu Laos si China) este foarte saraca, ceea ce incurajeaza localnicii, in ciuda riscurilor pe care trebuie sa si le asume, in implicarea traficului de droguri.

Din acest motiv si legislatia contra traficului de droguri in Vietnam este una dintre cele mai severe din lume: orice persoana aflata in posesia a peste 600g de heriona sau peste 20 kg de opium comite o infractiune criminala, fiind sanctionabila cu Pedeapsa Capitala. (A se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului: : "33 de ani de la abolirea Pedepsei Capitale in Franta": http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2014/05/thomas-csinta-33-de-ani-de-la-abolirea.html)

Mentionam aici insa faptul ca daca cu trei decenii in urma, Laos, Tailanda si Birmania, erau printre primii producatori de heroina si de materia sa primara, opiumul, astazi, Afganistan este tara care domina de departe aceasta piata ilicita.

In principiu, conform unor surse neoficiale, in medie, anual 75-80 de inculpati sunt condamnati la moarte in Vietnam, cu precadere pentru trafic de droguri si crime de sange.

Astazi, conform acelor documente, cca 716 condamnati la moarte ar astepta in culoarele mortii sa fie executati, iar in 2014, ar fi fost executati 49 de persoane.

Numai ca, oficial, in 2014, Vietnam ar fi practicat numai o singura executie!

Din contra, celelate doua tari din regiune Birmania si Laos n-ar fi practicat nicio executie de mai multi ani, unde ultimele ar fi avut loc in 1988, respectiv, in 1989, iar in Birmania sanctiunea penala cu moartea este suspendata din 2012 si toate condamnarile la moarte ar fi fost comutate, in cadrul unei amnestii generale, la pedeapsa de  inchisoare pe viata.

In Singapore, unde in mod traditional, executiile au loc, acestea, oficial,  n-ar fi avut loc dupa 2010 pana pe 18 iulie 2014 (exceptie facand 2011 cu 4 executii), cand  Tang Hai Liang si Foong Chee Peng, sunt executati, fiind condamnati la moarte pentru trafic de droguri dure (diamorfina/heroina), avand asupra lor 89,55g, respectiv, 40,23g.

Cu toate acestea, daca tinem cont de populatia acestei tari (cca 5,5 milioane de locuitori), un simplu calcul ne confirma faptul ca intre 1991-2004, ar fi avut cel mai mare numar de executii pe cap de locuitor, cca 420!

Conform unei statisticioficiale  la care  am avut acces, numarul de executii, in ultimul deceniu si jumatate in Singapore ar fi fost: 26 in 1991, 21 in 1992, 12 in 1993, 76 in 1994, 73 in 1995, 50 in 1996, 15 in 1997, 28 in 1998, 43 in 1999, 21 in 2000, 27 in 2001, 28 in 2002, 14 in 2003, cel putin 6 in 2004, 8 in 2005, necomunicat in 2006, 2 in 2007, cel putin 1 in 2008, 1 in 2009, niciunul in 2010, 2012, 2013;  4 in 2011 si 2 in 2014.

Pedeapsa cu moartea prevazuta in legislatia acestei tari sunt pentru: asasinat, crima si tentativa de crima, marturie mincinoasa care ar fi antrenat executia unui nevinovat, instigarea la sinucidere a unui minor sau a unei persoane vulnerabile, prejudiciu adus Presedintelui Republicii (tradare), razboi contra Guvernului Singaporez, rapire-sechestrare de persoane (kidnapping) sau abuz sexual in relatie cu o crima de sange,  jaf (armat) in banda organizata, urmata de o crima de sange, posesie de droguri (peste 500g de canabis, 30g de cocaina, 15 g de heroina, etc.), posesie  ilegala de arma de foc.

In prezent, cca 23 de condamnati la moarte, care asteapta sa fie executati, ar fi facut recurs la condamnarile lor.

Ca si singapore, Tailanda, oficial n-ar mai practica executiile din 2009, care pana in 1935 erau puse in practica prin decapitare, iar intre 1935-2003,  prin impuscare.

Numarul total al executilor, 318 (intre 1935-2002) este mult mai mic de al celor din Singapore (cca 460, din 1991).

In plus, aceasta tara a suspendat executiile din 1987, apoi le-a reluat din nou in 1995.

Din 2003, metoda de executie adoptata este injectia letala, care de atunci nu ar fi fost utilizata decat in 6 cazuri, 4 in 2003 si 2 pe 24 august 2009.

Condamnarile la moarte sunt aplicate numai in cazuri foarte grave (extreme) cum sunt crima (asasinatul) si traficul de droguri (dure).

Judecatorii sunt mai indulgenti in cazurile in care inculpatul isi recunoaste vina si nu-si solicita achitarea.

Condamnatii la moarte sunt incarcerati si executati in Inchisoarea Bangkwang (Bangkok Hilton), iar numarul lor, la data ultimelor doua executii (in 2009) ar fi fost 743, dintre care 112 ar fi epuizat toate toate procedurile juridice, iar 35 erau in faza de solicitare a gratierii regale (Regelui).

Pentru minori (mai putin de 18 ani), Tailanda a abolit pedeapsa capitala si nici nu o aplica in cazul femeilor insarcinate sau persoanelor care sufera de tulburari mintale.

In sfarsit, Malaezia si Indonezia  (tari cu o majoritate a populatiei de confesiune musulmana) sunt cei doi „giganti” al Asiei de sud-est, in materie de numarul de condamnari la moarte, respectiv, executii si in special, in cazul celor condamnati pentru infractiuni legate de legislatia strupefiantelor, desi, aparent, Malaezia n-ar fi practicat executii dupa 2013, pe cand Indonezia, ar fi „la zi”, adica a practicat chiar si in acest an.

Putem adauga aici si faptul ca, in Malaezia, in raport cu numarul mare de condamnari la moarte, executiile sunt destul de rare, in raport cu cele din Iran sau Arabia Saudita.

Insa, in aceasta tara ca si in Singapore, condamnarea la moarte este automatica si obligatorie (fara a depinde de circumstante sau de  personalitatea delincventului!)  in cazurile de: trafic de stupefiante (peste 15g de heroina, 50g de metamfetamina, 200g de canabis, etc.), omucidere si foc de arma cu intentia de a ucide sau de a rani pe cineva.

Primii occidentali condamnati la Pedeapsa Capitala pentru trafic de heroina si executati in 1986, au fost doi australieni.

In decembrie 2011, Nazli Sahid, a fost condamnat la moarte pentru un trafic de 1kg de canabis, iar in 2013, in aceasta tara ar fi avut loc 118 condamnari la moarte, dintre care 2/3 pentru detinere sau trafic de droguri, cu 1/3 dintre cei condamnati la moarte, de origine straina.

Printre ei se numara si compatriotul nostruIonut-Alexandru Gologan (23 de ani), condamnat la moarte pe 16 octombrie 2013 de catre Inalta Curte de Justitie  din Malaezia (si confirmat de catre Curtea de Apel de la Putrajaya, pe 16 februarie 2015),  pentru trafic de droguri, fiind interpelat pe 26 iunie 2012, pe Aeroportul International din Kuala Lumpur cu 1,427 kg de metamfetamina (C10H15N) in bagaje, pentru care pronuntarea condamnarii la pedeapsa capitala este obligatorie (dar care poate fi pronuntata si in alte situatii: crime de sange, tradare de tara, viol cu circumstante agravante, etc.).

Cu o luna mai devreme, pe 13 septembrie, Bebou Akpo Bouraima (in varsta de 40 de ani), un om de afceri german de origine togolez, desi este aparat de catre un avocat reputat (Karpal Singh), este condamnat la moarte prin spanzurare, pentru trafic de droguri, de catre Inalta Curte de Justitie din Kuala Lumour.

Inculpatul, a fost interpelat pe Aeroportul International din Kuala Lumpur in 2011 (cu un an mai devreme decat Ionut-Alexandru Gologan), cu aceasi cantitate de metamfetamina (1,5Kg).

Acesta a declarat in fata Curtii ca stupefiantele le-ar fi adus prietenei sale, pentru uzul ei personal, pentru o lunga perioada de timp.

Tot in 2013, alti doi cetateni germani de origine afgana, au fost achitati in apel, pentru ca ar fi intodus de maniera clandestina in 2012 (ca si Ionut-Alexandru Gologan) peste 10Kg de metamfetamina.

Tot in cursul lunii septembrie 2013, un alt cetatean, australian, a fost interpelat pentru ca era  banuit ca ar face parte dintr-o vasta retea de droguri in Malaezia, insa, in scurt timp a fost achitat de catre Justitia Malaeziana.

Dupa numai o saptamana de la condamnarea la moarte a lui Ionut-Alexandru Gologon, pe 23 octombrie 2013, Vice-Ministrul iranian de externe Hassan Ghashghavi (Qashqavi), a lansat un apel catre autoritatile judiciare malaeziene, contra executiei a doua iraniene (cu varstele de 26 si 31 de ani), condamnate la moarte pentru tentativa de introducere, in decembrie 2010, a unei cantitati importante de metamfetamina.

Conform sefului politiei antidrog, Ali Moayedi, traficantii le-ar fi promis celor doua femei un voiaj gratuit (inclusiv sederea) in Malaezia, contra unui transport de saci cu produse alimentare, in care erau disimulate drogurile.

Hassan Ghashghavi, a dorit sa mentioneze in apelul sau ca gratierea celor doua iraniene „este absolut necesara pentru pastrarea relatiei de prietenie intre cele doua state”, cu atat mai mult cu cat, autoritatile iraniene, ar fi gratiat un malaezian condamnat la moarte pentru trafic de droguri, in contextul in care, pana la acea data (23 octombrie 2013), Iranul, care prezinta cea mai ridicata rata a executiilor, ar fi spanzurat deja 510 de condamnati la moarte!

In 2014, numarul lor ar fi scazut la cca 42 (dintre care 20 pentru trafic de droguri), iar in total, incepand din 1960, cca 457 de condamnati la moarte ar fi fost executati, pentru ca alti 975 de condamnati la moarte sa fie inghesuiti in culoarele mortii!

Pe 29 ianuarie 2014, sunt interpelate, o tanara (in varsta de 30 de ani)  de nationalitate franceza (numele careia nu-l putem cita), rezidenta in Malaezia de cca 1 an, alaturi de o indoneziana si 3 malaeziene, acuzate ca ar fi cultivat canabis pentru a fi comercializat prin intermediul retelelor tentaculare ale traficului de droguri.

Cele 5 femei, conform sefului Politiei locale, Hamza Taib, ar fi  fost arestate in doua rezidente (apartamente) de lux in cartierul Signal Hill din Kota Kinabalu (fost Jesselton, la cca 1.620 km distanta de Kuala Lumpur) capitala Statului Sabah unul dintre cele doua state ale Malaeziei, alaturi de Sarawak (cu capitala la Kuching) din nsula Borneo.

Politia ar fi sesizat la domiciliile acestora 36 de plante si ½ kg de canabis.

Cele cinci femei au fost inculpate pentru trafic de droguri, deci automat, risca pedeapsa cu moartea!

Ancheta este in curs de derulare.

            Pe 7 martie, un un cuplu malaezian (Fong Kong Meng, in varsta de 58 de ani si Teoh Ching Yen, in varsta de 56 de ani) este condamnat la moarte prin spanzurare pentru ca ar fi lasat sa moara de foame in iunie 2011, la Kuala Lumpur, femeia lor de serviciu/menajera (care nu cantarea decat 26 kg inainte de deces, fata de 46 kg la angajare!), Isti Komariyah (in vatsa de 26 de ani), de nationalitate indoneziana.

In plus, din informatiile pe care detinem din surse sigure, pe corpul femeii au fost identificate si urme de violenta fizica (inclusiv, hematoame), atat pe spate cat si pe brate, conform dosarului ei de la Centrul Medical al Universitatii Malaya.

In acest dosar criminal este vorba de un nou caz grav de  maltratare al personalului de serviciu (domestic/menajer) din casele (familiile) malaeziene, cu precadere, originara din Indonezia, Filipine si Cambodgia.

In 2012, un alt cuplu a fost condamnat la 24 de ani de inchisoare pentru ca ar fi infometat-o pana la moarte, in 2011, dosmesticul lor (femeia lor menajera) de origine cambodgiana.

Din acest motiv, Cambodgia, incepand din 2011, a suspendat trimiterea de personal domestic (menajer) in Malaezia.

Ceea ce Indonezia a facut inca din 2009, pana in 2011 (dupa evenimentul mai sus mentionat!), cand Malaezia a promis ca va lua niste masuri drastice contra celor care abzueaza de aceasta categorie socio-profesionala defavorizata, dar si niste masuri administrative pentru a o proteja: un salariu minim de 700 RM (Ringgit, cca 155 Euro) si intre 4-5 zile de concediu (odihna)/luna.

Astfel, de infractiuni criminale, au loc si in alte parti ale Asiei cum ar fi in Hong Kong, unde, Erwiana Sulistyaningsih, o tanara in varsta de 22 de ani, de nationalitate tot indoneziana a fost maltratata (cu treumatisme fizice grave) de catre angajatorii sai, la sfarsitul lunii februarie 2014.

Mentionam aici si faptul ca din informatiile pe care detinem (din surse administrative necomunicate publicului), cca 2.156.890 de indonezieni ar lucra (oficial!) ca „oameni (barbati & femei) de diferite servicii” (in menaj, intretinere de spatii verzi, pe plantatii, muncitori neclificati sau calificati, etc.) in Malaezia, dintre care cca ½ milion lucreaza ca domestic (menaj, intretnerea casei, etc.) in sectorul privat.

Pe 9 iulie 2014, un malaezian, Asni Omar (in varsta de 39 de ani), a fost recunoscut vinovat pentru uciderea (asasinarea) lui Stéphanie Foray (o salariata municipala din orasul Menton, regiunea urbana Nisa, Coasta de Azur, in varsta de 30 de ani), o turista de nationalitate franceza, disparuta in cursul lunii mai 2011 (sosita pe 5 mai in Malaezia, in cadrul unui lung sejur prin Asia), corpul careia este descoperit cu 3 luni mai tarziu (in august 2011), intr-o prapastie din Tioman (insula turistica de origine vulcanica, acoperita intr-un procent de 99% de jungla, situata in Marea Chinei Meridionale, in partea orientala a tarii), unde s-ar fi deplasat cu ajutorul unui feribot.

In acest context, Tribunalul de Kuantan (capitala provinciei Pahang), prezidat de catre Judecatorul Mariana Yahya, il condamna la moarte  prin spanzurare pe inculpatul Asni Omar (vanzator de produse balneare pe plaja din Tioman), pentru asasinarea lui  Stéphanie Foray, pe care acesta din urma ar fi incercat sa o seduca (sa agreseze sexual), dar care nu ar fi acceptat avansurile acestuia.

Mentionam aici faptul, ca in ciuda reputatului abolitionism francez, la pronuntarea sentintei, parintii victimei, Joël Foray si Irène Mortel, s-au aratat „foarte satisfacuti” de sentinta pronuntata de catre Curte, in schimb, condamnatul si-a strans in brate rudele cu lacrimi in ochi.

El se considera nevinovat si condamnat pe nedrept!

Stéphanie Foray, ar fi solicitat Pramariei din Menton (Departamentul Alpes Maritimes, Regiunea administrativa PACA-Provence-Alpes-Cote d’Azur, aproape de frontiera franco-italiana), o disponibilizare de doi ani pentru un voiaj de lunga durata in Asia (India, Sri Lanka, Malaezia, Indonezia, etc.).

Din informatiile pe care detinem in legatura cu acest dosar, in care inculpatul a facut recurs, acesta ar fi ucis-o pe tanara femeie, intre 10-12 mai 2011, intr-o casa la Kampung Telek (principalul oras in Tioman).

Un caz asemanator, este si cel al unui turist britanic, Gareth Huntley (originar din Hackney, la est de Londra, la frontiera Leeds-Bradford,  in varsta de 34 de ani), disparut si el in regiune (prin jungla), pe 27 mai 2014, in urma unei confruntari violente cu cativa indivizi din Insula Tioman.

Desi initial presa malaeziana sustinea ca britanicul ar fi fost asasinat (avand gatul taiat), aceasta informatie este contrzisa ulterior, in urma anchetei efectuate (la fata locului)  de catre Datuk Mohd Zakaria Ahmad, Comisar principal adjunct isarcinat cu investigatiile.

Acesta este gasit mort,  pe 9 iunie,  nu departe de o crescatorie de broaste testoase din insula, unde lucra ca benevol.

Nici circumstantele disparitiei si nici motivul decesului nu sunt cunoscute. 

Amintim aici si faptul ca tot in 2011,  pe 11 noiembrie, un alt francez (numele caruia nu-l putem cita) a fost arestat in Statul Kedah (in nord-vestul Malaeziei, cu capitala la Alor Star), impreuna cu un grup de alte 10 persoane (un olandez, doi britanici,  si 7 asiatici: doi singaporezi si cinci malaezieni), in posesia a 3,45 kg de metamfetamina, implicat  intr-un vast trafic de droguri.

Conform sefului serviciului de antigrog, Noor Rashid Ibrahim, acestia ar fi fost inculpati pentru ca ar fi lucrat intr-o uzina care ar fi produs metamfetamina pentru retelele de traficanti de stupefiante din regiune.

In urma unei perchezitii la aceasta uzina ar fi fost gasiti cantitati mari de ecstasy si cca 34 kg de metamfetamina.

In ceea ce priveste arestarea pe 11 noiembrie al celor 4 europeni (francezul,  olandezul si celor doi britanici), este un eveniment deosebit in Malaezia, pentru ca acest lucru se intampla pentru prima oara dupa foarte multi ani de intrerupere.

Acest eveniment succede, unui alt eveniment legat de traficul de droguri, numai cu o luna mai devreme (octombrie 2011), cand o japoneza, fosta infirmiera, este condamnata la moarte pentru ca ar fi introdus in Malaezia, o cantitate importanta de metamfetamina si precede arestarea a inca doi europeni pe Aeroportul International din Kuala Lumpur, sositi cu o cursa de la Dubai (Emiratele Arabe Unite), la sfarsitul lunii, cu 4,25 kg de metamfetamina in bagaje.

In sfarsit, cel putin aparent, daca putem avea incredere in Presedintele Nazri Aziz, ar exista toate premizele ca in aceasta tara, cel putin in materie de stupefiante, pedeapsa capitala sa fie abolita si inlocuita cu inchisoarea pe viata, dar acest lucru nu a impiedicat Justitia, ca pe 22 decembrie 2014, pe Duangchit Khonthokhonbari, o tailandeza, femeie de serviciu in varsta de 33 de ani, Inalta Curte de Justitie sa o condamne la pedeapsa cu moartea pentru ca a fost interpelata cu 2,81 kg de metamfetamina, adica dublul cantitatii cu care a fost interpelat cu doi ani in urma, Ionut-Alexandu Gologan, pe acelasi aeroport!

Fara sa mai adaugam si faptul ca, cu o saptamana in urma, o australianca, mama a 4 copii a fost inculpata si ea, pentru trafic de stupefiante, tot pe acelasi aeroprt, tot cu metamfetamina si tot cu o cantitate de 1,5 kg (ca de altfel si Ionut Gologan).

Si totusi, Baroul avocatilor din Malaezia adopta in martie 2012, cu unanimitate de voturi, abolirea pedepsei cu moartea si inlocuirea acesteia cu inchisoare, iar MADPET(Malaysians Against Death Penalty & Torture) lanseaza la sfarsitul anului  2012 (in luna noiembrie) un apel pentru un moratoriu imediat si sustine abolirea pedepsei cu moartea.

Din contra, Guvernul malaezian, desi ar fi acceptat aceasta reforma, a dorit sa mentioneze faptul ca cca 250 de malaezieni sunt condamnati la moarte in strainatate, iar abolirea pedepsei cu maoartea in Malaezia, le-ar reduce considerabil sansele lor de supravietuire.

In orice caz, pe 24 octombrie 2013, in cadrul unei examinari periodice privind sanctiunile penale in Malaezia, Consiliul Drepturilor Omului al ONU, i-a facut acestei tari doua recomandari:

1. Abrogarea pedepsei cu moartea, in cazurile de infractiuni criminale in care aceasta este obligatoare si se aplica automat.

2. Suprimarea aplicarii pedepsei cu moartea pentru infractiunile legate de legislatia stupefiantelor.

In ceea ce priveste pedepasa cu  moartea, in Indonezia, situatia este si mai dramatica decat in Malaezia.

Chiar daca aceasta tara a suspendat executiile intre 2009-2012, iar in 2013 a inceput sa le practice din nou, incepand cu acest an, 2015, numarul acestora explodeaza.

In aceasta tara, toate executiile, sunt „duse la bun sfarsit” cu arma de foc (de catre un pluton de executie, format din 12 militari-tragatori de elita) fara nicio exceptie, cu precadere pentru trafic de droguri si crima de sange, omucideri cu premeditare sau asasinate (de regula, multiple), executate cu barbarie si sange rece, iar cei care urmeaza a fi executati (la miezul noptii) sunt anuntati de acest eveniment dramatic cu 72h00 mai devreme.

In plus, ca si in Japonia, condamnatii la moarte indonezieni sunt alesi pentru executia lor, nu atat dupa vechimea lor in culoarul mortii, cat dupa gravitatea faptelor comise.

Ca exemplu, Fabianus Tibo, Dominggus da Silva si Marinus Riwu, condamnati la moarte in 2001, pentru revolta sangeroasa din 2000 la Poso (oras aflat in Insula  Sulawesi, la cca 300 km est de Insula Borneo al Malaeziei), in care isi pierd viata cca 200 de persoane, sunt executati pe 22 septembrie 2006, la ora locala 01h20, in timp ce Nyonya Sumiarsih si fiul sau Sugeng, condamnati la pedeapsa cu moartea in 1989 pentru masacrarea (cu premeditare), din razbunare, a unei familii cu 5 membri in orasul Surabaya (al doilea oras ca marime al Indoneziei in Java Orientala) sunt executati in vara lui 2008, adica dupa doua decenii de la comiterea crimelor.

Mentionam aici insa faptul ca cei trei rebeli Tibo, Da Silva si Riwu care ar fi  organizat revolta de la Poso (ceea ce de altfel atat ei cat si militanti ai diferitelor organizatii ale drepurilor omului au contestat tot timpul!) au fost toti de confesiune catolica, ori, intr-un asemenea context, niciodata, un musulman n-a fost condamnat si nici n-ar fi fost condamnat la moarte!

Nici macar la o pedeapsa mai mare de 15 ani de recluziune criminala!

Atat fostul Presedinte al Indoneziei, Susilo Bambang Yudhoyono (n. 1949, 2004-2014) actualul sef al NU (Nahdatul Ulama, cea mai mare organizatie musulmana, reprezentat al Islamului traditional indonezian care se opune oricarei inovatii, cu cca 30 milioane de mebri) cat si Papa Benedict al XVI-lea (n. 1927, 2005-2013) s-au opus acestor executii, pe care le-au considerat nedrepte si lipsite de impartialitate.

In 2013, inainte de reluarea executiilor, 87 de condamnati la moarte asteptau sa fie impuscati.

Ultimele executii inainte de suspendarea temporara a acestora in 2009, au loc la miezul noptii din 26 iunie 2008, la Inchisoarea din Insula Nusakambangan (dupa 2 ani de intrerupere,  in 2006, dupa executiile lui Tibo, Da Silva si Riwu, respectiv, dupa alti 2 ani de intrerupere, in 2004, dupa executille a doi tailandezi) unde doi nigerieni, Samuel Iwachekawu Okoye si Hansen Anthony Nwaoysa, sunt executati (prin impuscare, cu arma de foc) pentru infractiuni criminale legate de stupefiante (trafic), in ciuda protestului autoritatilor nigeriene, chiar de ziua internationala a luptei contra drogurilor al Natiunilor Unite.

Justitia Indoneziana este ferma pe pozitia sa in privinta mentinerii pedepsei cu moartea si considera ca aceasta este o masura necesara (si eficace!) pentru descurajarea comiterii infractiunilor criminale!

Acestea continua cu executia lui Ahmad Suraji, pe 11 iulie 2008, condamnat la moarte in 1998 pentru asasinarea a 42 de femei in cadrul unor ritualuri de magie neagra; cu executia lui Tubagus Yusuf Maulana pe 18 iulie 2008, condamnat la moarte, pentru jefuirea a mii de dolar de la niste sateni, in cadul unei escrocherii, in care vor muri opt persoane; executiile lui Nyonya Sumiarsih si fiul sau Sugeng, pe 19 iulie 2008, condamnati la moarte in 1989, pentru masacrarea (cu premeditare) a unei familii cu 5 membri in orasul Surabaya si cu executia lui Alex Bulo, pe 8 august 2008, condamnat la moarte pentru asasinarea unui avocat si a 3 soferi de taxi intre 1997-2001, iar ulterior, pentru uciderea unui codetinut.

Tot in 2008, pe 9 noiembrie, au loc si executiile teroristilor implicati in cel mai sangeros atentat conoscut in Indonezia, cele doua atacuri teroriste din Bali (din orasul Kuta),  comise  pe 12 octombrie 2002, in care isi pierd viata 2002 persoane si alte 209 sunt ranite, majoritatea turisti straini (dintre care 88 australieni).

Ca si in cazul lui Tibo, Da Silva si Riwu, constatam timpul scurt dintre comiterea actulelor criminale si executia celor care ar fi pus la cale atacurile teroriste din Kuta (Bali), Ali Ghufron (Mukla, 48 ani), fratele sau Amrozi (47 de ani) si Imam Samudra (38 de ani), ultimii executati inainte de suspendarea acestora, incepand cu 2009.

Alaturi de cei trei militanti islamisti condamnati la moarte si executati la Djakarta, alti 30 de persoane au fost inculpate in acest dosar.

Conform unor martori prezenti la inmormantarea lor, ceremonia ar fi avut loc in prezenta predicatorului  musulman Abou Bakar Bachir (Ba’asyir), descris ca inspiratorul (mentorul) miscarii teroriste Jemaah Islamiyah (apropiat lui Al Qaeda, care a revendicat cele doua atacuri teroriste), este interpelat si incarcerat pana in 14 iulie 2006, cand este eliberat, fara ca sa fie condamnat.

Unul dintre cei care ar fi planificat atentatele, Omar Al-Farouq, a fost ucis pe 25 septembrie 2006 de catre Armata britanica la Bassorah/Basra (al doilea oras ca importanta si marime in Irak, dupa Bagdad) in timpul unui raid aerian.

Dulmatin (Joko Pitoyo, Amar Usmanan, Genius, Pitono), un alt planificator al atentatelor, pentru prinderea caruia (viu sau mort), Departamentul de Stat American oferea o recompensa de 10 milioane de $US, a fost ucis in timpul unui raid al U88 (Unitatea 88) al Politiei Indoneziene, pe 9 martie 2010.

Derularea atacurilor teroriste difera de sursa, insa conform versiunii oficiale al Imamului  Samudera (recunoscut oficial ca mentor al teroristilor din Bali), pe 12 octombrie 2012 la ora locala 23h05 un kamikaze (identificat ulterior ca Iqbal dupa ADN-ul sau)  echipat cu un rucsac contanand explozibil, intra in Paddy’s Bar unde isi explodeaza incarcatura, ucigand 8 persoane, creand panica in jurul lui.

In momentul evacuarii Barului, o camioneta (alba) marca Mitsubishi, incarcata cu o mare cantitate de explozibil deosebit de agresiv (o tona de nitrat de amonium si C4, RDX, Semtex), explodeaza, pe Legian Street, in fata Sari Club-ului (un club de noapte frecventat numai de traini, in special, australieni, americani si britanici sau indonezieni, insa, insotiti de straini) care ucide pe loc alte 180 de persoane si raneste grav alte cateva zeci de persoane (dintre care 14 vor muri in spital) si mai putin grav, peste 200.

In acest secol, oficial in Indonezia ar fi avut loc 40 de executii: 11 intre 2001-2007; 10 in 2008; 5 in 2013 si 14 (deja!) in 2015.

Insa, de la instaurarea pedepsei cu moartea in anii 1970, numarul total ar fi de 60.

Dintre acestea, 21 ar fi fost pentru trafic de droguri, 10 pentru uciderea a 3-8 persoane, 7 pentru uciderea a 42-202 persoane si 2 pentru uciderea unei singure persoane.

Dintre cei executati, 5 au fost femei.

Astfel, pe 19 mai 2001 sunt executati Gerson Pandie si Fredik Soru pentru uciderea unui cuplu cu copii lor (primele executii dupa democratizarea tarii in 1995, cand este executat un malaezian pentru trafic de droguri); pe 5 august 2004 este executat al doilea condamnat la moarte pentru trafic de droguri, indianul Ayodhya Prasad Chaubey; pe 1 octombrie 2004, sunt executati tailandeziii  Hamsong Sirilak  si Saelow Prasert, care sunt condamnati la moarte pentru tentativa de introducere a cca 12 kg de heroina; pe 20 martie 2005, este executat Astini, condamnat la moarte in 1996 pentru uciderea si dezmembrarea a trei femei  in perioada august 1993-ianuarie 1996. In ciuda unei conduite model in inchisoare, precum si participarii ei la o serie de programe de reinsertiune sociala in inchisoarea pentru femei din Malang, gartierea ei este refuzata in 2004 de catre fostul presedinte in exercitiu (pe atunci) Megawati Sukarnoputri; pe 13 mai 2005 este executat Turmudi bin Kasturi, condamnat la moarte pentru uciderea (asasinarea) in 1997 a prietenei sale in varsta de 16 ani, fratele si mama ei, respectiv, a nepoatei sale, dupa ce a descoperit ca ar fi fost inselat; pe 22 septembrie 2006 sunt executati Marinus Riwu, Dominggus da Silva si Fabianus Tibo, condamnati la moarte in 2001 pentru ca ar fi dirijat o revolta anti-musulmana in 2000; pe 27 aprilie este executat Ayub Bulubili, condamnat la moarte pentru uciderea unei familii (cu patru copii intre 4-13 ani).

Dupa valul de executii din 2008 (mentionat mai sus), care se termina cu executia teroristilor implicat in atentatele de la Bali si reluarea lor in 2013, primul executat este malaezianul Adami Wilson (pe 15 martie), condamnat la moarte pentru importul unui kg de heroina, urmat pe 17 mai, de catre Suryadi Swabhuana, condamnat la moarte pentru asasinarea unei familii, impreuna cu Jurit si Ibrahim, condamnati la moarte pentru uciderea victimei prin mutilare; pe 17 noiembrie, este executat Muhammad Abdul Hafeez, condamnat la moarte pentru trafic de droguri, iar in acest an, in 2015, pe 18 ianuarie (pe 17 ianuarie dupa miezul noptii) sunt executati 6 persoane dintre care 5 sunt straini, toti condamnati la moarte pentru trafic de droguri: Ang Kiem Soei (Olanda), Marco Archer Cardoso Moreira (Brazilia), Daniel Enemuo (Nigeria), Namaona Denis (Malawi), precum si femeile Rani Andriani (Indonezia), respectiv, Tran Bich Hanh (Vietnam),

Conform purtatorului de cuvant al Procurorului general  Tony Spontana, executiile au avut loc in Provincia Java.

Primele 5 la Inchisoarea „Pasir Putih” (Nisip Alb) din Insula Nusakambangan, iar ultima (vietnameza), la Boyolali.

Intr-o situatie asemanatoare se afla si o britanica in varsta de 56 de ani, care a fost interpelata in 2013 cu 5 kg de cocaina in bagaje, precum si alti doi australieni.

Pe 29 aprilie, sunt executati la Inchisoarea din Insula Nusakambangan, alti 8 condamnati la moarte (7 straini de confesiune crestina si un indonezian musulman), tot pentru trafic de droguri.

Conform informatiilor din partea lui Tony Spontana, este vorba de un brazilian, schizofrenic si paranoiac, Rodrigo Gularte, 42 ani, originar din Statul Parana (sudul Braziliei), arestat in 2004, dupa ce ar fi  introdus in Indonezia 6 kg de cocaina ascunsa in schiul sau nautic si condamnat la moarte in 2005.

Acesta este al doilea brazilian executat in acest an, dupa Marco Archer Cardoso Moreira (originar din rio de Janeiro), executat pe 18 ianuarie 2015.

Australienii, Myuran Sukumaran, 33 de ani si Andrew Chan, 31 de ani, sefii retelei de traficanti de droguri „Cei Noua (9) din Bali”, arestati pe Aeroportul din Bali in 2005, in tentatativa lor de a trece 8,3 kg de heroina din Bali in Australia, condamnati la moarte in 2006.

„Grupul celor 9 din Bali” este numele dat unui grup de 9 australieni arestati pe 17 aprilie 2005, pe Aeroportul din Denpasar (Bali, Indonezia) pentru planificarea unei contrabande de 8,3 kg de heroina din Indonezia catre Australia.

Dintre acestia, 7 traficanti Si-Yi Chen, Michael Czugaj, Renae Lawrence, Tan Duc Thanh Nguyen, Matthew Norman, Scott Rush si Martin Stephens, sunt condamnati la inchisoare pe viata, iar sefii lor Myuran Sukumaran, respectiv, Andrew Chan, sunt condamnati la moarte si executati pe 29 aprilie 2015.

Nigerienii Okwudili Oyatanze, 45 de ani, respectiv, Sylvester Obiekwe Nwolise, 49 de ani, arestati in 2002 pe Aeroportul din Djakarta cu 1,2 kg de heroina in bagajele lor si Raheem Agbaje Salami, 42 de ani, arestat in 1998 pe Aeroportul din Surabaya,cu 5 kg de heroina in valiza sa.

Martin Anderson, 50 ani (a carui nationalitate nu a fost exact determinata: nigerian sau ganez!), condamnat la moarte in 2003  pentru trafic de droguri.

Indonezianul Sumatra, Zainal Abidin (originar din Palembang, in sudul Indoneziei), arestat cu 58,7 kg de marijuana intre Aceh si Java in 2001.

Condamnat in prima instanta la inchisoare pe viata, el a facut recus, in urma caruia a fost condamnat la moarte.

Executia unei filipineze, o femeie de serviciu in varsta de 30 de ani, Mary Jane Veloso, mama a doi copii, arestata in 2009, in posesia a 2,6 kg de heroina disimulata in bagajele sale si condamnata la moarte in 2010, a fost amanata in ultimul minut, datorita interventiei Presedintelui filipinez, avand in vedere faptul ca in Filipine ar exista pe rol un dosar de trafic de fiinte umane, incare condamnata la moarte ar putea fi citata ca martora.

Sub presedintia lui Joko Widodo (Jokowi, n.1961, in functie din 20 octombrie 2014), numarul executiilor in Indonezia devine intolerabil (15, in numai 4 luni si jumatate), conform organizatiilor de apararea ale Drepturilor Omului.

Acesta, ar fi promis ca nu va gratia pe nimeni, condamnat la moarte pentru trafic de droguri, ceea ce a acceptat sa faca in schimb in cazul unei crime de sange comisa de catre un indonezian, condamnat la moarte, caruia i-a comutat pedepasa cu moartea la inchisoare pe viata.

Sustinut si de catre Procurorul general Muhammad Prasetyo, acesta considera ca batalia cu drogurile (inclusiv, condamnarile la moarte si executiile pentru traficul de droguri, aprobata de catre 85% din populatie), pentru care nu exista gratiere, nu poate fi castigata, fara aplicarea legii celor care se fac vinovati de incalcarea ei, avand in vedere faptul ca in Indonezia ar muri zilnic cca 50 de toxicomani, iar tara ar dispune de cca 4,5 milioane de drogati dintre care peste 2 milioane ar fi heroino dependenti.

Oficial, 142 de persoane ar fi condamnate la moarte in Indonezia, printre care 58 pentru trafic de droguri, iar jumatate dintre ei ar fi de nationalitate straina.

Printre ei se afla si franco-algerianul Serge Areski Atlaoui in varsta de 51 de ani (n. pe 16 decembrie 1963), sudor de profesie, tatal a 4 copii (cu varstele de 24, respectiv, de 22, doi copii dintr-o casatorie anterioara si unul de 3 ani cu sotia sa actuala, Sabine), arestat in 2005 si condamnat la moarte in 2007 (alaturi de un cetatean american din Louisiana naturalizat francez in inchisoare, pe cand era deja condamnat la moarte), care urma sa fie executat cu cei 8 impuscati si filipineza Mary Jane Veloso, pe 29 aprilie 2015.

Dupa aproape un deceniu de incarcerare la Inchisoarea de maxima siguranta „Pasir Putih” (Nisip Alb, Alcatrazul Indonezian) in Insula Nusakambangan (in sud-estul Statului Java), ca si acesteia din urma, executia lui Serge Atlaoui a fost amanata, in urma unei solicitari al acestuia de contestare a deciziei de respingere a gratierii prezidentiale la Curtea Administrativa din Djakarta (dar si a unei cereri de revizuire al procesului sau de catre Curtea Constitutionala din Djakarta), care in caz de refuz, conform Procurorului general Muhammad Prasetyo, va avea ca efect executia lui separat.

Acesta a fost condamnat la moarte pentru ca ar fi lucrat la intretinerea unor masini industriale (conform veriunii lui) intr-o uzina pentru fabricarea de fibre acrilice (CH2=CH-CN), obtinute printr-un proces de polimerizare, utilizate in indudtria textila, in cobinatie cu alte fibre sintetice sau lana si bumbac  (dupa achetatori, un laborator clandestin de fabricare a drogurilor, in special de pilule de ecsatasy, C11H15NO2) in regiunea urbana Djakarta, si ar fi primul francez executat in ultimele trei decenii, dupa executia pe 10 septembrie 1977 a lui Hamida Djandoubi, de origine tunisiana, ultimul condamnat la moarte, executat in Franta si ultimul ghilotinat in lume, la celebra inchisoare de maxima siguranta Baumettes din Marsilia, pentru torturarea si uciderea amantei sale, Elisabeth Bousquet, pe 3 iulie 1974. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului:” Giscard d’Estaing si condamnatii sai la moarte”: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2012/11/thomas-csinta-giscard-destaing-si.html)

Din informatiile pe care le detinem, cu putin timp inainte de a ajunge in Indonezia, Serge Areski Atlaoui (originar din regiunea urbanaMetz, Capitala Departamentului Moselle si a Regiunii adninistrative Lorraine, in estul Frantei)se stabileste in Olanda, unde veniturile sale, cca cca 1.600€ (din diferite activitati lucrative in domeniul constructiilor metalice), respectiv, ale sotiei sale Sabine Atlaoui (femeie de serviciu) nu sunt suficiente pentru rambursarea imprumutului imobiliar pe care il face dupa expatrierea in noua sa tara „adoptiva”.

In acest context, acesta accepta oferta unui olandez sa plece in Indonezia (fosta colonie Olandeza) si sa lucreze timp de 6 saptamani „la negru”, (platit cu 2.000€ pe saptamana!), la instalarea unor mixeruri, a unor pompe, respectiv, a unor masini de distilare intr-o uzina pentru fabricarea de „fibre acrilice”, aflata la Tangerang (un centru industrial in Provincia Banten, aflat in regiunea urbana a Djakartei,  parte a megalopolului-sistemului urban indonezian „Jabotabek”: Djakarta-Bogor-Tangerank-Bekasi), ceea ce condamnatul la moarte ar fi si facut.

Insa, cu ocazia celei de-a deplasari la fata locului,  pentru intretinerea echipamentelor (numai doua „dimineti”), pe 11 noiembrie 2005, acesta constata o schimbare radicala in cadrul „uzinei”, dandu-si seama ca ar fi vorba de un laborator clandestin pentru fabricare de droguri (pilule de ecstasy), dar este tardiv, pentru ca in urma unui raid al fortelor speciale din Provincia Banten in acea zi, este arestat impreuna cu alte 16 persoane aflate in laborator.

El a fost acuzat de posedarea a 138kg de metamfetamina, a 290 kg de ketamina (clorhidat, C13H16CINO, un inhibitor  al acizilor proteinogeni, C5H9NO4 la nivelul receptorilor ionotropici utilizata in medicina umana si veterinara ca anestezic), precum si a 316 tuburi (cilindri) in care erau stocate substante care intra in compozitia drogurilor sintetice.

Serge Atlaoui, sustine ca era ferm convins ca laboratul ar fi servit, nu atat pentru fabricare de ecstasy ci, mai mult pentru efectuarea de teste in fabricarea MDMA (ecstasy, C11H15NO2 - 3,4 metilendioximetamfetamina, o amfetamina care stimuleaza sistemul nervos central).

Dintre cei arestati, proprietarii terenului si al laboratorului (doi indonezieni) sunt condamnati la moarte, 5 chinezi sunt condamnati la 20 de ani de recluziune criminala in prima instanta si in apel, iar ulterior, la pedeapsa cu moartea de catre Curtea Suprema de Justitie.

Celalat european, un olandez, care l-a recrutat pe Serge Atlaoui, condamnat si el la moarte, a decedat in detentie.

Alti 4 indonezieni sunt lasati liber si 4 inculpati.

Cu ajutorul lor, europenii ar fi produs ecstasy, iar chinezii, crack.

Detaliat, dintre cei 13 inculpati in acest dosar, 6 indonezieni, cei 2  patroni, considerati sefii organizatiei criminale Benny Sudrajat si Budi Cipto sunt condamnati la moarte inca in prima instanta si pedepsele lor sun confirmate in apel, iar alti 3 (printre care si chimistul, respectiv, baiatul lui Benny Sudrajat) sunt condamnati la cate 20 de ani de recluziune criminala.

Al 6-lea indonezian, „om de serveciu” (atat agent de securitate ca si responsabil cu intretinerea laboratorului), a fost condamnat la 10 ani de detentie criminala.

Cei 5 chinezi, asa cum am maentionat, au avut pedepsele agravate din prima instanta, (20 de ani de recluziune criminala) la sanctiunea penala de condamnare la moarte, de catre Curtea Suprema (cea mai inalta jurisdictie indoneziana).

Celalat european, olandezul, Nicolaas Garnick „asociatul” si „angajatorul”  lui Serge Atlaoui, este condamnat, in prima instanta la inchisoare pe viata, confirmat si in apel, pentru ca ulterior, Curtea Suprema sa-l condamne la moarte.

Acesta moare in detentie.

In ceea ce il priveste pe Serge Atlaoui, dupa doua condamnari (in prima instanta pe 6 noiembrie 2006 si confirmat in apel), la inchisoare pe viata (ca si olandezul), este condamnat si el la moarte, de catre Curtea Suprema de Justitie pe 29 mai 2007 (ultima procedura juridica, inainte de gratierea prezidentiala).

Insa, in acest an, pe 28 ianuarie cererea sa de gratiere a fost refuzata de catre Presedintele Joko Widodo, iar pe 10 februarie, acesta a depus o cerere de revizuire al procesului sau la Curtea Constituionala, respinsa si ea pe 21 aprilie.

Pe 28 aprilie este respinsa si contestatia sa relativ la refuzul gratierii prezidentiale din 28 ianuarie.

Un ultim demers juridic consta intr-o cerere a acestuia depusa pe 13 mai la Curtea Administrativa, pentru verificarea (examinarea), de catre un expert, a regularitatii procedurilor judiciare in cadrul unei sedinte prevazute la sfarsitul acestei luni,  pe 28 mai 2015.

            André, fratele mai mic, al lui Serge, si sotia acestuia Sabine, militeaza (impreuna cu diverse organizatii nationale, respectiv, internationale abolitioniste si de Aparare a Drepturilor Omului)  pentru gratierea acestuia, care in momentul arestarii, in 2005, era tatal a 3 copii, iar in urma casatoriei cu Sabine (in detentie) pe 10 ianuarie 2007, devine tatal din nou, al unui baietel, astazi in varsta de 4 ani.

Mentionam aici si faptul ca exista si alti francezi condamnati pentru trafic de doguri in Indonezia si Malaezia, dar situatia lor este mai putin „dramatica” (cel putin pentru moment!), in comparatie cu ce a lui Serge Atlaoui, care poate fi executat, avand in vedere epuizarea tuturor procedurilor juridice, in orice zi.

Chiar inainte de Congresul Regional Asiatic contra Pedepsei cu Moartea, din 11-13 iunie 2015 de la Kuala Lumpur (Malaezia), ceea ce ar fi o mare infrangere, atat pentru ECMP (Impreuna Contra Pedepsei cu Moartea) cat si pentru CMPM (Coalitia Mondiala contra Pedepsei cu Moartea), dar si pentru alte organizatii neguvernamentale care lupta pentru abolirea Pedepsei Capitale in lume, printre care, desigur si AI (Amnesty International), in primul rand.

Printre acestia se afla si Vincent Roger Petrone (in varsta de 43 de ani), un toxicoman, originar din Dijon (Capitala Departamentului Côte d’Or si a Regiunii administrative Bourgone, estul Frantei) si domicilitat (rezident) in Nouéma (Noua Caledonie, colectivitate locala-teritoriu autonom francez –TOM in Oceanul Pacific).

Arestat pe 29 ianuarie 2013 pe Aeroportul din Bali-Denpasar (in provenienta de pe Aeroportul Kuala Lumpur din Malaezia), in posesia a 69g de hasis (cumparat in Tailanda, la Bangkok) ascuns intr-un saculeti de plastic in stomac (cu o valoare comerciala de 3.300€), pentru uzul sau personal, acesta a fost incarcerat la inchisoarea Kerobokan din Bali si risca pedeapsa capitala.

Si totusi, judecat de catre o Curte al Tribunalul din Denpasar, prezidat de catre Parulian Saragih, el este condamnat pe 15 iulie 2013, la „numai” 6 ani de inchisoare (cu un an mai mult decat solicita acuzarea, I Gusti Putu Atmaja, reprezentand Ministerul Public!), respectiv,  la o amenda de 76.500€.

Acuzarea a fost foarte „sensibila” la faptul ca inculpatul si-a recunoscut fapta (spunand adevarul!), o regreta si nu avea cazier judiciar, in ciuda dependentei sale (indelungate) de stupefiante si a condamnarii obligatorii si automate la moarte, al celor care sunt interpelati cu cantitati de droguri care depasesc limita legala prevazuta de lege (import cu scop comercial a peste 5g de stupefiante).

La inceputul anului trecut si la aproape un an de la arestarea lui  Vincent Roger Petrone, pe 9 ianuarie 2014, este arestat (cu ocazia unui raid al Politiei), tot in  Bali (intr-o locuinta banuita ca ar servi pentru trafic de stupefiante), un alt francez Thierry-Claude-Joseph Verchere (in varsta de 48 de ani, originar din Departamentul Haute Garonne, Regiunea administrativa Midi-Pyrénées, sudul Frantei), in posesia a 111,92g de cocaina (cu o valoare comerciala de 34.700€), pentru care acesta risca o pedeapsa maxima de 20 de ani de recluziune criminala.

Conform sefului Politiei locale, Djoko Hariutomo, drogurile s-ar fi aflat in geanta francezului, rezident din 2013 in insula si conform afirmatiilor acestuia din urma, ele ar fi fost cumparate de la un iranian, pentru uzul sau personal!

Apreciind faptul ca, inculpatul si-a recnoscut vina, ca acesta nu avea cazier judiciar si oerecum, era dependent de droguri, acelasi tribunal din Bali care l-a condamnat si pe Vincent Roger Petrone la 6 ani de inchisoare, solicita contra lui Verchere pe 28 aprilie 2014, o pedeapsa de 1 an de inchisoare, pe care Curtea (avand in vedere circumstantele atenuante!) o „redreseaza” la numai 10 luni (o adevarata victorie pentru inculpat!),  acesta fiind eliberat din penitenciarul Kerobokan, inca de inceputul acestui an.

Dupa numai 10 zile de la arestarea lui Verchere la Bali, si dupa un an de la aerstarea lui Petrone (29 ianuarie 2013) pe Aeroportul din Bali, pe 19 ianuarie 2014, pe acelasi aeroport este arestat (si inculpat oficial pe 10 aprilie pentru trafic de droguri) un alt francez (Clasat „retardat mentalmente” de catre avocatul sau!), François Giuily (48 ani, originar din Ternay, Regiunea urbana Lyon, Departamentul Rhône, Regiunea addministrativa Rhône-Alpes, estul Frantei), in posesia a 3 kg de metamfetamina (valoare comerciala cca 385.000€) dismulata in doua pungi de plastic, in dublura valizei sale.

Desi, conform legislatiei privind infracrtiunile relativ la stupefiante in Indonezia, acesta, risca si el pedeapsa capitala, avand in vederea „starea” lui psihica de „debil mintal”, pe 23 iulie 2014, el condamnat de catre o Curte Tribunalul din Denpasar (Bali) prezidata de catre Gede Ketut, la „numai” 15 ani de recluziune criminala si la o amenda penala de cca 520.000€.

In acest dosar, desi traficul a fost „mentinut”, de catre instanta, aceasta a apreciat ca inculpatul, avand probleme psihice (instabilitate importanta), partial, era responsabil penal.

De fapt, Giuily, un oligofren (de gradul 3-varsta mentala de 12-14 ani) a fost victima unei manipulari, acesta acceptand pentru suma de 4.000$US sa transporte valiza unui „amic” (cunoscut in Senegal) in Insula Bali, unde aceasta urma sa fie „receptionat” la Aeroport, pentru a-si ajuta mama, o femeie in varsta (89 de ani), care sufera de mai multe boli (evident, datorita si varstei inaintate).

Intocmai, comportamentul sau „ciudat” (iesit din comun!) ar fi atras atentia vamesilor din Aeroport.

Desi, acuzarea (Ministerul Public) solicita contra acestuia 17 ani de recluziune criminala, in urma pledoariei lui Raja Nasution, avocatul acestuia (care si-a contruit apararea pe iresponsabilitatea penala al clientului sau!),  Curtea l-a condamnat pe Giuily la 15 ani de inchisoare.

Sanctiunile penale ale lui François Giuily, Thierry-Claude-Joseph Verchere, respectiv, Vincent Roger Petrone, sunt cu atat mai „suportabile” cu cat, conform legislatiei Indoneziene, condamnatii la inchisoare cu executare (ca si in Romania), in caz de „buna purtare” sunt conditionabili (sub control judiciar) dupa efectuarea a 2/3 din pedeapsa  (1/2 din pedeapsa in Franta).

Singura problema a strainilor este ca fiind obligati sa-si execute pedeapsa pe teritoriul  indonezian, ei au nevoie de „suficiente” garantii de reinsertiune sociala pentru a putea beneficia de o viza de sedere (de regula, de lunga durata).

Din contra, pe strainii eliberati conditionat (sub control judiciar), Justitia franceza îi expulzeaza automat in tarile lor de origine, cu o interdictie de a reveni pe teritoriul francez, fie limitat (5-10 ani), fie definitiv.

In felul acesta, daca Justitia indoneziana are posibilitatea sa-si supravegheze condamnatii sai, inclusiv in libertate (conditionata) pana la ispasirea integrala a pedepsei, Justitia franceza nu se mai intereseaza de soarta lor dupa expulzarea acestora  de pe teritoriul national.

In sfarsit, mai exista si un alt francez, inchis in Indonezia, condamnat la inchisoare pe viata.

Este vorba de Gérard Debetz (56 de ani, originar din Limoges, Capitala Departamentului Haute Vienne si a Regiunii administrative Limousin), cunoscut in cluburile de noapte din oras (sub numele de Garelli),  arestat pe 11 ianuarie 2011, pe Aeroportul Soekarno Hatta (Djakarta),  cu 5,1kg de metamfetamina in dublura unei valize (valoare comerciala 650.000€), care nu i-ar fi apartinut (conform afirmatiilor acestuia), conform purtatorului de cauvant al Aeroportului, Evy Suhartantyo.

Verificari minutios efectuate (si cu rapiditate) de catre sectia Antidrog a Politiei Indoneziene, il conving pe Debtez sa-si recunoasca fapta si sa colaboreze cu autoritati, pentru ca astfel ar putea scapa de Pedeasa Capitala, ceea ce s-a si intamplat.

Sosit cu o cursa EAU (Emiratele Arabe Unite) din Istanbul (Turcia), via Dubai (EAU), acesta a recunoscut ca urma sa livreze „marfa” (pentru alimentarea a 20 de toxicomani) complicilor sai, intr-un hotel in centrul orasului: Abbas Bidmal Gharibali (un iranian in varsta de 41 de ani) si Decywarti Wirahardja (un indonezian in varsta de 42 de ani), care sunt arestati de catre politisti in momentul „tranzactiei”, iar ulterior cagulati (mascati) prezentati publicului (pe 24 ianuarie), pentru „intimidarea” (descurajarea) infractiunilor legate de legislatia stupefiantelor.

Pe 4 octombrie 2011, o Curte al Tribunalului din Djakarta, in ciuda retinerii capului de acuzare de „trafic de droguri” contra lui Debtez, avand in vedere colaborarea acestuia cu autoritatile politienesti, il condamna pe acesta „numai” la inchisoare pe viata!

Un alt francez, fost condamnat la inchisoare pe viata in Indonezia (ca si Gérard Debetz), eliberat conditionat (dupa 14 ani de recluziune criminala)  pe 20 ianuarie 2014 (a doua zi dupa arestarea lui François Giuily) este Michaël Blanc (atunci, in varsta de 26 de ani, de formatie bucatar, originar din Bonneville, departamentul Haute Savoie, Regiunea administrativa Rhône-Alpes, frontiera franco-elvetiana), arestat pe 26 decembrie 1999 pe Aeroportul Bali-Denpasar  (ca si Giuily) in posesia a 3,9 kg de hasis ascuns in doua butelii (de oxigen) ale unui echipament de scafandru.

Ca si François Giuily, acesta afirma autoritatilor vamale, ca buteliile ar fi apartinut unui prieten, care l-ar fi rugat sa le aduca in Indoezia.

In decembrie 1999, Blanc, soseste in Indonezia via Bombay (India) si Bangkok (Tailanda), cu scopul de a se stabili in aceasta tara pentru a se consacra scufundarilor subacvatice.

Aparat de catre Sphie Bottai, un avocat (reputat) francez, pe 17 noiembrie 2000, Michaël Blanc, scapa de plutonul de executie (compus din 12 tragatori de elita), dar ca si  Debetz, el este condamnat la inchisoare pe viata, pedeapsa confirmata si in apel, de catre Inalta Curte de Justitie, pe 26 iunie 2001.

Exact ca si in cazul lui Serge  Atlaoui, in 2006.

Spre deosebire de Atlaoui, Blanc nu face recurs in fata Curtii Supreme Indoneziene de Justitie, iar pedepasa lui de inchisoare pe viata ramane definitiva.

Din contra, Curtea Suprema, îi agraveaza sanctiunea penala lui Atlaoui pe 29 mai 2007, comutand-o de la inchisoare pe viata, la pdeapsa cu moartea, contrar asteptarilor acestuia, care spera sa ”scapa, ca si Giuily, „numai” cu 15 ani de recluziune criminala.

Insa, intre Franta si Indonezia neexistand niciun acord de transfer al detinutilor (in timpul executarii pedepsei, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Esta libre pero no es inocente”: http://www.necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/42536-esta-libre-pero-no-es-inocente.html), iar cum Indonezia nici este semnatarul Conventiei de transfer al detinutilor de la Strasbourg, elaborat de catre Consiliul Europei in 1983 sub autoritatea CEPC (Comitetul European pentru Probleme Criminale), Blanc ramane in Indonezia si este transferat de la Inchisoarea Kerobokan la cea din Java.

Dupa esuarea unei incercari de interventie din partea lui Saïf al-Islam Kadhafi (cel de-al doilea fiu a lui Mouammar Kadhafi), pe atunci Presedintel Fundatiei Internationale Kadhafi  Gaddafi International Foundation for Charity Associations, creata in 1998 si inregistrata la Geneva in 2003), in decembrie 2008, Presedintele Indonezian (pe atunci) Susilo Bambang Yudhoyono (20 octombrie 2004-20 octombrie 2014), il gratiaza partial pe Blanc (pentru „buna conduita” si pentru „recomandarea” Ministerului Justitiei!), comutandu-i pedeapsa la 20 de ani de recluziune criminala.

Conform legislatiei indoneziene, efectuandu-si 2/3 din pedeapsa, Michaël Blanc este eliberat conditionat pe 20 ianuarie 2014 (exact in ziua urmatoare a arestarii lui François Giuily, pe acelasi aeroport si dupa obtinrea unei sederi de lunga durata pe teritoriul indonezian!), cu obligativitatea de a ramane in tara pana la executarea integrala a pedepsei, adica, pana pe 21 iulie 2017.

Mentionam aici faptul ca un rol important in eliberarea lui Michaël Blanc a jucat mama acestuia, Hélène Le Touzey, care mediatizand cazul (in presa, televiziune, etc.), a fost sprijinit, pe de o parte, atat de catre autoritatile franceze, cat pe de alta parte si de catre mass-media franceza care a ajutat-o pe aceasta sa-si finanteze deplasarile in Indonezia, precum si (re)insertiunea socio-profesionala post-carcerala al baiatului sau, de care depindea viza de sedere a acestuia, deci si eliberarea lui condionata sub control judiciar.

Dintre oamenii de televiziune, nu putem sa nu mentionam sprijinul acordat familiei Blanc de catre Thierry Ardisson, realizatorul emisiunii "Tout le mond en parle"-Toata lumea vorbeste (saptamanal), care in cadrul acestora  a reusit sa stranga 153.000€.

Sub presiunea lui Philippe Douste-Blazy, Ministerul Afacerilor Externe (2 iunie 2005-15 mai 2007), dar si al lui Catherine Colonna, Ministrul delegat al Afacerilor Europene (2 iunie 2005-15 mai 2007), Ardisson, renunta sa-l sprijine public pe Blanc, pentru a nu "agasa"  autoritatile indoneziene !

Din partea clasei politice, Presedintele Frantei, Jacques Chirac (17 mai 1995-17 mai 2007) ar fi "recomandat" intr-o scrisoare (fara raspuns !) omologului sau indonezian reducerea pedepsei la 15-20 de ani de recluziune criminala, iar in urma unei scrisori, ale mamei lui Michaël Blanc, adresata Presedintelui Niclas Parkozy (16 mai 2007-15 mai 2012), in cadrul unei vizite oficiale in Indonezia in 2011, Primul Ministru François Fillon (17 mai 2007-10 mai 2012) o intalneste pe Hélène Le Touzey si o asigura pe aceasta ca dosarul baiatului ei "este pe drumul cel bun" si este urmarit de aproape de catre Ambasada Frantei in Indonezia.

In sfarsit, putem mentiona si faptul ca 227 de indonezieni sunt condamnati la moarte in lume (dintre care 168 in Malaezia!), iar presedintia indinozeiana (Jokowi) reclama lor clementa !

Din informatiile pe casre le detinem, cca 2.231 de cetateni francezi ar fi detinuti in strainatate, cu precadere in Europa si in Asia Centrala (cca 1.473), alti 297 in Africa de Nord (Magreb), 116 in Asia-Oceania, 112 in America Latina, 106 in Africa Subsahariana, 99 in America de Nord si 29 in Orientul Apropiat si Mijlociu, iar restul in alta parte a lumii.

Dintre acestia, cca 41% sunt incarcerati pentu incalcarea legislatiei relativ la stupefiante, cca 36% pentru infractiuni de drept comun, cca 3,5% pentru infractiuni sexuale, iar restul pentru alte infractiuni criminale sau delicte.

In afara de Serge Atlaoui, alti francezi condamnati la moarte in lume (al caror dosare criminale le-am urmarit "de aproape"), ar fi : Jean-Marc Thivind (originar din Strasbourg, acuzat de asasinarea unui cetatean german, condamnat la moarte in Tailanda, in 2007. In faza de achitare, acesta este in asteptarea noului sau proces),  Chan Thao Phoumy (condamnat la moarte in China, in 2010 pentru fabricare si trafic de metamfetamina), .Adil Al-Atmani si Hakim Dah (principalii instigatori al atentelor de la Marrakech din 2011, in care au murit 17 persoane, condamnati la moarte in 2012 de catre un  Tribunal antiterorist in Maroc, care nu a mai practicat executii din 1993).

Cel mai cunoscut insa este Michaël Legrand, condamnat la moarte in 2001 in Statul Louisiana-SUA, pentru ca ar fi injunghiat de 40 de ori cu obiecte diverse: cutit, surubelnita, creion, etc., unul dintre prieteni sai, pe Rafael Santos, un imigrant cubanez, pentru a-l jefui pe acesta de colectia sa de CD-uri.

Acesta isi obtine cetatenia franceza in detentie (datorita parintilor lui adoptivi francezi), fiind astazi sustinut de catre Franta si organizatiile abolitioniste franceze (in special ECPM) care spera gratierea acestuia si comutarea pedepsei lui la inchisoarea pe viata, avand in vedere „legaturile istorice intre Louisiana si Franta”.

Nascut in 1973 sub numele de Clarence Myers, cand parintii sai sunt in inchisoare, el este incredintat dupa nastere (in penitenciar), sorei mamei sale, Donna Legrand, casatorita cu un francez, Paul Legrand, stabilit in SUA dupa al Doilea Razboi Mondial, care moare in 2001, ca urmare a unui stop cardio-respirator.

Eliberat din inchisoare in 1977, Judith Myers, mama lui Michael, isi „recupereaza” copilul, insa in 1980 divoreteaza si se casatoreste cu un alt fost detinut José Raiford, care se poarta brutal cu copilul si il agreseaza sexual in repetate randuri, motiv pentru care mama lui, il lasa pe acesta in custodia serviciilor sociale.

Crescut de catre Paul si Donna Legrand, impreuna ca cele doua fiice ale lor pana in 1977, cuplul incearca sa recupereze copilul (dupa o serie de obstacole socio-judiciare) si reuseste sa-l infieze, in sfarsit, oficial, in 1986, cand acesta sufera deja de grave probleme psihologice.

Michaël Legrand, incepe sa se drogheze inca de la varsta 14-15 ani si va avea un comportament dificil, agresiv, pana ce pe 17 mai 1999 la Jefferson Parish (regiunea urbana La Nouvelle Orléans), acesta, drogat cu cocaina (intr-o stare grava de instabilitate psihologica) il ucide pe prietenul sau Rafaël Santos pentru a-i fura colectia de CD-uri.

In ciuda acestor circumstante atenunate, Juriul retine contra lui premeditarea, deci asasinatul, ceea ce in Statul Louisiana, implica condamnarea la moarte al inculpatului, mai mult „politica” (rasiala), avand in vedere faptul ca in acest stat, aproape toti condamnatii la moarte sunt de culoare.

Mentionam aici si faptul ca pana in 1941, metoda de executie utilizata in Louisiana era spanzuratoarea, inlocuita dupa aceasta data cu scaunul electric, respectiv, cu injectia letala din 1993 si este practicata (pentru barbati) la Penitenciarul de Stat Luoisiana-LSP (cca 73 km2, cu cca 5.000 de detinuti de culoare, 1.800 de gardieni), o inchisoare de maxima siuguranta, singura abilitata pentru executarea sentinelor de condamnare la moarte (intre orele 18h00-24h00).

Femeile sunt executate la Institutul Corectional pentru Femei din Louisiana (LCIW) din Saint Gabriel.

Intre 1983-2002, cca 27 de persoane au fost executate in acest stat american, iar astazi inca, 86 condamnati la moarte asteapta sa fie executati, printre care alaturi de Michaël Legrand si o femeie, Antoinette Frank, care ar fi ucis 3 persoane (printre care si un politist), a carei executie a fost deja semnata de 2 ori, de catre Judecatorul Frank Marullo, dupa 2008.

Louisiana este primul stat al SUA, care a introdus pedepasa cu moartea si pentru violul unui copil in 1995  (infractiune criminala care nu este crima de sange !) si este singurul stat care a pronuntat condamnari la moarte pentru o asemenea infractiune criminala (2 dupa 2007), in timp ce la nivel national, pentru crime de viol, sunt condamnati cca 3.000 de persoane.

Alti francezi (in dosarele carora m-am implicat), care sunt condamnati la inchisoare cu executare (in afara frontierelor franceze) putem mentiona pe: Aurore Gros-Coissy (in varsta de 27 de ani), arestata pe 19 august 2012, pe Aeroportul Plaisance-Port Louis (Insula Maurice), in bagajele ei sunt descoperite 1.680 de comrimate de Subutex (vandute in Franta pe baza de reteta dar interzisa in Insula Maurice!), un subsitut al heroinei (Buprenorfina, C29H41NO4, un opioid cu durata lunga de actiune pentru ca se leagă puternic la receptorii μ, proteine inserate in membrana neuronilor, implicate in diminuarea durerii, responsabile de „efectele placute” ale alcoolului etilic, distribuite in tot sistemul nervos central cu o densitatea mai mare in neocortex, talamus, nucleele caudat, potamen, accumbens, amigdalian, respectiv, rafeului-incrucisare de fibre nervoase pe linia mediana al trunchiului cerebral,  prezente si in straturile superficiale ale coroanelor posterioare ale maduvei spinarii).

Desi aceasta sustine ca pilule ar fi fost plasate si disimulate in valiza ei (inainte de plecare la Aeroport), „de catre fostul ei prieten mautitian (din Insula Maurice), „fara stirea ei”,  pe 30 ianuarie 2015, Juriul Popular (Curte cu Jurati) Port Louis, prezidata de catre Bobby Madhub, o condamna pe ea (acuzata nr.1) la 20 de ani de recluziune criminala si o amenda penala de cca 1.325 €, pentru trafic de droguri.

La aceasi pedepsa este condamnata si Giantee Ramchurn (acuzata nr.2), mama fostului prieten mauritian a lui Aurore Gros-Coissy, care ar fi luat asupra ei responsabilitate baiatului, inculpata si ea in acelasi dosar (pe 27 noiembrie 2012), dar la o amenda penala dubla (cca 2650€).

            Legislatia in Insula Maurice, prevede o pedeapsa cuprinsa intre 14-60 de ani pentru trafic de droguri, insa, reprezentantul Parchetului (al Ministerului Public), Asha Egan-Ramano, apreciind ca Subtex-ul este „mai putin devastator” decat drogurile dure, a solicitat contra inculpatelor „numai” intre 15-20 de ani.

Curtea a fost insa, din pacate, mai severa!

Charles Sobhraj („Sarpele”, 71 de ani, nascut la Saigon, Indochina franceza, dint-o mama vietnameza Tran Loang Phun si un tata indian Sobhraj Hatchard Bavani), un celebru serial-killer francez, „expert in otravire”, arestat in Nepal in 2003 si condamnat la inchisoare pe viata pentru asasinarea in 1975, a unui turist american (Connie Jo Bronzich), care a efectuat deja 21 de ani de recluziune criminala (1976-1997) in India, pentru asasinarea in anii 70 a 20 de turisti francezi (si altor cateva zeci, de alte nationalitati!?), pe care îi droga dupa care îi jefuia, cu echipa sa ”cosmopolita”: Mary Ellen Eater (australiana), Barbara Sheryl Smith (britanica), Jean Dhuisme (francez) si Marie-Andrée Leclerc (o tanara canadiana, principala sa complice) pe care o cunoaste in primavara anului 1975 la Srinagar (oras in nord-vestul Indiei) si care se indragostete de el.

Dupa eliberarea lui din inchisoarea Tihar (New Delhi), unde Sobhraj isi face relatii atat printre gardieni cat si printre detinutii de rang inalt, acesta revine in Franta si se stabileste in cartierul chinezesc, unde contra unor sume uriase (cateva milioane de $US!?) isi face publicitate in mass-media, povestind  viata lui, dar mai ales procesul sau de la New Delhi (cu complicii sai), pe care il transforma intr-un spectacol, reusind sa fie condamnat numai la 12 ani de recluziune criminala (in loc de pedeapsa capitala, pe care o risca!), iar pentru complicii sai sa obtina pedepse nesemnificative (6 ani de inchisoare pentru Leclerc, 2 ani pentru Eater si Smith,  iar Dhuisme este achitat).

Nascut in 1944, Sobhraj este incarcerat pentru prima data la varsta de 19 ani pentru furt de masina la Inchisoarea Piossy (Regiunea pariziana).

In 1970 el se stabileste la Bombay (India) cu sotia sa Chantal Compagnon, de la care va avea o fetita si se va ocupa de tot felul de ilegalitati, in special, cu contrabanda si trafic de pietre pretioase, iar mai tarziu cu furtul de pasapoarte al turistilor straini (in special, occidentali) si jefuirea, dar si uciderea lor conform unor acuzatii (fara probe materiale, fiabile).

Simultan, in 1971 jefuieste si o bijuterie aflata sub camera unei „prietene” (Gloria Mandelik, dansatoare americana) al hotelului Guvernamental  Ashoka (New Delhi).

Arestat de catre Politia locala din Delhi, acesta simuleaza o apendicita si evadeaza, pentru ca ulterior sa se stabileasca (cu sotia sa) la Kabul (Afganistan), unde isi reia activitatile sale „lucrative”.

Arestati pentru ca nu au avut bani sa-si plateasca hotelul, in 1973, ea este eliberata, iar el reuseste sa evadeze.

 Sotia il abandoneza si revine in Franta, iar el, din contra, calatoreste in Turcia, Pakistan si Grecia, unde au loc alte arestari si alte evadari (in 1975 la Atena, din Inchisoarea Korydallos, unde este incarcerat in 1974, etc).

Impreuna cu amanta sa canadiana Marie-Andrée Leclerc si colaboratorul sau Ajay Chowdhury, un fidel discipol in varsta de 21 de ani (presupsul sau ucigas platit!), ei se stabilesc la Bangkok, unde se lanseaza in trafic de heroina, contrabanda cu pietre pretioase, precum si in acostarea, respectiv, jefuirea si asasinarea turistilor straini (nedovedit cu probe materiale certe).

In majoritatea cazurilor, Sobhraj intra in contact cu victimele sale sub diferite pseudonime: Alain Dubois, Alain Gauthier, Roland Liser, Jacques-Pierre Marchand sau Charles Surder, carora spune ca este vanzator de bijuterii rare.

La sfarsitul anului 1975, pasapoartele gasite in locuinta sa din Bangkok (Kanith House, strada Soladaeng), ale primelor cadavre descoperite, apatinand lui Teresa Knowlton, tanara americana in varsta de 18 ani, (cu o escala facuta la Bangkok in drum spre Nepal pentru a studia Budismul, pe care cuplul Sobhraj-Leclerc o intaneste pe 17 octombrie), gasita carbonizata la Pattaya, lui Jennie Bollivar, o tanara inecata  pe o plaja din Bangkok, lui Vitali Hakim, un cetatean turc si al prietenei sale, Stéphanie Anne-Marie Parry, tot franceza (cadavrele carora carbonizate sunt identificate pe 29 noiembrie, respectiv, pe 14 decembrie, pe plaja din Pattaya) si care au cumparat pietre pretioase de la Sobhraj in valoare de 1.600$US, lui  Heinricus Bintanja si Cornelia Hemker, cumparatori de pietre pretioase si ei, cunoscuti pe 7 decembrie la Hong Kong si ajuns pe 11 decembrie in casa cuplului  Sobhraj-Leclerc, ale caror cadavre carbonizate sunt descoperite intr-o grota pe 16 decembrie, etc.), vor face din Sobhraj, un „bikini killer”.

 Pentru a bruia pistele, acesta pleaca pe 18 decembrie cu complicii sai (Leclerc si Chowdhury)  pentru un scurt sejur (cu pasapoartele lui Heinricus Bintanja, Cornelia Hemker si Vitali Hakim), in Nepal, la Katmandou (Capitala Nepalului), unde cadavrele carbonizate ale lui Laurent Carrière (canadian) si a prietenei sale Connie Jo Bronzich (americana), carora ei vand pietre pretioase si dispar pe 21, respectiv, pe 22, decembrie, sunt identificate mai tarziu, pentru ca pe 23 decembrie sa revina in Tailanda.

Printre altii, de altfel, Sobhraj si Leclerc, pe 5 septembrie 1975 intra in contact si cu 2 australieni Russell et Vera Lapthorne la Hua Hin (la cca 100 km de Bangkok) pe care îi drogheaza si îi jefuiesc, iar pe 27 septembrie, acestia sunt vizitati de catre un turist francez, Dominique Renelleau, cu care s-au intalnit mai de mult la Chiang Mai (la nord de Bangkok) si pe 3 octombrie, de catre alti doi francezi, Jean-Jacques Philippe si Yannick Mésy, care vor fi toti „sechestrati” in Kanith House pana in decembrie, unde li se vor confisca pasapoartelele vor fi drogati si jefuiti.

In primavara anului urmator (1976), dupa un scurt sejur in Malaezia (unde Chowdhury dispare pentru totdeauna), cei trei Sobhraj, Leclerc si Chowdhury pleaca in India, iar acolo isi completeaza echipa cu Jean Dhuisme si inca doua tinere Mary Ellen Eater (australiana in varsta de 22 de ani) si Barbara Sheryl Smith (britanica de 26 de ani), cu care cuplul Sobhraj-Leclerc va comite alte escrocherii si va lasa in urma alte cadavre.

In sfarsit, el este arestat pe 7 iulie 1976 in hotelul  Vickram (New Delhi), iar complicii sai in zilele urmatoare.

Din lipsa de probe materiale „certe”, Sobhraj, va fi judecat numai pentru delicte „minore”: escrocherii, jafuri, evadari, etc. si va fi condamnat la 12 de ani de recluziune criminala.

In 1986, aproape de ispasirea pedepsei, urmand sa fie eliberat si extradat autoritatilor tailandeze pentru a fi judecat pentru crima (unde el risca pedeapsa cu moartea!), cu ocazia zilei sale de nastere pe 6 aprilie, da o „petrecere” in inchisoare cu mancaruri si dulciuri dopate cu sedative si droguri (la care participa inclusiv, toata unitatea carcerala), reusind sa-i adoarma sau sa-i aduca in stare de inconstienta pe toti gardienii, ceea ce i-a permis sa paraseasca inchisoarea, liber, pe poarta principala, ceea ce de altfel a si imortalizat in zeci de imagini (fotografii).

Arestat dupa doua saptamani intr-un bar la Panaji  capitala statului Goa din India (pe coasta de sud-vest a Indiei) in timpul mesei de seara (cina), este arestat fara sa opuna nicio rezistenta si este condamnat la inca 10 ani de inchisoare.

Pana la executarea acestei pedepse in 1997, mandatul de extradare in Tailanda expira si Sobhraj este eliberat, fara a mai fi expulzat in Tailanda.

Profita de situatie, revine in Franta, si se instaleaza la Paris intr-o locunita confortabila in Cartierul Chinezec, de unde incepe „negocierile” cu mijloacele mass-media pentru a face cunoscut lumii „experienta sa de viata” in India.

Atat in libertate cat si in mediul carceral.

Dar trecutul, il ajunge din urma!

In 2003, revine in conditii absolut legale in Nepal, dar este recunoscut pe strazile capitalei (Katmandou) de catre un jurnalist si acesta ajunge pe mana autortitatilor politienesti care il inculpa pentru uciderea cuplului de turisti canadiano-american Laurent Carrière si Connie Jo Bronzich, dar in 2010, Curtea Suprema din New Delhi, confirma condamnarea la inchisoare pe viata a acestuia doar pentru uciderea cetatenei americane Connie Jo Bronzich, cu un cutit (gen pumnal).

In incheiere, acest lucru nu l-a impiedicat pe Charles Sobhraj sa fie cuceritor si iubitor de femei frumoase si inteligente nici dupa incarcerarea lui.

Avocata lui franceza, cunoscuta penalista Isabelle Coutant-Peyre (care este fermecata de el si il apara gratuit) este convinsa ca Sobhraj este „un romantic, un aventurier si seducator (...) care nu are nimic de a face cu un criminal in serie”, iar cea nepaleza, Shakuntala Thapa, ca „pacientul francez” al ei, care i-a sedus tanara fiica Nihita Biswas traducatoare in varsta de 22 de ani si cu care s-a si casatorit in 2008, este fara nicio indoiala un om politicos, agreabil, dar mai ales, ”un om generos, prietenos si foarte cum se cade”, care este victima coruptiei din sistemul juridic nepalez.

Isabelle Coutant-Peyre a sesizat Comitetul Drepturilor Omului al Natiunilor Unite si a depus o plangere contra Statului Nepal, privind inechitabilitatea procesului lui Sobhraj, care pe 27 iulie 2010 a si primit avizul favorabil al acestuia.

In momentul de fata, sprijinit si de catre avocata sa franceza, acesta, plin de energie, lupta pentru achiatarea lui (pe baza unor argumente juridice) si este convins ca nu va muri intr-o sordida inchisoare nepaleza.

Michel Thierry Atangana Abega (51 de ani, nascut la Yaoundé),arestat pe 12 mai 1997, la Yaoundé in Camerun (impreuna cu Titus Edzoa, 70 de ani, profesor universitar, fost Ministru al Sanatatii, Secretar general al Presedintiei cameruneze si medic personal al Presedintelui Paul Biya, in functie din 1982 ), el este condamnat pe 3 octombrie 1997 la 15 de ani de recluziune criminala pentru deturnare de fonduri publice, iar pe 4 octombrie  2012, la inca 20 de ani, pentru aceleasi infractiuni criminale.

Tatal Prefect si mama Grefiera sefa la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Mfoundi la Yaoundé (orasul celor sapte coline, Capitala politica a Camerunului), Michel Thierry Atangana Abega, obtine cetatenia franceza in 1988 prin casatorie si inainte de revenirea sa in Camerun (tara sa natala), in 1992, locuiete la Paris (Strada Thermopyles, nr.37).

In 1994, acesta este numit sef al Comitetului de Pilotaj si de Supraveghere al Axelor Rutiere Yaoundé-Kribi si Ayos-Bertoua (COPISUR), pana pe 12 mai 1997 cand este arestat si incarcerat la Inchisoarea Centrala Yaoundé Kodengui, fiind acuzat de catre Comisarul Principal Dahirou Hayatou (dupa o minutioasa ancheta) ca ar fi deturnat sume importante da bani, destinate proiectelor rutiere pe care le dirija.

Pe 3 iulie 1997, Jean-Pierre Mvondo  Evezo’o,  magistratul care instrumenta doisarul acestuia, recalica dosarul acestuia din  „grand banditisme” (marele banditism, crima organizata) in „deturnare si tetativa de deturnare de fonduri publice si trafic de influenta”.

Pe 31 iulie Michel Thierry Atangana este transferat pentru o serie de audieri la SED (Secretariatul de Stat al Apararii), la sediul Jandarmeriei Nationale si a Serviciilor De Informatii din Camerun, cand este arestat si Profesorul Titus Edzoa, interlocutor desemnat de catre Atangana in cadrul COPISUR, iar pe 3 octombrie 1997, amandoi sunt condamnati la 15 ani de recluziune criminala de catre TGI Mfoundi, dupa un proces care a durat 4h00 (Hotarare n° 04/Crim du 03.10.1997).

Dupa ce pe 8 octombrie 2008, Judecatorul Pascal Magnaguemabe de la TGI Mfoundi, solicita o incetare a urmaririi penale pentru toate cele trei capete de acuzare care i-au fost reprosate lui Atangana, deci si achitarea lui, pe 14 noiembrie 2008, Ministerul Public face apel, iar pe 4 octombrie 2012, dupa o audienta de 05h00, acesta este condamnat la 20 de ani de inchisoare, pentru aceleasi fapte ca si pe 3 octombrie 1997.

Zacarias Moussaoui(47 de ani),  incarcerat intr-o celula de 9m2, 23h00/24h00, din 13 mai 2006, el isi executa pedeapsa cu Numarul Matricol: 51427-054  la Inchisoarea (de Maxima Siguranta) ADX Florence (United States Penitentiary Administrative Maximum Facility Florence), in Colorado, SUA, fiind izolat de restul detinutilor (majoritatea condamnati tot pentru atentate si acte de terorism),  in ciuda faptului ca pe 29 mai 2006, un mesaj a lui Oussama Ben Laden, considerat autentic de catre autoritatile americane, infirma cele sase capete de acuzare cu care acesta a fost inculpat in legatura cu atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 si condamnat pe 3 mai 2006 la recluziune criminala pe viata, fara posibilitatea unei eventuale eliberari anticipate conditionata sub control judiciar, pentru complicitatea sa la atentalele din 11 septembrie 2001 in SUA, de catre o Curte prezidata de Judecatoarea Leonie Brinkema, la Tribunalului Federal din Alexandria (Virginia, aproape de Washington).

Din fundul celulei sale, Moussaoui (primul pe atunci dar si singurul condamnat pentru atentetele teroriste comise de catre gruparea terorista Al–Qaïda, pe 11 septembrie 2001 la N.Y., Washington si in Pensilvania), isi clameaza nevinovatia si solicita autoritatilor judiciare americane revizuirea procesului sau (a se vedea pentru detalii si articolul autorului consacrat acestei problematici: "Revizuirea condamnarilor penale in Jurisdictia franceza": http://necenzuratmm.ro/justitie/42444-revizuirea-condamnarilor-penale-in-jurisdictia-franceza.html, dupa ce in timpul acestuia, sfidand Curtea si opinia publica s-a autoacuzat, blestemand America, in numele, Islamului, al Profetului  Mahomet si al lui Allah! (A se vedea pentru detalii si articolul de corespondenta al autorului de la procesul acestuia:  „Sarpele cu doua capete”: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2010/10/sarpele-cu-doua-capete.html).

Kristofer Beddar(28 de ani), condamnat in Marea Britanie, la inchisoare pe viata (cu o perioada de siguranta de 12 ani-inainte de care nu poate fi eliberat conditionat sub control judiciar), de catre o Curte prezidata de Judecatorul Anthony Russell la tribunal din Preston, pe 8 decembrie 2008, pentru tentativa de ucidere asupra adolescentei Jessica Knight careia i-a aplicat 20 de lovituri (la gat in spate si in abdomen) cu cutitul (gen pumnal) pe care il purta asupra lui (din motive de securitate).

Conform Detectivului Steve Brunskill de la Politia din Lancashire, agresiunea are loc pe 21 ianuarie 2008 (intre orela 16h30-17h30, ora locala) cand in Parcul Astley park, Kristofer, pe atunci un tanar in varsta de 21 de ani (care locuieste cu parintii sai la Chorley, oras in nord-estul Angliei, Adlington, Lancashire) o ataca pe eleva Jessica Knight (pe atunci in varsta de 14 ani) si începe sa-i aplice o serie de lovituri de cutit cu o furie inimaginabila.

Victima este descoperita intr-o balta de sange dupa scurt timp de la eveniment, de catre un biciclist, Gareth Crook.

Transportata in regim de urgenta la spitalul pentu copii din Manchester, aceasta va supravietui in ciuda ranilor ei grave insa si astazi sufera de grave probleme psihologice.

M-am implicat in acest dosar intocmai pentru ca nici Kristofer si nici ancheta lansata de catre autoritatile judiciare britanice, nu au putut explica gestul acestuia, iar acesta nici nu avea cazier judiciar!

Desi consumase alcool inainte de atacul adolescentei (o cantitate considerabila de whisky) aceasta era insuficienta pantru a justifica agresiunea acesteia pe fondul alcoolemiei.

Si inca un amanunt interesant in acest dosar!

Kristofer desi reuseste sa dispara de la locul agresiunii fara sa fi fost remarcat, acesta se autodenunta mamei sale, in timpul Telejurnalului de seara, cand cazul este facut public pe postul local de televiziune, spunnand acesteia: „Mama cred ca sunt eu”.

Este ea cea care isi insoteste fiul la Comisariatul de Politie unde acesta se preda si face dezvaluiri complete, mentionand insa faptul ca nici nu stie de ce a facut, ceea ce a facut si nici nu-si aduce aminte foarte bine de derularea evenimentelor!

 

 

COMENTARIUL AUTORULUI

           

Dupa parerea mea, desi la aceasta Adunare Generala a CMPM (Coalitie Mondiala contra Pedepsei cu Moartea) din 27-28 februarie 2015, la Rabat (Maroc) au fost dezbatute aproape toate problemele legate de sanctiunea penala de condamnare la moarte, precum si cele legate de aplicarea ei (mai mult sau mai putin sistematica in diferite zone geografice), ceea ce desigur, a avut (si va avea sigur!) un impact pozitiv asupra abolirii Pedepsei Capitale in lume, cred ca s-a insistat totusi prea mult pe „ameliorarea” legislatiei din tarile neabolitioniste, in special ale celor din Orientul Apropiat si Mijlociu (Egipt, Palestina, Iordania, Siria, Arabia Saudita, Irak, Iran),  respectiv, Asia (Afganistan, Pakistan, China, Japonia, Coreea de Nord) si Asia de Sud-Est (Malezia, Indonezia),  in detrimentul celei din SUA, care chiar si anul trecut cu 35 de exceutii, se afla, oficial, pe locul 5 in lume, dupa: China (3.076), Iran (721), Arabia Saudita (87) si Irak (60), in ciuda democratiei sale liberale.

Iar numarul de executii este si el impresionant, cel putin, pe termen lung: 1.328 de condamnati la moarte executati dupa restabilirea pedeapsei cu moartea in 1976 si 2.144 dupa 1950 (908 intre 1950-1970; 1 in 1977 si 2 in 1979; 635 intre 1980-1999; 817 in acest secol pana in aprilie 2015).

Dupa reintroducerea pedepsei cu moartea in SUA (aplicabila astazi in 34 de state), 128 de condamnati la moarte au renuntat la procedurile judiciare de apel, de recurs, de revizuire al procesului, gratii prezidentiale, etc., accepand sa fie executati dupa pronuntarea sentintei (in prima instanta).

Peste 90% dintre executii au loc in statele din sudul tarii, iar Texas detine un record absolut cu 405 executii dupa 1976 (dintre care 18 numai in 2008, in timpul Administratiei lui George W. Bush, 20 ianuarie 2001-20 ianuarie 2009).

Statele abolitioniste in ordinea abolirii pedepsei cu moartea sunt: Michigan (1846), Wisconsin (1853), Maine (1887), Minnesota (1911), Alaska (1957), Hawai (1959), Virginia Occidentala, Vermont, Iowa (1965), Dakota de Nord (1977), Rhode Island (1984), New Jersey (2007), Noul Mexic (2009), Illinois (2011), Connecticut (2012), Maryland (2013) si Nebraska, recent, pe 20 mai 2015 (cu 32 voturi pentru, 15 contra), dar in culoarul mortii al acestui stat asteptau inca 12 condanati la moarte (Carey Dean Moore, 20 iunie 1980; Michael W. Ryan 16 octombrie 1986; John L. Lotter, 21 februarie 1996; Raymond Mata, 1iunie 2000; Arthur L. Gales, 6 noiembrie 2001; Jorge Galindo, 10 noiembrie 2004; José Sandoval 31 ianuarie 2005; Jeffrey Hessler 18 mai 2005;  Eric F. Vela, 12 ianuarie 2007; Roy L. Ellis, 6 februarie 2009; Marco E. Torres, 29 ianuarie 2009 si  Michael Ryan, 6 martie 2012).

In concluzie, faptul ca la „Jandarmii Lumii”,  pedeapsa cu moartea si executiile sunt o traditie (ca si port-arma de altfel), nu este deloc incurajator nici pentru organizatiile mondiale abolitioniste (ECPM, CMPM, AI, etc.) si nici pentru tarile islamice sau dictatoriale (totalitariste), care, datorita lor, sunt greu de convins sa renunte la aceasta pedeapsa, cu toate ca intre acestea si SUA exista deosebiri fundamentale, cel putin din doua puncte de vedere, pe care daca le-ar adopta, am putea presupune ca vom face un pas important inainte catre abolirea acestei sanctiuni penale!

In primul rand, in SUA, in principiu, pedeapsa cu moartea se aplica numai in cazul crimelor de sange (multiple sau abominabile), exceptie facand statul Virginia (care in 2007 a pronuntat si doua condamnari la moarte pentru viol comis asupra unui copil, din cele cca 3.000 de sanctiuni penale pronuntate privind aceasta infractiune criminala la nivel national, pana in prezent), dar sub nicio forma, aceasta nu aplica pentru trafic de droguri, jaf sau comportamente „antisociale” ca adulter, homosexualitate, blasfemie, apostazie, erezie, vrajitorie, etc., sanctionate penal cu condamnare la moarte prin lapidare in anumite state islamice!

Iar in al doilea rand, ca in orice tara libera si democratica (stat de drept!) in aceasta lume, sub nicio forma, nicio sentinta in SUA, nu se pronunta nici obligatoriu si nici automat in absenta unei anchete complexe si minutioase, in care, cel putin teoretic, se tine cont atat de probele materiale incriminatoare (fiabile) contra inculpatului cat si de circumstantele atenuante de care acesta poate beneficia (inclusiv, cele medicale).

Mentionam aici faptul ca aceasta procedura juridica (cu cele doua puncte de vedere!) specifica tarilor democratice crestine (sub diferite forme: nord-american, anglo-saxon, „inchizitorial” francez, etc.) nu se regaseste din pacate in legislatia tarilor islamice (musulmane), aparent mult mai „puritane” (in realitate, numarul mare de condamnari la moarte pentru trafic de droguri, viol, crime de sange, etc., arata conrariul!) pentru faptul ca in acestea Coranul (Religia) este ridicat la rang de lege, deci orice abatere de la „principiile” acestuia (acesteia) este sanctionabila penal, sever si foarte sever.

Majoritatea dintre ele sunt chiar convinse ca sanctiunile penale severe si foarte severe (condamnarea la moarte, inchisoarea pe viata, multilarea fizica, etc.) contra abaterilor de la legislatia impusa de catre  acestea, contribuie in mod eficace la diminuarea infractionalitatii si respectarea legii. (A se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului: „Condamnat la inchisoare pe viata”:http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/42413-condamnat-la-inchisoare-pe-viata.html; „O posibila reforma a Justitiei franceze. Fara forma si fara fond”:  http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/42600-o-posibila-reforma-a-justitiei-franceze-o-reforma-fara-forma-si-fara-fond.html; „Sacalii”:http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/42484-sacalii.html; „Justitia romana incotro? Catre modelul inchizitoarial al Justitiei franceze?!”:http://necenzuratmm.ro/justitie/42514-justitia-romana-incotro-catre-modelul-inchizitorial-incizitoriu-al-justitiei-franceze.html).

Desi, contrar acestei conjecturi, in Franta, dupa abolirea Pedepsei Capitale in 1981 (primul mandat al lui François Mitterrand, 1981-1988), infractiunile avand ca obiect crimele de sange sanctionabile cu Pedeapsa Capitala (asasinate abominabile sau multiple, ucidere de functionari de politie, de copii, etc.) au diminuat considerabil. (A se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului: "33 de ani de la abolirea Pedepsei Capitale in Franta": http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2014/05/thomas-csinta-33-de-ani-de-la-abolirea.html).

In contextul mondializarii actuale agresive, in care productia si traficul de droguri (reprimata de catre Codul Penal Francez cu o pedeapsa maxima de 20 de ani de recluziune criminala si 7,5 milioane €, amenda penala!) reprezinta o cifra de afaceri de sute de miliadre de euro (cca 2,5 miliarde €, anual in Franta), iar piata de desfacere a dorugurilor se „democratizeaza”, motiv pentru care un numar tot mai mare de state ridica problema depenalizarii acestora ca mijloc de lupta contra comercializarii lor ilicite, este inadmisibil (inacceptibil!), cel putin din punctul de vedere al Drepturilor Omului, ca o fiinta umana sa fie, nu sanctionata penal (ceea este permis conform unor legi adecvate si adaptate fiecarei tari!), ci condamnata la moarte si executata pentru asa ceva.

Cu atat mai mult pentru diferite comportamente considerate „antisociale” (care nu-si mai au rostul in mileniul trei, intr-un stat democratic, de drept!) ca homosexualitata, adulterul, blasfemia, apostazia, erezia sau vrajitoria.

O situatie asemanatoare cu cele din statele islamice, Europa a cunoscut in perioada Inchizitiei (o jurisdictie-tribunal creata de catre Biserica Romano-Catolica, bazata pe dreptul canonic, avand ca scop combaterea ereziei, considerata pe atunci, o crima, sanctionabila cu diferite pedepse spirituale, cu inchisoarea sau intr-o forma „grava”, cu Pedeapsa Capitala, de regula arderea pe rug), care debuteaza cu cea Medievala (introdusa  de catre Papa Grigore al IX-lea in 1231) si continua cu cea Spaniola si Portugheza (intre 1478-1834), respectiv, cu cea Romana (fondata in 1542, inlocuita cu „Congregatio pro Doctrina Fidei” pe 29 iunie 1908 de catre Papa Pius al X-lea).

Sunt bine cunoscute cazul lui Giordano Bruno (1548-1600), renumit filozof italian, care acuzat de ateism si erezie (sustinand teoria heliocentrica a lui Copernic, al universului infinit, a existentei unui numar infinit de „lumi” in univers, a reincarnarii sufletului, etc.) si de blasfemie (afirmand ca Hristos nu este Dumnezeu, ca Sfantul Duh este sufletul acestei lumi sau ca Diavolul va fi salvat pana la urma), acesta este condamnat la moarte prin ardere pe rug si este executat pe 17 februarie 1600 in Piata Campo de’ Fiori la Roma (unde astazi se afla si statuia acestuia), respectiv, cel al lui Galileo Galilei (1564-1642), celebru savant italian (fizico-matematician si astronom) cu remrcabile contributii stiintifice, care pentru a-si salva viata a trebuit sa-si renege public in 1633, in fata Tribunalului Inchizitor Catolic (la Palatul Pontifical), toate rezultatele sale obtinute (considerate„eretice” de catre Biserica Catolica) in domeniul astronomiei moderne din lucrarea „Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo” (Dialog despre cele doua mari sisteme ale lumii) care contraziceau Sfanta Scriptura (Biblia), la solicitarea Papei Urban al VIII-lea, pentru a nu fi ars pe rug.

In sfarsit, la Adunarea generala de la Rabat, cel mai mult m-a impresionat faptul ca toate tarile neabolitioniste si-au  sustinut compatriotii lor in fata sentintelor de condamnare la moarte, respectiv, in privinta executiilor acestora, indiferent de faptele lor comise, indiferent de statele in care ele au fost comise.

Cu alte cuvinte, statele neabolitioniste sunt mult mai indulgente cu cetatenii lor condamnati la moarte in strainatate, decat cu cei condamnati la moarte in propria lor tara.

Iar pentru salvarea acestora, fac tot ceea ce este posibil (de regula prin „presiuni” si compromisuri de tot felul, direct sau indirect, prin intermediari, prin santaj si amenintari, prin schimburi de detinuti-condamnati, oficial sau nu, in numele acordurilor bilaterale, a prieteniei, etc.), pe de o parte, atat pe line politico-militara, respectiv, diplomatica, cat pe de alta parte, pe linie financiar-economica.

Si in special acele tari in care exista un mare numar de condamnati la moarte si executiile sunt si ele practicate cu regularitate: Iran, Arabia Saudita, Irak, Siria, Indonezia si Malaezia.

Obiectivul nostru la ARCDP (Assian Regionl Congress on the Death Penalty, 11-12 iunie 2015), de la Kuala Lumpur (Malaezia), este sa facem si noi “presiuni” de tot felul asupra reprezentatilor tarile active pe „piata executiilor”, in primul rand, pentru sistarea (suspendarea) executiilor, in al doilea rand, pentru gratierea celor condamnati la moarte si comutarea pedepselor acestora la inchisoare cu executare (in cazul cel mai rau, la inchisoare pe viata), comutarea pedepselor de inchisoare pe viata la pedepse de inchisoare cu executare (in timp), iar intr-o ultima faza, pentru abolirea pedesei capitale in tarile pe care le reprezinta.

Evident, avand in vedere locul unde se va desfasura Congresul (Kuala Lumpur, Malaezia), vom insista cu precadere pentru gratierea  conationalilor nostri francezi, dar in special, a lui Serge Atlaoui (condamnat la moarte in Indonezia, in 2007), care a epuizat toate procedurile judiciare si ale carui zile (cel putin teoretic!) sunt numarate, respectiv,  al romanului Ionut-Alexandru Gologan (condamnat la moarte in Malaezia in 2013), care si el se afla intr-o situatie dramatica si in curand, va fi in aceasi stare juridica ca si Serge Atlaoui.

Dupa parerea mea, asa cum am mentionat, eu nu cred in nevinovatia lor, dar nici nu merita (trebuie!) sa fie executati pentru ceea ce au facut.

Si nu numai ei, nimeni.

Pentru nicio infractiune criminala!

Cu atat mai mult, cu cat ei sunt numai „amatori” si nu „profesionisti”!

Justificarile diletante, ca „n-am stiut....”, „mi s-a schimbat bagajul”, „m-a rugat un prieten sa duc sau sa aduc valiza...”, etc., chiar daca ar fi adevarate sunt puerile, incredibile si erau perimate pe Aeroporturile din Kuala Lumpur, Bali, Djakarta sau Bangkok, inca pe vremea cand la inceputul anilor 1990 am vizitat de cateva ori Asia de Sud-Est.

Nici atunci, dar cu atat mai putin astazi, vamesilor (care s-au specializat si „profesionalizat”, considerabil in ultimul timp!) nu scapa nimic, in special, in materie droguri.

Orice (obiect sau gest!), ce pare „bizar” sau „anormal” le poate atrage atentia!

Chair daca traficantii de stupefiante au luat cele mai securizate masuri pentru dispersarea „produslui” lor in Arhipelag.

Majoritatea „amatorilor” se tradeaza singuri si cu usurinta, numai din priviri sau gesturi si sunt imediat depistati.

Din contra „profesionistii”, pot fi „carausi” mai fiabili, pana cand intr-o zi sunt si ei tradati, in majoritatea cazurilor, de catre altii „pescuiti” deja (deveniti intre timp turnatori si „colaborationisti” cu autoritatile politienesti si judiciare) pentru „amenajarea” pedepselor, lor!

Si totusi, din investigatiile pe care le-am efectuat in ultimul timp, s-ar parea ca numai 1/10 „carausi” sunt depistati pe Aeroporturile din Djakarta, 1/12, pe Aeroprtul din Bali si cca 1/9 pe Aeroportul din Kuala Lumpur.

Acest lucru inseamna ca traficanti fac treaba „buna” si afacerile lor prospera.

In privinta celor doi oropsiti ai vietii, Atlaoui si Gologan, mentionez ca exista atat elemente comune cat si diferente mari.

In privinta elementelor lor comune, as mentiona faptul ca amandoi dintre ei au fost si sunt inca naivi, amatori si nu si-au dat seama nici de riscul pe care il asuma implicandu-se in traficul de droguri sud-asiatic si nici de ceea ce îi asteapta acum si de acum incolo!

Amandoi, intr-un fel sau altul au „insultat” Justititiile tarilor in care au fost condamnati (cel putin asa considera ele!) datorita incercarilor lor de a se victimiza, de a face pe oamenii cinstiti, corecti si nevinovati, adica, a se disculpa in fata  Completelor de Judecata si de a induce in eroare anchetatorii si magistratii.

Din investigatiile pe care le-am efectuat in cateva sute de dosare, dar si in exemplele pe care le-am prezentat cu conationalii nostri francezi arestati in Indonezia si Malaezia, reiese ca Justitia din aceste tari, apreciaza mai mult onestitatea, recunoasterea faptei, comportamentul inculpatului si lipsa cazierului sau juridic (judiciar), decat incercarea de a o induce in eroare.

Amandoi, aveau o situatie financiara proasta si se aflau intr-un context socio-profesional, oarecum esuat.

Atlaoui, s-a expatriat in 2005 in Olanda (din Franta) unde lucra ca sudor, iar sotia lui ca femeie de serviciu  si acolo nu-si mai puteau rambursa datoriile facute cu ocazia instalarii (stabilirii), in timp de Gologan s-a expatriat in Germania (din Romania) unde lucra ca sofer (?!) si foarte probabil, era destul de prost platit ca si Atlaoui.

Cu alte cuvinte, amandoi erau nemultumiti si sperau sa dea lovitura, fara ca inainte sa se fi documentat despre ceea ce urmau sa faca.

In rest parcursurile lor sunt diferite.

Asa cum am relatat feptele, Atalaoui, in calitatea lui de sudor profesionist, instaleaza masini intr-o fabrica de fibre acrilice care produce (la prima vedere!) materie prima pentru industria textila si „nu stie” ca lucreaza de fapt intr-un laborator care sintetizeaza si produce droguri sintetice (ecstasy), nici macar atunci cand, „la negru”, primeste 2000€/saptamana de la patronul lui, un salariu pe care in Franta sau Olanda nu castiga nici macar pe luna.

In plus, desi este condamnat „numai” la inchisoare pe viata, acesta insista si face apel.

Confirmata pedeapsa si in aceasta procedura juridica superioara, el insista in continuare si face recurs la Curtea Suprema de Justitie, unde, datotita „tupeului” (considera ea!), i se comuta pedeapsa in final, la sanctiunea penala de condamnarea la moarte.

In ceea ce il priveste pe Gologan, foarte probabil un tanar visator, zidar (profesinist sau necalificat) sub impulsul mijloacelor mass-media (care instiga din ce in ce mai mult la expatriere pentru realizarea socio-profesionala) si-a luat lumea in cap, „pe scurtatura”, ajungand prin filiera clasica in Germania, unde conform presei romanesti ar fi lucrat ca sofer!?

Din pacate, in naivitatea lui, nici el „nu a stiut” ca in bagajele lui se afla ascunse pastile de metamfetamina, interzise in Malaezia, iar anual sunt sesizate cateva zeci de tone din acest „cristal meth” in arhipelagul Asiei de Sud-Est.

Cum nici cei doi francezi Sarah Zaknounsi Céline Faye, arestati in Republica Dominicana in posesia a 6 kg de cocaina (unde drogurile provin, in special din Brazilia, Colombia si Venezuela, respectiv, din Caraibe),  care nici ei „n-au stiut” ceea ce transporta in bagaje, pentru ca „marfa” ar fi fost plasata in valizele lor in timpul vacantei, fara ca ei sa fi fost „avertizati”!

Si desigur, cu atat mai putin, ca astazi, ele se transporta mai in „siguranta”, disimulate in stomac, in vagin si in anus, cunoscut sub numele de „transport incoporat” (cca ½ din trafic), decat prin cele doua metode „clasice”: dismulate in bagaje (in captuseala dubla, in lenjerie de corp care sunt impregnate in droguri, in diverse obiecte cosmetice, cadouri, etc.) sau in imbracaminte (inclusiv, sutien, esarfa, fuloar) si incaltaminte.

Sau ca, un „caraus” este platit in functie de „experienta sa profesionala”, fie cu o suma de bani si care variaza in functie de „marfa” transportata (intre 1.200-1.300€ pentru „amatori” si 2.500-7.000€ pentru „profesionisti”) sau in procente din „marfa” (intre 1,5-5%), in functie de zona geografica (America Latina, Asia de Sud-Est, etc.) de dificultatile intampinate la frontiera, respectiv, de valoarea si calitatea produsului.

Din contra, el fiind condamnat la moarte „obligatoriu” si „automat”, inca in prima instanta, facand apel si recurs, el nu risca nimic mai grav, insa, sansele de comutare a pedepsei lui cu moartea, in pedeapsa cu inchisoarea (pe viata) sau achitarea lui,  sunt practic, nule!

In orice caz,  a lucra in „bransa” drogurilor este grav (si foarte grav) in multe state ale lumii, dar condamnarea la moarte a cuiva pentru o asemenea „activitate profesionala” este si mai grav, inuman si incompatibil cu Drepturile Omului.

Asa cum am mai mentionat, Omul prin natura sa (indiferent daca este o creatie a naturii, pentru unii sau al „Domnului”, pentru altii) poate fi mult mai util societatii, viu decat mort.

In plus, in cazul de fata, Atlaoui, desi este un om intre doua varste, in cei 10 ani de detentie la Inchisoarea Pasir Putih (Alcatrazul Indonezian) acesta s-a cait, si-a ispasit pedeapsa si este un „proaspat” tata de familie, iar copilul acestuia, care nu are nicio vina pentru faptele sale ilegale comise in trecut,  are nevoie de el pentru a creste armonios intr-o familie unita.

In ceea ce il priveste pe Gologan, el este inca un copil „nevinovat”, naiv, cu viitorul in fata, el nu si-a spus inca ultimul cuvant.

„Gresala” acestuia este condamnabila, dar sub nicio forma, el nu are dreptul sa moara la aceasta varsta si intr-un asemenea context.

Societatea are nevoie de el.

Dupa cei 3 ani de detentie la Inchisoarea Sungai Buloh (in curand), pustiul, va fi sigur marcat pe viata si nu cred ca va mai repeta vreodata ceea ce a facut.

Cu alte cuvinte, Justitia, atat in cazul lui Atlaoui cat si in cel al lui Gologan si-a atins scopul.

Cei doi, trebuie redati societatii pentru a putea contribui la viitorul ei.

In sfarsit, numarul de condamnati la moarte in Malaezia (975) este mult mai mare decat numarul de condamnati la moarte in Indonezia (142), insa dintre cei 227 indonezieni condamnati la moarte in strainatate, 168 sunt in Malezia!

Di contra, daca executiile in Malaezia sunt sistate din 2013 (pentru a „proteja” oarecum si pe cei cca 250 de malaezieni condamnati la moarte in strainatate!) si sunt destul de „timide”, Indonezia a si execut deja in acest an, 14 condanati la moarte.

Adica, un mic avantaj pentru Gologan, in favoarea lui Atlaoui!

Desi sunt pregatit sa adresez o scrisoare Regelui Malaeziei (Yang di-Pertuan Agong), Abdul Halim Muadzam Shah ibni al-Marhum Sultan Badishah (Sultan al Statului Keddah, fost al 5-lea Rege intre 1970-1975 si al 14-lea din nou, incepand din 2011), unul dintre putinii regi alesi in lume, pentru a-l gratia pe Ionut Gologan, nu cred ca acest demers si va atinge scopul, ca in cazul lui Dany Leprince, condamnat la inchisoare pe viata, in Franta.

Pentru ca, contextul este foarte diferit!

In primul rand, pentru ca in momentul solicitarii gratierii lui Leprince, Presedintelui François Hollande, existau deja mai multe organizatii care militau pentru aceasta cauza.

In al doilea rand, pentru ca aceasta scrisoare i-am adresat-o intr-un context cu totul special, in preajma alegerilor prezidentiale din 2012, ceea ce mi-a permis sa fac o conexiune cu pozitia lui François Mitterrand in privinta Pedepsei Capitale, care i-a fost un mentor, un exemplu de urmat, pentru Hollande.

In al treilea rand, pentru ca am facut investigatii aprofundate in Dosarul Leprince (ale caror rezultate le-am publicat in cateva sute de pagini) si nevinovatia caruia era o certitudine.

Lasand la o parte lipsa probelor fiabile incriminatoare din dosar sau a unei instrumentari prost concepute, prost elaborate si prost efectuate, lasand la o parte profilul psihologic al inculpatului (deosebit de favorabil nevinovatiei), in lucrarile mele, am demonstrat, ca matematic, conform acelor elemente pe care Justitia se baza (deci le-a acceptat si le-a pastrat ca probe materiale!), Dany Leprince, nu putea comite cvadruplul asasinat, pentru care a fost condamnat la inchisosare pe viata in 1997.

Pentru simplul motiv, ca  n-ar fi avut timpul necesar!

Cu alte cuvinte, in dosarul acestuia este vorba, printre altele si de o eroare judiciara (grava) de ordin matematic, ceea ce este incontestabil si imposibil de inlaturat. (A se vedea pendru detalii si ciclul de articole al autorului: ”Dosarul ciminal Dany Leprince”: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2014/10/thomas-csinta-dosarul-criminal-dany.html)

In sfarsit si poate nu in ultimul rand, prntru faptul ca de peste un deceniu, conform noii politici de „imigrare selectiva” in Franta, prin intermediul Centrului de Pregatire pentru Concursule de Admitere in Scolile Superioare Franceze de Inalte Studii-Grandes Ecoles, pe care o conduc in Romania (CUFR Romania, http://www.edu-excellence.ro),prin activitatea mea publicistica (zeci de carti si articole de matematica si fizica, precum si sute de articole legate de actualitatea franceza social-politica si economica), precum si prin cea de profesor si cercetator, am contribuit direct sau indirect la reusita profesionala a generatii de studenti francezi, precum si a catorva sute de studenti romani in Franta, care astazi, in posturi importante, contribuie la prosperitatea spirituala si economica a natiunii noastre franceze. (A se vedea pentru detalii: http://cufr-romania.blogspot.ro/2014/03/ouvrages-cufr-lucrari.html;    http://www.realitatea.net/peste-30-de-elevi-romani-sunt-admisi-in-fiecare-an-la-scoli-de-excelenta-din-franta_443161.html).

Presedintele Frantei François Hollande nu mi-a raspuns la scrisoare (adresata acestuia cu confirmare de primire la sediul Partidului socialist si publicat ulterior si in presa: http://necenzuratmm.ro/editorial/44977-scrisoare-adresata-candidatului-francois-hollande-la-alegerile-prezidentiale-franceze-din-mai-2012-pentru-eliberarea-gratierea-lui-dany-leprince.html)  si nici nu l-a gratiat pe Dany Leprince (asa cum se si procedeaza de regula!), insa,  fara niciun angajament, a facut in asa fel incat (si de fapt asta conteza!), ca perioada de siguranta de 22 de ani, conform legii (daca aceasta permite) sa fie anulata in dosarul lui, ceea ce a permis eliberarea acestuia, dupa 18 ani de recluziune criminala (efectuat pe nedrept) intr-o inchisoare de maxima siguranta.

Acest eveniment imi aduce aminte de cazul lui Michaël Blanc,(descris mai sus), arestat pe 26 decembrie 1999 pe Aeroportul Bali in posesia a 3,9 kg de hasis ascuns in doua butelii (de oxigen) ale unui echipament de scafandru si condamnat la inchisoare pe viata in 2000 (confirmat si in apel in 2001).

Intr-o scrisoare adresata omologului sau indonezian, Presedintele Frantei, Jacques Chirac, "sugereaza" (sub forma de rugaminte !), reducerea pedepsei acestuia de la inchisoare pe viata,  la cca 15-20 de ani de recluziune criminala.

Desi fara sa fi raspuns la scrisoarea lui Chirac, Susilo Bambang Yudhoyono, Presedintele Indoneziei (pe atunci) face in asa fel incat, in 2008 il gratiaza partial pe Blanc (pentru „buna conduita” si pentru „recomandarea” Ministerului Justitiei!), comutandu-i pedeapsa la 20 de ani de recluziune criminala, ceea ce va permite eliberarea conditionata a acestuia sub control judiciar (dupa efectuarea a 2/3 din pedeapsa, adica dupa aproape 15 ani!), pe 14 ianuarie 2014!

Cu alte cuvinte, exact asa cum „i-a sugerat” Chirac.

In plus, in cadrul investigatiilor mele recente in Siria, in anturajul francezilor (expatriati)  care combat ca „mujahidini” al Statului Islamic, am  reusit sa intru in contact cu o serie de membri al acestuia care cunosc foarte bine transportul ilicit de stupefiante, in general din tarile Europei Occidentale (si in particular din Franta), catre (in) tarile Americii Latine si a Asiei de Sud-Est.

Majoritatea dintre ei, fara sa fi venit in Franta cu Calul Troian pro-sionist al lui Grumberg  (www.wordpress.com,  dupa Qui sont les 450 migrants du cargo arraisonné en Italie?”, Jean-Patrick Grumberg, jurnalist evreu la Dreuz.info) si nici din No-Go-Zone pro-sioniste ale lui Kern  (www.necenzuratmm.ro,  dupa  „No-Go-Zones: Fact of Fiction?”, Soeren Kern, jurnalist-politolog german, pro-sionist, la saptamanalul Institutului Gatestone), provin din cartierele defavorizate (social) ale metropolelor franceze (dominate de insecuritate si trafic de droguri datorita ratei ridicate a somajului).

Radicalizati in inchisori fie direct, fie indirect, prin intermediul apropiatilor lor radicalizati in inchisori, ei  au facut numeroase „transporturi” in Malaezia si Indonezia prin aeroporturile din Kuala Lumpur, Djakarta si Bali.

Unii dintre ei, astazi sunt morti pentru cauza Statului Islamic si a Sariei in Siria si in Irak, altii sunt incarcerati in inchisoarile franceze, unde executa pedepse mai mult sau mai putin lungi pentru trafic de droguri (timp in care probabil se si radicalizeaza).

Exista insa si cativa, care dupa sejururi scurte in inchisoarile franceze (timp suficient pentru radicalizarea lor!), astazi „angajati” al Statului Islamic, au fost „carausi” (profesionisti!) ani de zile, atat „de buna voie si nesilit de nimeni” (adica numai pentru bani!), cat si „siliti”, pentru ca altfel atat viata lor, cat si cea a apropiatilor lor ar fi fost in pericol.

Conform acestora, toti incarcerati pentru trafic de droguri (Ali B., in varsta de 37 de ani, incarcerat in repetate randuri in inchisorile Fleury-Mérogis si Poissy din regiunea pariziana intre anii 2000-2007, Amin H., in varsta de 28 de ani, incarcerat in inchisoarea din Dunkerque in perioada 2009-2012; Mohamed-Amine B., in varsta de 32 de ani, incarcerat de 7 ori in perioada 2002-2009 in inchisorile Toulouse-Seyess, Nanterre si Rouen; Amar D., in varsta de 35 de ani, incarcerat in inchisoarea Valenciennes de doua ori si odata la inchisoarea din Nantes, in perioada 2000-2008; fratii Mahmoud si Majid K. 32, respectiv, 29 de ani, incarcerati in perioada 2005-2009 in repetate randuri in inchisorile Béthune, Douai si Longuenesse ; Mekki B, in varsta de 25 de ani, incarcerat in perioada 2011-2013 in inchisorile din Arras si Nantes; verii primari Osman si Othman M., 27, respectiv, 29 de ani, incarcerati in perioada 2010-2013 in inchisorile Laon, Compiègne si Beauvais ; "fratii de cruce" Rami M., in varsta de 34 de ani, Saad H., in varsta de 26 de ani si Tayeb G., in varsta de 31 de ani,  incarcerati de mai multe ori in perioada 2008-2012 in inchisorile Lille-Sequedin si Fresnes din regiunea pariziana) ar exista doua mari categorii de „carausi”: cei benevoli „nesiliti de nimeni”, care pot fi atat „amatori” (ocazionali) cat si „profesionisti”, respectiv, cei „siliti” (obligati) sa fie, de catre grupari infractionale, pentru ca acestia, fie datoreaza acestora mari sume de bani, fie au o „datorie morala”, pe care nu le pot achita, altfel!

In felul acesta, datornicii amenintati cu moartea (inclusiv, cu masacrarea familiilor lor!) sunt obligati datorita imprejurarilor sa devina „carausi”, cel putin, ocazionali, pana la achitarea integrala a datoriilor lor.

Ali B., Rami M., Saad H., Mekki B., Tayeb G,  sunt printre cei care au fost pusi, de cel putin odata, in aceasta situatie, datorita unor sume importante de bani imprumutate (10.000-25.000 €) pe care nu le puteau rambursa.

Din fericire, ei au scapat (si au trecut neobservati pe aeroporturile din Kuala Lumpur, Djakarta si Bali), dar nu se stie daca raman in viata (avand in vedere obiectivul pe care il urmaresc), la fel ca si alti fosti „carausi -mujahidini” care au si pierit deja „pe campul” de lupta si nu neaparat pentru o cauza nobila (cel putin, din punctul meu de vedere): Talat S. (in varsta de 27 de ani, ucis in Siria in 2011),  Yasser B.(in varsta de 25 de ani, ucis in Siria in 2012),  Zaid M. (in varste 31 de ani ucis in Irak in 2010) si Naim S. (in varsta de 33 de ani, ucis in Irak in 2013).

In incheiere, de unde stim ca Atlaoui si Gologan, n-ar fi fost santajati, ca  n-ar fi fost si ei fortati sa se implice in traficul de droguri, pentru a-si achita niste datorii facute cu ocazia instalarii (stabilirii) lor in Olanda, respectiv, in Germania si pe care, altfel, nu le-ar fi putut achita ?

Doar amandoi au intampinat mari dificultati financiare dupa expatrierea lor!

Faptul ca n-au vrut sa dezvaluie acest lucru este de inteles!

Conform marturiilor fostilor „carausi” mai sus mentionati (mai mult sau mai putin profesionisti), astazi „mujahidini” (radicalizati, pentru o cauza pierduta), asemenea dezvaluiri ar fi avut ca urmare asasinarea bestiala a familiilor lor!

Din contra, acest lucru le-ar pemite revizuirea condamnarilor lor penale si recalificarea faptelor comise, ceea ce sigur ar permite evitarea executiilor  lor.

In ciuda aplicarii „obligatorii” si „automate”, in mod stupid, a sentintei de condamnare a lor la moarte.

Apararea are cuvantul!

 

NOTA

A se vedea articolele pe Investigatie Jurnalistica

„Impreuna contra Pedepsei cu Moartea. (Malaezia, Kuala Lumpur, 11-13 iunie).” Partea II: http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2015/05/impreuna-contra-pedepsei-cu-moartea_25.html

„Impreuna contra Pedepsei cu Moartea.  (Malaezia, Kuala Lumpur, 11-13 iunie). Partea I:  http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/47574-impreuna-contra-pedepsei-cu-moartea-partea-i-malaezia-kuala-lumpur-11-13-iunie-2015.html

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019