UK Bookmakers

3. Terorismul nu are religie (Partea III)! Terorismul islamist in Lumea Occidentala pana la declansarea GOWT (Global War on Terror)

Scris de Thomas CSINTA. Posted in Ancheta


Am intalnit salafisti-jihadisti radicalizati (indoctrinati si manipulati), care in ciuda faptului ca erau fideli lui Allah, n-ar fi comis crime de sange si nici atentate teroriste (sub nicio forma) !

Acest material documentar aprofundat este rezultatul, in exclusivitate, a unor investigatii in care au fost implicati (direct sau indirect), pe de o parte,  Salafisti-(d)jihadisti din Mediul Carceral (inculpati, in principiu, nu pentru acte de terorism, dar pentru  infracrtiuni specifice marii criminalitati-crima organizata/crime de drept comun, un ″sponsor″ sine qua non al atacurilor teroriste islamiste), iar pe de alta parte, Mujahidini (combatanti/luptatori, francezi de confesiune musulmana) al Statului Islamic/Daesh (din Irak si Siria, indoctrinati, manipulati si pregatiti in taberele dupta din Afganista, Pakistan si Siria) angajati intr-un ″Razboi Sfant″, cu certitudine, pentru o cauza pierduta.

Concluzia anchetei (confruntata si omologata, acolo unde a fost cazul cu informatiile mediatizate/comunicate de catre mijloacele Mass-Media) conduce la ideea ca, pentru a putea trai in pace in cadrul unei noi ordini mondiale (pe cale de a se instaura), este nevoie ca propriile interese (politico-economice) ale marilor puteri care intervin in gestionarea acesteia sa nu fie mai presus de interesele socio-umane ale regiunilor aflate in conflict (in principiu din motive economico-religioase), in care acestea intervin pentru solutionarea crizelor (generatoare de pace si stabilitate politica) !  Pentru ca nici o religie in aceasta lume trecatoare si muritoare nu indeamna la ura rasiala, la razboaie interetnice, la atentate si terorism, respectiv, la crima de sange de natura confesionala! Cu atat mai putin crestinismul, islamul si iudaismul, cele mai importante. Cu mult timp inainte ca terorismul islamist sa fie activ in lumea occidentala (in particular, in Europa), in ˝anii de plumb˝ (anii 1960-1980), extremistii de dreapta si de stanga, respectiv,  independentistii, separatistii si autonomistii, perpetrau deja numeroase atentate facand nenumarate victime (morti si raniti). Ei erau crestini si nicidecum musulmani!  Ca si crestinismul sau iudaismul, islamul (ca religie) este si el o victima al islamismului  iar terorismul este practicat, indiferent de rasa, religie si sex, in exclusivitate, de catre fanatici radicalizati (fie in mediul carceral, fie prin intermediul retelelor de socializare), manipulati si indoctrinati cu diverse interpretari criminale ale unor idei (ideologii) din ˝scrierile  sfiinte˝  (apartinand bibliei, coranului sau tanakului),care se preteaza la accentuarea  divergentelor si contradictiilor dintre religii, fie specifice unor curente de extrema-dreapta (segregatia etnica, ultranationalismul, rasismul, xenofobia si etnocentrismul)  sau de extrema-stanga (marxism-leninismul, materialismul dialectic si istoric, oranduirile sociale superioare), respectiv, de  independentistm, separatism si autonomism (mai mult sau mai putin justificate din punct de vedere istoric).  In concluzie, terorismul nu are religie. Atragem atentia asupra faptului ca exista o deosebire fundamentala dintre islam  (religie islamica avand ca radacina etimologica cuvantul ˝salam˝- pace!) si islamism  (gandire politico-religioasa, care se termina cu sufixul ˝ism˝) si care in anumite forme (curente) ale sale (fundamentalism, integrism, salafism, takfirism, respectiv, (d)jihadism)  poate conduce, intr-adevar, prin radicalizare, la acte de terorism (de mai mica sau mai mare anvergura). In acest context, crestinismul si iudaismul, ca religii  (terminate tot cu sufixul ˝ism˝), trebuie asociate cu islamul si nu cu islamismul  (in ciuda sufixului ˝ism˝), confuzie, care nu rareori putem intalni chiar si la “specialisti”, din presa scrisa sau vorbita! De altfel, nici şaria (un ansamblu de doctrine sociale, culturale, respectv, relationale!) sau hegira (exil, ruptura, separare!), care desi sunt fundamental diferite, nu au absolut nimic in comun cu (e)migratia musulmanilor catre Europa occidentala  (″Conjectura lui Grumberg″: http://necenzuratmm.ro/editorial/47831-conjectura-lui-grumberg.html) din acele  zone geografice ale lumii in care conflictele armate sau instabilitatile social-politice (implicit si cele economice!) fac numeroase victime in randul populatiei civile! In concluzie, a fi musulman nu inseamna a fi un islamist, in general, si cu atat mai putin, terorist in particular (nici macar in cazul unei radicalizirari sau a unei aderari la convingerile salfist-jihadiste!), cum nici in religia crestina sau iudaica, majoritatea (ultra) nationalistilor si extremistilor  (″radicalizati″!) n-ar fi capabili sa comita  crime de sange in numele unei ideologii, pentru atingerea unui obiectiv politico-religios, mai mult sau mai putin justificat sau deloc justificat !A  fi extremist (radicalizat) in cadrul unei ideologii politico-confesionale (islamism, extremismul de sanga/dreapta, sepratismul/independentismul) nu are absolut nimic de a face cu obligativitatea comiterii unor acte antisociale/infractiuni delictuale  (de drept comun sau de natura politica), in general, si a unor acte criminale de mare anvergura (atentate-terorism), in particular !

APROFUNDAREA DOSARULUI  (Continuare partile I si II)

In primele doua parti ale acestui  vast  material legat de conflictele armate inter-politice si inter-etnice (inter-rasiale), mai mult sau mai putin regionale ("Terorismul nu are religie. Partea I si Partea II ″ :  http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/49597-terorismul-nu-are-religie-partea-i.html si http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/49785-terorismul-nu-are-religie-partea-ii.html), am incercat sa pun in evidenta, cronologic, valul de atentate (atacuri) teroriste violente (comise de catre extremistii de stanga si de dreapta, precum si de catre independentistii, separatistii si autonimistii),  caruia Europa Occidentala (si in special Franta !) a fost expusa in "anii de plumb" (anii 1960-1980), ele precedand terorismul(lui) islamist radical (extremist) de mare amploare (anvergura).

In continuare, voi incerca sa sintetizez principalele etape (si evenimentele cele mai grave/semnificative) ale acestui terorism din Lumea Occidentala (si in special, din Franta), pe care le-am trait de-a lungul timpului, mai mult sau mai putin in direct (atat pe teritoriul national/francez cat si in alta parte a lumii), fie din intamplare, fie din curiozitate (cu scopul restabilirii adevarului istoric).

Mentionez aici faptul ca desi principalele grupari extremiste (radicale) slafist-jihadiste (criminale) si deosebit de active in lume astazi, sunt considerate Boko Haram, Statul Islamic si Al Qaeda (cu diferite fractiuni armate ale sale), alte miscari islamiste ca Hezbollah (cu sloganul al-muqāwamah al-islāmīyah fī lubnān/rezistenta islamica in Liban), Fratia Musulmana (Fratii Musulmani/cu fractiunile armate ale Jihadului Islamic - lupta contra injustitiei),  Hamas (harakat al-muqâwama al-'islâmiya/miscare de rezistenta islamica) sau organizatii/partide islamiste (panarabe, panislamiste, antioccidentale, antisioniste, etc.) ale Talibanilor sunt si ele clasate teroriste de catre majoritatea statelor din Lumea Occidentala (a se vedea pentru detalii articolele autorului consacrate acestei problematici : "Terorismul nu are religie. Partea I si Partea II ″ : http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/49597-terorismul-nu-are-religie-partea-i.html; http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/49785-terorismul-nu-are-religie-partea-ii.html;  Impreuna contra Pedepsei cu Moartea. Partile I, II si III“: http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/47574-impreuna-contra-pedepsei-cu-moartea-partea-i-malaezia-kuala-lumpur-11-13-iunie-2015.htmlhttp://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/47708-impreuna-contra-pedepsei-cu-moartea-partea-ii-malaezia-kuala-lumpur-11-13-iunie-2015.html; http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/48396-impreuna-contra-pedepsei-cu-moartea-partea-iii-malaezia-kuala-lumpur-11-13-iunie-2015-lucrarile-congresului.html).

In principiu, obiectivul vizat prin terorismul islamist, asa cum este considerat in tarile occidentale, ar fi promovarea unei viziuni religioase si radicale asupra lumii, precum si ale organizatiilor care le utilizeza (practica), percepandu-l ca pe un comandament divin.

Desi, conform definitiei religioase, (d)jihadul  n-ar avea un caracter politic si nici n-ar fi legat de violenta, cu precadere, de la inceputul secolului (mileniului) acesta, datorita violentei politice exercitate in numele acestuia, astazi, el este asociat cu terorismul, considerat deseori ca o miscare mondializata ″justificata″ prin injustitia careia sunt supusi musulmanii din Africa (in special din Somalia, Nigeria, Niger, Ciad, etc), din Orientul Mijlociu (in special din Palestina, dar si din tarile implicate mai mult sau mai putin in conflicte armate regionale sau in razboaie civile ca Siria, Irak, Afganistan, Liban, Yemen etc.), din Pakistan, din Casmir,  din Bosnia, etc.

In special, in acele tari ale lumii, in care puterile occidentale militare (SUA, Franta, Regatul Unit,  Canada, Australia, etc.) sunt prezente sub o forma sa alta, de maniera independenta sau in cadrul unor coalitii.

Cei (auto)radicalizati (indiferent cum ajung in aceasta stare de „extaz”), au un ideal (prin indoctrinare) pentru care devin mujahidini in „Razboiul Sfant”, prin intermediul (d)jihadului, ca un raspuns contra agresiunii marilor puteri militare si economice care distrug natiunile si civilizatiilor carora apartin, nu atat pentru solutionarea conflictelor in care acestea se afla, cat pentru propriile lor interese politico-economice!

Indiferent de interpretarea pe care o dam actiunilor armate islamiste radicale (″terorism diversificat ca o rezistenta armata″, ″conflict de ordin economic/politic″, ″terorism de inspiratie religioasa/confesionala cu finalitate mai mult politica decat religioasa″″interpretare neofundamentalista a Coranului pentru instaurarea  Sariei in lume″) in lumea arabo-musulman  actetele teroriste perpetrate, in numele Islamului, sunt condamnate cu vehementa si crticate de catre autoritatile religioase.

In ceea priveste atentatele-sinucigase, realizarea carora implica moartea intentionala impreuna cu autorul acestora, practicate in scop subversif, ca acte de sacrificiu (sub forma de razboi) cu scopul destabilizarii adversarului (dusmanului) de catre grupari (organizatii) armate (militare-paramilitare), intr-o logica eterogena in cadrul conflictelor asimetrice (lupta armata contra unui stat/organe, insitutii ale statului), acestea debuteaza (apar) inca din timpul conflictului israelo-palestinian (14 mai 1948-pana in prezent), respectiv,  al razboiului civil libanez (13 aprile 1975-13 octombrie 1990), dar ulterior, ele s-au raspandit  (propagat) atat in Razboiul Irak-Iran (Primul Razboi al Golfului Persic/22 septembrie 1980-20 august 1988) cat si in Razboiul din Afganistan (24 decembrie 1979-pana in prezent), respectiv in razboaiele din Irak (al Doilea Razboi din Golful Persic-al Kuweitului/2 august 1990-28 februarie 1991 si al Treilea Razboi din Irak /20 martie 2003-18 decembrie 2011), in paralel cu Razboiul contra Terorismului (declansat de catre Bush in 2001 dupa antetale teroriste de la 11 septembrie 2001) iar ulterior Conflictul din Liban (din 2011) si Razboiul civil din Siria, desi acestea au ca radacina (origine) metodele practicate de catre pilotii japonezi (kamikaze/bombe umane) in cadrul Fortele Japoneze de Autoaparare in Oceanul Pacific/7 decembrie 1941-2 septembrie 1945 contra US Army, in cadrul celui de-al Doilea Razaboi Mondial (1 septembrie 1939-2 septembrie 1945) sau inca si mai devreme, in Razboiul Sanghaiului (Primul incident/28 ianuarie-3 martie/1932, dintre Imperiul Japonez si China, la putin timp dupa invazia Manciuriei de catre acesta/19 septembrie 1931-27 februarie 1932), respectiv, Batalia de la Sanghai (Al Doilea incident/1 3 august-27 noiembrie 1937), ambele soldate cu victoria Japoniei, un preludiu al razboiului sino-japonez (1937-1945).

Totusi, cele mai multe atentate-sinucigase, ar fi fost comise in timpul Razboiului Civil din Sri Lanka (razboiul de independenta/1976-2009) de catre Tigrii de Eliberare al Tamil Eelamului (tinuturi din regiunile de nord si de est al statului Sri Lanka/tara insulara in sudul Asiei separata de India prin Strammtoarea Palk, independenta de Marea Britanie din 4 februarie 1948).

Desi independenta Tamil Eelamului nu este recunoscuta oficil, in timpul razboiului, Tigrii de Eliberare (organizatie laica, nationalista, marxist-leninista/socialista, fondata pe 5 mai 1976) ar fi comis  intre  168-239 de atentate-sinucigase, adica, peste jumatate din toate cate ar fi fost comise in lume (in acea perioada), primul dintre ele datand inca din 5 iulie 1987 la Jaffna (capitala Provinciei de Nord din Sri Lanka),  in care sunt ucisi 18 persoane.

Ulterior, pe lista neagra a atentatelor-sinucigase apare Pakistan, unde in 2009, ar fi fost comise 86 de asemenea atacuri teroriste, atat contra populatiei civile locale cat si contra strainilor.

Atentatele-sinucigase comise de catre femei (purtatoare de viata si de bombe, cca 1/3 in timpul Razboiului de Independenta din Sri Lanka), sunt mult mai impresionante decat cele comise de catre barbati si debuteaza cu cel a lui Sana Youssef Mhaydali/Sana'a Mehaidli  (14 august 1968-9 aprilie 1985, fosta membra al PSNS/Partidul Social-Nationalist Sirian), prima femeie care comite un asemenea act terorist, in timpul razboiului civil din Liban (ca urmare a invaziei Libanului pe 6 iunie 1982 de catre Israel), cand pe 9 aprilie 1985, intr-un Peugeot 504 (umplut cu 200kg de TNT/Trinitrotoluen – C7H5N3O6) care explodeaza, ucide in atentatul-sinucigas al ei doi militari israelieni in drum spre Jezzine (capitala districtului cu acelasi nume in Libanul de Sud, la cca 75km de Beirut, reputat pentru cascadele sale care depasesc 40m).

Cadavrul acesteia va fi restituit rudelor acesteia doar in 2008, in urma unor negocieri cu Hezbollah.

Ulterior, acest tip de atentat terorist a fost utilizat in repetate randuri contra Tsahal (Fortele Armate Israeliene), in special de catre  membri ″triplei aliante″ de partide laice de ideologie marxist-leniniste Partidul Baas (Hizb al-Ba'ath al-Arabi al-Ishtiraki/Partidul Resurectiei Arabe si socialiste, fondat in 1947 la Damasc/Siria),  PSNS (al-Hizb as-Sūrī al-Qawmī al-Ijtimā`ī/Partidul Social-Nationalist Sirian, fondat in 1932 la Beirut/Liban) si PCL (Partidul Comunist Libanez, fondat in 1924 la Beirut), dar si cu alte ocazii, in alte locuri, in special de catre membri PKK (Partiya Karkerên Kurdistan/Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizatie armata politica, terorista de ideologie marxist-leninista si nationalista kurda, specializata in luptele armate de gherila, atentate-sinucigase, fondata in 1978 in Turcia, activa si in Irak, Iran si Siria) care intre 1995-1999 ar fi comis 15 atacuri teroriste dintre care 11  ar fost comise de catre femei.

Merita sa mentionam inca cateva cazuri de atentate-sinucigase feminine  considerate ″deschizatoare″ de drumuri (in „domeniu”!) pentru alte organizatii teroriste.

Pe 27 ianuarie 2002, Wafa Idriss (1975-2002), infirmiera (asistenta medicala)  palestiniana specializata in acordarea primului ajutor pe o ambulanta a Crucii Rosii Palestiniene, care traia cu familia ei (mama, fratele lui cu sotia sa si cei 5 copii ai lor) in tabara de refugiati palestinieni Al-Am’ari (Ramallah, capitala administrativa a Autoritatii Palestiniene din Cisiordania) devine prima femeie-kamikaze palestiniana din istorie.

Casatorita cu varul sau Ahmed in 1991 (la 16 ani), ea va fi obligata (sub presiunea familiei acestuia) sa divorteze in 2000 pentru ca a devenit sterila (datorita unor complicatii la nasterea unui nou nascut mort la varsta de 23  de ani).  

Ea va de comite atentatul-sinucigas pe 27 ianuarie, cand in centrul Ierusalimului (strada comerciala Jaffa) isi explodeaza centura  (incarcata cu explozibil), ucigand 1 persoana si ranind alte 11.

Peste trei zile, atentatul-sinucigas este revendicat de catre organizatia de ideologie nationalista palestiniana laica, Brigazile Martirilor Al-Aqsa (de ideologie nationalist-palestiniana, socialist-democratica, specializata in atentate cu bomba, atentate-sinucigase, etc)fondata in 2000 de catre Fatah (harakat ut-tahrîr il-falastîniyy-Miscare de Eliberare a Palestinei, nationalist-palestiniana, socialist-democratica, fondata de catre Yasser Arafat/ 1929-2004, cu devizul „moarte subita”/„victorie eclatanta”), astazi membra a PLO(Palestine Liberation Organization, organizatie politica si militara palestiniana, nationalist-araba, antisonista, social-democrata, creata in 1964 la Ierusalim de catre omul  politic palestinian Ahmed Choukairy/1908-1980) alaturi de FPLP/FPLP-CG (al-Jabhah al-Sha`biyyah li-Tarīr Filasīn-Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, organizatie nationalista araba marxist-leninista/de extrema stanga, fondata in 1967 de catre  Georges Habache-Al Hakim/1926-2008 si Ahmed Jibril/n.1935) si FDLP (Al-Jabha al-Dimuqratiya Li-Tahrir Filastin/Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei, miscare politica si militara maoista, de ideologie comunista nationalist-palestiniana si antisionista fondata in 1969).

Conform unor investigatii aprofundate, exista  surse care  mentioneaza ca femeia ar fi fost batuta si torturata de catre un soldat israelian iainte de moartea sa.

               Dupa acest atentat-sinucigas organizatia terorista Brigazile Martirilor Al-Aqsa, va revendica alte trei atentate comise de catre femei, dintre care este de mentionat cel a lui Ayat al- Akhras (1984-2002), cea mai tanara  dintre ele, pe 29 martie 2002, care va ucide doi civili israelieni (dintre care unul, o adolescenta, Rachel Levy, in varsta de numai 17 ani) intr-un supermarket din Kiryat Yovel (un cartier din sud-vestul Ierusalimului).

Originara dintr-o comuna araba de langa Tel Aviv, familia acesteia se refugiaza, la inceputul conflictului  israelo-palestinian din 1948, in tabara de refugiati Deheishe (de langa Betleem), iar Ayat al- Akhras isi va petrece copilara in taberele de refugiati din Fasia Gaza,  unde se va si radicaliza, incercand sa integreze gruparile teroriste Hamas si Jihadul Islamist (Islamic), ceea ce nu reuseste pentru ca aceste organizatii nu accepta decat mujahidini (luptatori) barbati.

Din acest motiv, ea se va orienta catre Al-Aqsa, in cadrul careia va urma o pregatire  inainte de a comite atentatul.

Din pacate, in cursul lunii iulie 2002, ea urma sa se casatoreasca si sa-si intemeieze o familie.

Mentionam ca la aceasta data, inca, nici Hamas si nici Jihadul Islamist n-au organizat atentate-sinucigase cu femei.

In orice caz, dupa „succesul” organizatiei Al-Aqsa, Jihadul Islamist (Islamic) va organiza doua atentate-sinucigaase dintre care unul, remarcabil, fiind comis de catre o avocata (studenta la Universitatea Yamok/Iordania) Hanadi Tayseer Abdul Malek Jaradat (22 septembrie 1975-4 octombrie 2003), originara din orasul Jenin, membra a organizatiei Juhadul Islamic,  care pe 4 octombrie 2003 isi explodeaza centru intr-un restaurant (Arab-Jewish Maxim) din Haifa (Israel), ucigand 21 de israelieni (18 evrei si 3 arabi, printre care si 4 copii evrei) si ranind alti 51 (printre care si 3 salariati/functionari al clubului de fotbal Maccabi Haifa (fondat in 1913).

Tanara femeie care isi terminase studiile si urma sa se califice ca avocata, ar fi fost foarte afectata de uciderea varului sau Salah (34 de ani), precum si al fratelui sau mai tanar Fadi (25 de ani), ulterior (amandoi membri al Jihadului Islamic) de catre fortele israeliene operative de aparare care stationau la Jenin.

Ceva mai devreme, in 1996, aceleasi forte de aparare israeliene i-ar fi ucis si logodnicul ei cu care urma sa se casatoreasca.

Bomba continea fragmnte metalice ambalate in jurul nucleului explozibil care prin pulverizare sa faca un numar maxim de victime.

Numai capul  teroristei a ramas intreg.

In sfarsit, exista si un caz (singurul cunoscut de altfel!), in care atentatul-sinucigas a fost comis de catre o femeie de origine europeana convertita la Islam.

Este vorba de cazul deosebit al lui Muriel Degauque (19 iulie 1967-9 noiembrie 2005), o tanara de confesiune romano-catolica, de origine belgiana, convertita la islam, care va comite un astfel de atentat pe 9 noiembrie 2005  la Bakouba/Baaqouba (capitala provinciei Diyâlâ, une dintre cele 18 ale Irakului, la cca 50km nord-vest de Bagdad), devenind astfel prima femeie europeana din lume

Conform versiunii oficiale, in acest atentat vor fi ucisi  5 politisti-militari si un al 6-lea, impreuna cu 4 civili, vor fi grav raniti.

Dupa o copilarie haotica pe 33, Av. de l'Europe la Monceau-sur-Sambre (un mic cartier muncitoresc), in proximitatea Place Charles II (domiciliul familial, regiunea urbana a orasului Charleroi, cca 0,5 Mil locuitori, Regiunea Valonia/Provincia Hainaut-Belgia, frontaliera cu Franta), in sanul unei familii de conditie modesta, dar stabile (peste 34 de ani la aceasi adresa) de o conduita sociala ireprosabila (Jean-tatal,  muncitor metalurgist, manuitor al unui pod rulant, timp de 47 de ani in cadrul uzinei Providence/fondata in 1836 si specializata in productia de otel-concediat medical in urma unui grav accident de munca la cap, iar Liliana-mama, secretara medicala), Muriel isi pierde fratele Jean-Paul  intr-un accident rutier (de motocicleta) in 1989 la varsta de numai 24 de ani (lovit de catre un camion care a trecut pe rosu !), iar ulterior (inca din adolescenta), in esec scolar, devine o consumatoare „fidela” de droguri (cu disparitii repetate de acasa pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, in compania mai multor tineri cu care intretine si relatii sexuale neobisnit de multe, conform declaratiei mamei sale), motiv pentru care isi abandoneaza si studiile  medii (la Athénée Royal de Fontaine-l'Évêque) dupa cele primare de la Monceau si va compare in repetatea randuri in fata unor  magistrati pentru minori (pentru diverse delicte, in special legate de consumul de droguri).

Angajata de maniera intermitenta in sectorul restauratiei (ca ospatar/chelnerita la o Cafenea-snack bar), respectiv, al panificatiei/patiseriei (ca vanzatoare), Muriel, a fost concediata sub prextextul ca ar fi furat bani de la caseria unitatilor unde era angajata (fara ca vreodata acest lucru sa fi fost probat!).

Pe 23 noiembrie 1990 ea se casatoreste din interes (material, prin metoda figurativa Carusel”/”Mișcare, deplasare, circulație continuă și rapidă a unor mobile”) cu un marocan (turc, dupa alte surse), mai in varsta decat ea si divortat in tara sa de origine (intocmai pentru a putea aranja o casatorie de complezenta), aflat ilegal pe solul (teritoriul) belgian, contra sumei de 150.000€, pe care nu-i primit si reuseste sa se desparta de acesta in 1994.

Oricum, marocanul (turcul) si-a atins scopul, pentru ca in urma casatoriei cu Muriel Degauque, acesta isi regularizeaza situtia si prin intemediul regruparii familiale via OMI (Organizatia Internationala de Migratie) isi aduce in Belgia fosta sa sotie (cu care se recasatoreste!), impreuna cu copilul lor!

Inainte de comiterea atentatului-sinucigas in proximitate Falloujah, la intrarea in Baaqoub prin partea de est (localitatea Qara Taba) cu barbatul sau Issam (Hissam) Goris (un belgian de origine marocana, cu 7 ani mai in varsta decat ea-aparent cu o situatie materiala foarte buna in Maroc-conform declaratiei lui Liliane/mama lui Muriel, ucis si el in Irak de catre armata americana, cateva zile mai tarziu inainte de participa la o actiune kamikaze contra acesteia), Muriel Degauque mai contracteaza o casatorie „pasagera” din dragoste (desfacuta in 2001), cu Fateh Bouanina, un „algerian-musulman moderat nepracticant” (la care descopera Coranul si care o facineaza), dar il paraseste pentru ca ea considera ca acesta „nu se achita corespunzator de obligatiile sale  religioase” si  se converteste la islam,  schimbandusi prenumele din Muriel in Myriam.

Pe Issam Goris (n.6 martie 1973), compagnonul (sotul) sau (din tata belgian si mama marocana), originar din Saint Sosse ten Noode (regiunea urbana Bruxelles), Muriel il intalneste anul urmator (in 2002), prin intermediul unui petitor de la Moscheea Al Hidaya (din Charleroi) si cuplul va locui in apartamentul acestuia de pe strada Mérode (aproape de Gara Midi/Saint Gilles).

Conform documentelor de la dosar, Muriel Degauque s-ar fi sinucis cu o masina-capcana lovind vehiculul unei patrule de Politie, provocand moartea a 5 politisti-militari si ranirea inca a unuia, respectiv,  a altor 4 civili, in timp ce Issam Goris, ar fi fost ucis tot pe 9 noiembrie 2005, putin mai tarziu, inainte de comiterea atentatului sau sinucigas.

Moartea lui Muriel Degauque va genera in anturajul ei o minutioasa ancheta a Politiei belgiene (cu ajutorul Europol si Interpol), care va opera (efectua) sub conducerea judecatorului de instructie Daniel Fransen (in urma efectuarii a 22 de comisii rogatorii, in special in Arabia Saudita, Ukraina, Tailanda si SUA),  la 14 arestari (la Bruxelles, Charleroi, Anvers si Riemst/Tongres) si 6 inculpari intr-un dosar criminal (″Filiera kamikiaze/irakiana), judecat in 2007 (15 octombrie-10 ianuarie 2008, in prima instanta), la Tribunalul Corectional din Bruxelles, in cadrul unui proces de anvergura (Ministerul Public/Procuror federal Bernard Michel, Presedinte/Pierre Hendrickx) in care vor compare Bilal Soughir (aparat de catre cunoscutul avocat Fernande Motte-de Raedt), belgian de origine tunisiana (principalul instigator si leader al grupului terorist kamikaze in Irak), respectiv, belgienii de origine marocana, combatanti in Irak,  Nabil Karmun (originar dinMolenbeek, un cartier reputat pentru atasamentul sau fata de islamismul radical)si Younes Loukili, aparati de catre Christophe Marchand, o alta figura marcanta in materie de aparare penala.

Alaturi de cei 3 vor compare si alti doi ″periferici″ dosarului, Pascal Cruypenninck (aparat de catreMehdi Aboudi), un belgian (originar din Haine-Saint-Paul, crescut la Saint-Josse) convertit la Islam, responsabil cu racolarea (recrutarea) membrilor grupului kamikaze si Souhaieb Soughir (mai mult amator de fete decat adept al Sariei, din cate stim), in calitate de fratele lui Bilal, leaderul gruparii.

Un al saselea, Sabri Bouabdallah (in varsta de 30 de ani din Schaerbeek) este inculpat, dar ulterior  relaxat (scos de sub urmarire penala)!

Toti erau radicalizati (indoctrinati cu jihadul islamist) si hotarati sa combata militarii americani in Irak prin intermediul unor atentate-sinucigase.

Bilal Soughir era singurul aresat si incacerat la Inschisoarea Forest-Berkendael/Saint Gilles (Maison d’Arrêt/Centru de Detentie Provizorie, construita inte 1878-1884, cu 750 de locuri, reconstruit in 1910/cu 400 de celule individuale, 270 pentru barbat si 130 pentru femei, una dintre cele 32 de inchisori ale Belgiei: 16 in Flandra, 14 in Valonia si 2 la Bruxelles) de unde a fost adus la proces cu o cagula pe cap, iar restul dintre ei au comparut in libertate, in fata Instantei.

Acesta ar fi intretinut o stransa legatura cu Abou Mazen, in Turcia, considerat ca recrutor pentru Reteaua Al-Zarqaoui,  o filiera a organizatiei jihadist-teroriste Al-Qaïda in Irak.

Conform documentelor de la Siguranta Statului (belgian), Islamismul (Islamul radical) are fi fost la Bial, o „afacere” de familie.

Unul dintre fratii sai, Kotob, ar fi murit in Irak, in „calitate” de combatant, iar tatal acestuia, tunisianul Habib Soughir ar fi participat (cu regularitate) in anii 1990 la manifestatiile in favoarea regimului libian cu sloganul :”Que la Belgique crève” (Sa crape Belgia)!

Mentionam aici faptul ca Bilal a declarat la proces (printre altele!) ca el ar dispune pentru traiul sau de zi cu zi, de numai de 600€/luna, respectiv, de alocatiile de somaj si familiale ale celor doi frati ai sai Kotob (plecat in „vizita” in Irak) si Souaieb (plecat, in „vacanta” in Tailanda), care in mod normal, ar fi trebuit suspendate de catre serviciile de prestatii sociale belgiene.

Pentru mentinerea alocatiilor acestora, Bilal ar fi falsificat documentele necesare pentru obtinerea lor.

Din contra, toti cei 5 (marginalizati mai mult sau mai putin social, care oficial erau intretinuti de statul belgian!), ar fi efectuat  mai multe voiaje („excursii”) in strainatate, in special in tarile Africii de Nord (Maroc, Tunisia, etc.) si in cele ale Orientului Apropiat/Mijlociu (Turcia, Siria, Irak, etc.), in Ukraina, in India (New Delhi) dar si in Kenya (unde opereaza o organizatia armata islamista/nemiloasa somaliana, clasata terorista Al-Shabbaab, de ideologie salafista, fondata oficial in 2006/neoficial da la inceptul secolului, specializata in rapiri si sechestrari de persoane, atacuri teroriste, atentate-sinucigase, etc., printre care mentionam: cele 6 atentate-sinucigase de la Hargeisa/Somaliland si Bosaso/Somalia-29 octombrie 2008, unul dintre kamikaze Shirwa Ahmed, era un student american in varsta de 27 din Mineapolis; rapirea si sechestrarea de Ziuna Nationala a Frantei, a doi membri al DGSE France/Directia Generala a Securitatii Externe-14 iulie 2009; atac terorist cu luare de ostatici la Centrul Comercial Westgate din Nairobi/68-90 de civili ucisi-22 septembrie 2013;  atac terorist la Universitatea din Garissa/Kenya/147 de morti-2 aprilie 2015, etc.)

Iar pe conturile lor ar fi tranzitat sume uriase de bani (de ordinul a mai multor zeci de mii de euro), cu care isi finantau „vacantele” in interesul „serviciului”!

Pe 7 noiembrie 2007, Parchetul federal, prin intermediul Procurorului General Bernard Michel (Avocat al acuzarii, reprezentand Ministerul Public) solicita membrilor filierei kamikaze in Irak, astfel: 10 ani de recluziune criminala contra lui Bilal Soughir, considerat ca sef (leader) al retelei si 5 ani de detentie criminala contra lui Nabil Karmun si Younes Loukili (care si-a pierdut un picior in timpul luptelor din Irak) al caror rol de combatanti (activi) era bine determinat, respectiv, 4 si 3 ani de inchisoare contra lui Pascal Cruypenninck si Souhaieb Soughir (fratele lui Bial) care ar fi fost insarcinati cu racolarea membrilor gruparii.

La proces a fost audiat in calitate de martor si Souhaieb Soughir, tatal lui Bial (aparat de avocata Nathalie Gallant), fara ca acesta sa fi facut obiectul unei urmari penale.

Sentinta pronuntata pe 10 ianuarie sub presedintia lui Pierre Hendrickx (in cca 200 de pagini !) este mai blanda pentru unii si mai aspra pentru altii: 10 ani de recluziune criminala/cu 11.000€ amenda penala,  pentru Bilal Soughir (34 de ani) si 5 ani de detetentie criminala/cu 2.750€ amenda penala pentru Pascal Cruypenninck (35 de ani), respectiv, 5 ani dedetentie criminala/cu 2.750€ amenda penala dintre care 2 ani cu suspendare, pentru Nabil Karmun (33 de ani) si 5 ani de detentie criminala cu suspendare/cu 2.750€ pentru ceea ce excede (depaseste) detentia provizorie, pentru Younes Loukili (29 de ani).

In sfarsit, 28 de luni cu executare/cu 2.750€ amenda penala, pentru Souhaieb Soughir (31 de ani), fratele lui Bilal.

Dupa cum era si de asteptat pe 27 ianuarie, Parchetul general va face apel (judecat la a 12-a Camera Corectionala a Curtii de Apel din Bruxelles/21 aprilie-26 iunie 2008, Presedinte Pierre Saint-Rémy) contra condamnarilor lui Younes Loukili et Nabil Karmun (considerate prea blande/insuficient de aspre), iar Bilal si Souhaieb Soughir, respectiv, Pascal Cruypenninck, contra sentintelor lor pe care le considera „exagerat” de aspre!

La proces isi vor face aparitia si unii avocati reputati ca Marc Uyttendaele si Laurent Kennes in sprijinul avocatului Mehdi Aboudi al lui Pascal Cruypenninck, respectiv, Olivia Venet si Alain Vergauwen pentru a-l sustine pe Bilal Soughir.

A fost prezent (pentru „incurajarea” lui Bial) si Bahar Kimyongur (in calitate de „suporter”), achitatat de catre Curtea de Apel din Anvers in luna februarie in calitate  de militant al organizatiei de origine turca, clasate ″terorista″, DHKP-C/Partidul-Frontul Revolutionar de Eliberare (Devrimci Halk Kurtuluş Partisi-Cephesi/organizatie de extrema stanga de ideologie marxist-leninista, fondata in 1994, cu o bransa armata/Silahlı Devrimci Birlikleri-Unitati Revolutionare Armate, redenumita, ulterior Silahlı Propaganda Birlikleri-Unitati de Propaganda Armata) continuator al organizatiei THKP-C(avand ca obiectiv, crearea unei Republici a Turciei independente democratice si socialiste).

In procesul de la apel pedepsele celor 5 membri al Filierei kamikaze irakiene (o adevarata „intreprindere” de documente false: carduri/carti de identitate, pasapoarte, permise de conducere,  cu falsi someri cu false fise/state de plata,  care au bruiat si dezorientat profund pe anchetatori si pe magistrati!) au fost sensibil reduse, gratie confuziilor de proportii create in dosar, dar si faptului ca inculpatii au reusit sa-i manipuleze pe magistrati (prin intermediul avocatilor lor), dand explicatii „logice” si „coerente” contra tuturor acuzatiilor, chiar daca acestea erau mai mult sau mai putin credibile, negand in bloc existenta unei celule teroriste organizate si structurate, careia apartineau, conceperea si pregatirea de atentate de tip kamikaze in Irak (n-ar fi avut nicio idee despre intentiile sinucigase ale lui Muriel Degauque!), legatura dintre ei, chiar si calatoriile extraeuropene (sponsorizate ca „excursii” in perioada „vacantelor”!)  cu scopul radicalizarii lor, precum si a informarii (specializarii) lor in domeniul, atacurilor teroriste si a atentatelor-sinucigase, etc.

Cu alte cuvinte, cei 5 cu avocatii lor au invins magistratii celei de a 12-a Camere Corectionale de la Tribunalul din Bruxelles, deci, in concluzie, pedepsele lor trebuiau reduse (sa fie mai „blande”, mai „umane” ): Bilal Soughir, va fi condamnat la numai 5 ani de detentie criminala; Younes Loukili, care a declarat ca si-ar fi pierdut  un picior nu in razboiul din Irak, ci intr-un accident de masina in Siria, a fost sanctionat numai cu 2 ani (dintre care 1 cu suspendare) pentru ceea ce exceda detentia provizorie; Nabil Karmun va fi si el condamnat la numai 3 ani de inchisoare cu suspendare pentru ceea ce excede detentia priovizorie; lui Pascal Cruypenninck pedeapsa a fost convertita in 100h00 de munca (de interes general) in folosul comunitatii (fiind dat faptul ca el nu ar fi participat sub nicio forma la organizarea atentatelor-sinucigase si nici nu a fost in Irak); in sfarsit, Souhaieb, fratele  lui Bilal a fost achitat, pentru ca magistratii nu i-a putut reprosa mai mult decat ca acesta era fratele lui Bilal (iar el n-ar fi avut cu acesta, nico relatie pe problematica atentatelor-sinucigase din Irak, chiar daca era in „pelerinaj” in acea perioada inaceasta tara).

In sfarsit, exista si procese verbale aflate in arhiva Politie Federale Belgiene (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Criza de identitate a Politiei Romane”: http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/49841-criza-de-identitate-a-politiei-romane.html)  in care un islamist belgian de origine marocana Mohamed Reha (in varsta de numai 18 atunci) arestat dupa atentatul-sinucigas al lui Muriel Dagauque, avertizeaza autoritatile belgiene si probate cu inregistrai telefonice (si mesaje) ca ar exista mai multe sotii de islamisti incarcerati, pregatite sa comita atentate-sinucigase, solicitandu-i acestuia explozibil.

In incheiere, mentionam aici si faptul ca Inainte de plecarea celor doi, Muriel si Issam in Irak (la sarsitul lunii septeùmbrie 2005), cei doi pleaca in Maroc  (la familia lui Issam) si Siria, iar dupa intoarcere, frecventeaza un timp, Centrul Islamic (Islamist) din Saint-Josse-ten-Noode (din strada  “de la Limite“/Limitei), unde tinea prelegeri (predicatii) Seicul Abou Chayma in cadrul unei asociatii (sub acoperire), oficial ″La Plume″ (Pana), in care, in 2004 a avut loc o practica islamica Ruqiya/Roukia (o forma de exorcism proprie/specifica Islamului/ansamblu de practici si metode spiriuale care permite cu acordul lui Allah anularea magiei negre-sihr si exorcizarea posesiunii demoniace pentru vindecarea unor boli oculte) care s-a terminat cu moartea (ca urmare, a batailor, strangularilor si inecarilor repetate timp 56 de zile, precum si a subnutritiei) pe 5 august 2004 (dupa 56 de zile suferinta) a tinerei de origine marocana, Latifa Hachmi, in varsta de numai 23 de ani.

 Mentionez aici ca in acest dosar (pe care l-am urmarit de aproape atat in Belgia cat si in Irak) exista o serie de disconcordante (divergente) care creaza confuzii de anvergura!

In primul rand, parintii lui Muriel, Jean si Liliane Dagauque, afirmau ca fata lor s-ar fi convertit la Islam (adica, ca ar fi fost indoctrinata cu acesta !) de catre Issam, cand ar fi plecat cu acesta in Maroc (in vizita la familia lui) si ar fi fost vorba mai mult de o spalare a creierului ei decat de un sentiment religios profund si sincer.

Ori, exista probe materiale fiabile in dosarul ei la arhiva Securitatii Statului (belgian) conform carora,  Muriel devine Myriam (in urma convertirii ei la Islam) in 2002, inainte sa-l cunoasca pe Issam.

Mai exact, convertirea ei are loc in timpul celui de-al doilea mariaj cu algerianul Fateh Bouanina (la care descopera Coranul) si de care se desparte pentru ca pe acesta nu-l considera ″suficient″ de religios (practicant), la nivelul asteptarilor ei.

In plus, conform declaratiilor mamei sale, comunicarea dintre Muriel si parintii sai ar fi fost sub orice critica.

Altfel spus, Muriel nu comunica decat foarte rar cu parintii ei (pe mama ei nu o vizita nici macar cand era internata la spital, iar cu tatal lui nu avea niciun fel de contact!) ceea ce implica faptul ca ei n-aveau de unde sa cunoasca nici intimitatile ei si nici intentiile acesteia, cu atat mai putin, cand si cum, cu ce ocazie, fata lor s-ar fi convertit la Islam si s-ar fi radicalizat.

In concluzie, eu cred ca este ea ceea care isi indoctrineaza barbatul (si nu invers!) cu islamismul extremist-salafist-jihadist (fiind si cunoscuta de catre cei de la Siguranta Statului Belgian/Serviciul begian civil de informatii pentru „cochetarea” cu islamismul extremist), radicalizandu-se impreuna, iar la sfarsitul lunii septembrie 2005, cei doi se hotaresc impreuna, de comun acord, sa plece in Irak, cu scopul comiterii unor atentate teroriste.

In sprijinul conjecturii mele vine si jurnalistul de investigatie olandez Chris De Stoop.

Conform tot unor documente apartinand Securitatii Statului (confimat si de catre Chris De Stoop intr-o carte), Muriel ar fi fost atinsa in pubertate de Sindromul  MRKH (AFJK Mayer/1787-1865, K. Rokitansky/1804-1878, H. Küster si GA Hauser) o patologie rara care defieste absenta congenitala partiala (sau totala), a vaginului si a uterului la femeie (cu trompe si ovare, normal dezvoltate) ceea ce ar fi putut contribui substantial la radicalizarea ei (pentru ca se considera ″anormala, diferita si incompleta″  ceea ce ôi crea un puternic complex de inferiorite!).

Putea sa fi fost si acesta unul dintre motivele pentru care, incepand inca din adolescenta, din cuza unei instabilitati pshice sa fi multiplicat peste masura numarul relatiilor sale amoroase (in exclusivitate, de natura sexuala : ″stiu si eu cati o fi avut“, conform declaratiei mamei sale).

In al doilea rand, exista contradictii in ceea ce priveste nationalitatea primului ei sot.

Unele surse indica Turcia, altele Marocul.

Exista prea putine informatii despre el, care intr-adevar, aparent nu conteaza.

Insa, s-ar putea ca, convertirea ei la islam, sa aiba radacini in aceasta prima casatorie, de complezanta, iar in ciuda faptului ca atat Turcia cat si Marocul sunt tari musulmane, mentalitatea legata de islam si de convertire la islam, ca de altfel si cea legata de fundamentalism, extremism, salafism, (d)jihadism si radicalizare in acestea, au dimeniuni socio-confesionale foarte diferite, avand in vedere faptul ca Turcia este o tara musulmana asiatica, iar  Algeria si Marocul, tarile de origine  ale sotilor ei care urmeaza, fac parte din Magreb (nordul Africii).

Asa cum parcursul ei in viata ne-a aratat, dupa divortul de  primul ei sot, ea a ramas fidela in urmatoarele doua, mariajului musulman, ceea ce ne indeamna sa credem ca, convertirea ei la islam si radicalizarea ar fi fost proiecte fundamentale in viata ei, iar pentru realizarea lor, avea nevoie de un barbat musulman suficient  de credincios (si practicant), pe care sa-l poata  convinge  de necesitatea radicalizarii, exact asa cum era Issam.

Dupa parerea mea, Muriel s-ar fi razvratit contra unei societati in care nu se recunostea, iar in religia islamica si ulterior, in radicalizare, ar fi identificat un sentiment de solidaritate.

Astfel, cum, in general, noi toti avem o parte de raspundere in ceea ce ni se intampla, chiar daca ni se pare nedrept, trebuie sa admitem faptul ca parintii lui Muriel au si ei o parte de vina in ceea ce priveste esecul in viata a tinerei lor fete, pentru ca nu au reusit sa-i gestioneze viata in mod corespunzator (nici nu mai conteaza motivele !),  care sa-i permita sa calce pe urmele lor.

In al treilea rand, exista contradictii serioase si in ceea ce priveste modul in care Muriel ar fi comis atentatul-sinucigas in Irak.

Unele surse (printre care si ale mele) indica faptul ca aceasta si-ar fi explodat centura in fata unei patrule a Politiei militare americane (ucigand 5 dintre membri sai, ranind unul si alti 4 civili), iar  sotul sau Issam (care o onotea) ar fi fost ucis, cu putin timp dupa atentaul ei, in urma interventiei politistilor-militari care l-ar fi demascat (ca si acesta era pregatit sa-si explodeze centura) in haosul creat dupa atentat.

Conform altor surse, atentatul-sinucigas al ei ar fi fost un esec, pentru ca ea ar lovit, intentionat  cu  masina-capcana (la volanul careia era), un camion al unui convoi american si n-ar ranit decat lejer un singur militar.

Iar in ceea ce il priveste pe Issam, acesta ar fi fost ucis ulterior, in ziua urmatoare (sau cateva zile mai tarziu) dupa atentatul-sinucigas al lui Muriel.

Si de aici rezulta faptul ca in cuplul Muriel-Issam, ar fi fost Muriel, cea mai curajoasa (si motivata),  sacrificandu-se prima pentru a-l incuraja pe Issam (in trecerea la act !).

In timpul celor aproape doua decenii care au trecut de la atentatul-sinucigas comis in Liban contra militarilor israelieni pe 9  aprilie 1985de catre Sana'a Mehaidli (prima femeie-kamikaze musulmana din istorie)si pana la cel comis pe  9 noiembrie 2005 contra celor americani de catre Myriam Dagauque (prima femeie-kamikaze europeana dinistorie), cca 225 de femei-kamikaze s-ar fi sacrificat in ″Razboiul Sfant″, ceea ce reprezinta cca 1/3 din totalul atentatelor-sinucigase comise in lume, in acea perioada (in special in Liban, Israel, Sri Lanka, India, Pakistan, Afhanistan, Yemen, Turcia, Algeria,  Rusia, etc.)

Ironia sortii face ca pe 2 mai 2008, in timpul derularii procesului ″Filiera kamikiaze″, are loc, tot la Tribunalul Corectional de la Bruxelles (intr-o sala vecina) si procesul celor implicati in moartea lui  Latifa Hachmi (dupa  doua luni de „sedinte” maltratante de tip Ruqiyacu scopul „alungarii demonilor” din ea, care nu i-ar fi permis tinerei fate sa ramana insarcinata).

            Xavier Meert, principalul vinovat, brutalitatea caruia a cauzat moartea tinerei (fara premeditare) a fost condamnat la 5 ani de detentie criminala, impreuna cu sotul ei, Mourad Mazouj (″cheikhs″) sanctionat cu 4 ani de inchisoare, iar Jamila Zian si Fatima Zekhnini, respectiv, Hayate Saif Nasr  (″sœurs musulmanes″/surori musulmane), prerezente si ele la sedinte, au fost condamnate, primele doua la 1 an, iar ultima la 8 luni (toate cu suspendare) pentru lovituri necauzatoare de moarte si neacordarea de asistenta a unei persoane aflate in pericol de moarte, ultimul inculpat Abdelkrim Aznagui (de meserie reparator de jackpot in cazinouri), somer (din 1982) care s-a reconvertit in exorcist (autoproclamandu-se Cheikh Abou Chayam/fratele surorii lui Allah) si ar fi practicat sute exorcisme de tip roqyas el n-a fost inculpat pentru ca nu a fost prezent in timpul decesului tinerei (fiind in vacanta in Maroc) si rolul lui nu a putut fi definit.  Dupa cum era insa de asteptat, partea civila a facut appel pe 27 mai si o ancheta complementara a fost atribuita in acest dosar Judecatorului de Instructie Hervé Louveaux, pe 14 mai 2009, care la terminarea acesteia a recalificat infractiunile comise de catre cei sase inculpati, in infractiuni deosebit de grave (conform art. 417 bis si ter al CPPB), in urma caruia dosarul lor a fost transferat de la Tribunalul Corectional, la Camera Criminala, al Tribunalului din Bruxelles din Piata Poelaert, pentru a fi judecat de catre o Curte cu Juriu Popular (Curte de Justitie cu Jurati). In felul acesta cei inculpati riscau pedeapsa maxima in executare: 30 de ani de recluziune criminala.

Pierre Chomé, Avocatul general (al acuzarii) reprezentand Ministerul Public desi a precizat faptul ca pedepsele ″full″ in urma recalificarii infractiunilor in procedura criminala ai
celor inculpati (printre care si Cheickh Abou Chayam) sunt cuprinse intre 20 si 30 de ani de recluziune criminala, prevazuta de lege pentru acte de tortura si barbarie (sanctionata penal intre 10-15 ani), respectiv, ucidere din culpa, el a solicitat intre 3 si 5 ani, pentru doi dintre cei sase inculpati care nu s-au implicat in moartea tinerei, intre 5 si 10 ani pentru cele doua
femei care au practicat sedintele de exorcizare, respectiv, intre 10 si 15 ani pentru
cei doi exorcisti considerati ″mentorii″ ritualului, dintre care unul, sotul victimei. Acesta a reprezentat o prima victorie pentru familia Bamu, conform avocatului Jean-Paul Tieleman, reprezentand partea civila.

In noaptea de luni, 11 iunie catre marti, 12 iunie, 2012, cei sase exorcisti acuzati ca ar fi provocat moartea tinerei femei Latifa Hachmi (in varsta de 23 de ani), au comparut in fata unui Juriu Popular (Curte de Justitie cu Jurati) de la Bruxelles (Belgia), avand ca Presedinte pe Karine Gérard. Cei doi "exorcisti-mentori" Mourad Mazouj (sotul victimei, in varsta de 34 de ani) si Xavier Meert (in varsta de 44 de ani), au fost condamnati la cate 9 ani de inchisoare fiecare (care in noaptea de 4 catre 5 august au tinut victima scufundata in cada pana aproape de inecare !), iar ceilalti patru, la inchisoare cu suspendare: 5 ani pentru cele doua femei "exorciste-vindecatoare" Jamila Zian (in varsta de 44 deani) si Fatima Zekhnini (in varsta de 41 de ani), care au practicat sedintele de exorcizare si cate trei ani pentru Abdelkrim Aznagui (in varsta de 60 de ani) si Hayate Saif Nasr si ea "exorcista-vindecatoare" (in varsta de 31 de ani), cele doua persoane care nu au fost implicate in decesul lui Latifa Hachmi si nici nu erau prezente la fata locului in noaptea decesului acesteia. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Exorcismul in fata justitiei”: http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/40358-exorcismul-in-fata-justitiei.html).

Mentionez aici ca atentatele-sinucigase, realizarea carora implica moartea intentionala impreuna cu autorul acestora, practicate in scop subversif, ca acte de sacrificiu (sub forma de razboi) cu scopul destabilizarii adversarului (dusmanului) de catre grupari (organizatii) armate (militare-paramilitare), intr-o logica eterogena in cadrul conflictelor asimetrice (lupta armata contra unui stat/organe, insitutii ale statului), debuteaza (apar) inca din timpul conflictului israelo-palestinian (14 mai 1948-pana in prezent), respectiv,  al razboiului civil libanez (13 aprile 1975-13 octombrie 1990), dar ulterior, ele s-au raspandit  (propagat) atat in Razboiul Irak-Iran (Primul Razboi al Golfului Persic/22 septembrie 1980-20 august 1988) cat si in Razboiul din Afganistan (24 decembrie 1979-pana in prezent), respectiv in razboaiele din Irak (al Doilea Razboi din Golful Persic-al Kuweitului/2 august 1990-28 februarie 1991 si al Treilea Razboi din Irak-contra terorismului/20 martie 2003-18 decembrie 2011), desi acestea au ca radacina (origine) metodele practicate de catre pilotii japonezi (kamikaze/bombe umane/human bomb) in cadrul Fortele Japoneze de Autoaparare in Oceanul Pacific/7 decembrie 1941-2 septembrie 1945 contra US Army, in cadrul celui de-al Doilea Razaboi Mondial (1 septembrie 1939-2 septembrie 1945) sau inca si mai devreme, in Razboiul Sanghaiului (Primul incident/28 ianuarie-3 martie/1932, dintre Imperiul Japonez si China, la putin timp dupa invazia Manciuriei de catre acesta/19 septembrie 1931-27 februarie 1932), respectiv, Batalia de la Sanghai (Al Doilea incident/1 3 august-27 noiembrie 1937), ambele soldate cu victoria Japoniei, un preludiu al razboiului sino-japonez (1937-1945).

Totusi, cele mai multe atentate-sinucigase, ar fi fost comise in timpul Razboiului Civil din Sri Lanka (razboiul de independenta/1976-2009) de catre Tigrii de Eliberare al Tamil Eelamului (tinuturi din regiunile de nord si de est al statului Sri Lanka/tara insulara in sudul Asiei separata de India prin Strammtoarea Palk, independenta de Marea Britanie din 4 februarie 1948).

Desi independenta Tamil Eelamului nu este recunoscuta oficil, in timpul razboiului, Tigrii de Eliberare (organizatie laica, nationalista, marxist-leninista/socialista, fondata pe 5 mai 1976) ar fi comis  intre  168-239 de atentate-sinucigase, adica, peste jumatate din toate cate ar fi fost comise in lume (in acea perioada), primul dintre ele datand inca din 5 iulie 1987 la Jaffna (capitala Provinciei de Nord din Sri Lanka),  in care sunt ucisi 18 persoane.

Ulterior, pe lista neagra a atentatelor-sinucigase apare Pakistan, unde in 2009, ar fi fost comise 86 de asemenea atacuri teroriste, atat contra populatiei civile locale cat si contra strainilor.

Atentatele-sinucigase comise de catre femei (purtatoare de viata si de bombe, cca 1/3 in timpul Razboiului de Independenta din Sri Lanka), sunt mult mai impresionante decat cele comise de catre barbati si debuteaza cu cel a lui Sana Youssef Mhaydali/Sana'a Mehaidli  (14 august 1968-9 aprilie 1985, fosta membra al PSNS/Partidul Social-Nationalist Sirian), prima femeie care comite un asemenea act terorist, in timpul razboiului civil din Liban (ca urmare a invaziei Libanului pe 6 iunie 1982 de catre Israel), cand pe 9 aprilie 1985, intr-un Peugeot 504 (umplut cu 200kg de TNT/Trinitrotoluen – C7H5N3O6) care explodeaza, ucide in atentatul-sinucigas al ei doi militari israelieni in drum spre Jezzine (capitala districtului cu acelasi nume in Libanul de Sud, la cca 75km de Beirut, reputat pentru cascadele sale care depasesc 40m).

Cadavrul acesteia va fi restituit rudelor acesteia doar in 2008, in urma unor negocieri cu Hezbollah.

In ceea ce priveste, acest tip de atentat terorist, ulterior a fost utilizat in repetate randuri contra Tsahal (Fortele Armate Israeliene), in special de catre  membri ″triplei aliante″ de partide laice de ideologie marxist-leniniste Partidul Baas (Hizb al-Ba'ath al-Arabi al-Ishtiraki/Partidul Resurectiei Arabe si socialiste, fondat in 1947 la Damasc/Siria),  PSNS (al-Hizb as-Sūrī al-Qawmī al-Ijtimā`ī/Partidul Social-Nationalist Sirian, fondat in 1932 la Beirut/Liban) si PCL (Partidul Comunist Libanez, fondat in 1924 la Beirut), dar si cu alte ocazii, in alte locuri, in special de catre membri PKK (Partiya Karkerên Kurdistan/Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizatie armata politica, terorista de ideologie marxist-leninista si nationalista kurda, specializata in luptele armate de gherila, atentate-sinucigase, fondata in 1978 in Turcia, activa si in Irak, Iran si Siria) care intre 1995-1999 ar fi comis 15 atacuri teroriste dintre care 11  ar fost comise de catre femei.

Merita sa mentionam inca cateva cazuri de atentate-sinucigase feminine  considerate ″deschizatoare″ de drumuri (in „domeniu”!) pentru alte organizatii teroriste.

Pe 27 ianuarie 2002, Wafa Idriss (1975-2002), infirmiera (asistenta medicala)  palestiniana specializata in acordarea primului ajutor pe o ambulanta a Crucii Rosii Palestiniene, care traia cu familia ei (mama, fratele lui cu sotia sa si cei 5 copii ai lor) in tabara de refugiati palestinieni Al-Am’ari (Ramallah, capitala administrativa a Autoritatii Palestiniene din Cisiordania) devine prima femeie-kamikaze palestiniana din istorie.

Casatorita cu varul sau Ahmed in 1991 (la 16 ani), ea va fi obligata (sub presiunea familiei acestuia) sa divorteze in 2000 pentru ca a devenit sterila (datorita unor complicatii la nasterea unui nou nascut mort la varsta de 23  de ani). 

Membra a organizatiei Brigazile Martirilor Al-Aqsa (de ideologie nationalist-palestiniana, socialist-democratica, specializata in atentate cu bomba, atentate-sinucigase, etc.), ea va de comite atentatul-sinucigas pe 27 ianuarie, cand in centrul Ierusalimului (strada comerciala Jaffa) isi explodeaza centura  (incarcata cu explozibil), ucigand 1 persoana si ranind alte 11. Conform unor investigatii aprofundate, exista  surse care  mentioneaza ca femeia ar fi fost batuta si torturata de catre un soldat israelian iainte de moartea sa.

               Dupa acest atentat-sinucigas organizatia terorista Brigazile Martirilor Al-Aqsa, va revendica alte trei atentate comise de catre femei, dintre care este de mentionat cel a lui Ayat al- Akhras (1984-2002), cea mai tanara  dintre ele, pe 29 martie 2002, care va ucide doi civili israelieni (dintre care unul, o adolescenta, Rachel Levy, in varsta de numai 17 ani) intr-un supermarket din Kiryat Yovel (un cartier din sud-vestul Ierusalimului).

Originara dintr-o comuna araba de langa Tel Aviv, familia acesteia se refugiaza, la inceputul conflictului  israelo-palestinian din 1948, in tabara de refugiati Deheishe (de langa Betleem), iar Ayat al- Akhras isi va petrece copilara in taberele de refugiati din Fasia Gaza,  unde se va si radicaliza, incercand sa integreze gruparile teroriste Hamas si Jihadul Islamist (Islamic), ceea ce nu reuseste pentru ca aceste organizatii nu accepta decat mujahidini (luptatori) barbati.

Din acest motiv, ea se va orienta catre Al-Aqsa, in cadrul careia va urma o pregatire  inainte de a comite atentatul.

Din pacate, in cursul lunii iulie 2002, ea urma sa se casatoreasca si sa-si intemeieze o familie.

Mentionez ca la aceasta data, inca, nici Hamas si nici Jihadul Islamist n-au organizat atentate-sinucigase cu femei.

In orice caz, dupa „succesul” organizatiei Al-Aqsa, Jihadul Islamist (Islamic) va organiza doua atentate-sinucigaase dintre care unul, remarcabil, fiind comis de catre o avocata (studenta la universitatea Yamouk/Iordania) Hanadi Tayseer Abdul Malek Jaradat (22 septembrie 1975-4 octombrie 2003), originara din orasul Jenin, membra a organizatiei Jihadul Islamic, care pe 4 octombrie 2003 isi explodeaza centru intr-un restaurant (Arab-Jewish Maxim) din Haifa (Israel), ucigand 21 de israelieni (18 evrei si 3 arabi, printre care si 4 copii evrei) si ranind alti 51 (printre care si 3 salariati/functionari al clubului de fotbal Maccabi Haifa (fondat in 1913).

Tanara femeie care isi terminase studiile si urma sa se califice ca avocata, ar fi fost foarte afectata de uciderea varului sau Salah (34 de ani), precum si al fratelui sau mai tanar Fadi (25 de ani), ulterior (amandoi membri al Jihadului Islamic) de catre fortele israeliene operative de aparare care stationau la Jenin.

Ceva mai devreme, in 1996, aceleasi forte de aparare israeliene i-ar fi ucis si logodnicul ei cu care urma sa se casatoreasca.

Bomba continea fragmnte metalice ambalate in jurul nucleului explozibil care prin pulverizare sa faca un numar maxim de victime.

Numai capul  teroristei a ramas intreg.

In sfarsit, exista si un caz (singurul cunoscut de altfel!), in care atentatul-sinucigas a fost comis de catre o femeie de origine europeana convertita la Islam.

Este vorba de cazul deosebit al lui Muriel Degauque (19 iulie 1967-9 noiembrie 2005), o tanara de confesiune romano-catolica, de origine belgiana, convertita la islam, care va comite un astfel de atentat pe 9 noiembrie 2005 la Bakouba/Baaqouba (capitala provinciei Diyâlâ, une dintre cele 18 ale Irakului, la cca 50km nord-vest de Bagdad), devenind astfel prima femeie europeana.

Conform versiunii oficiale, in acest atentat vor fi ucisi  5 politisti-militari si un al 6-lea, impreuna cu 4 civili, vor fi grav raniti.

Angajata de maniera intermitenta in sectorul restauratiei (ca ospatar/chelnerita la o Cafenea-snack bar), respectiv, al panificatiei/patiseriei (ca vanzatoare), Muriel, a fost concediata sub prextextul ca ar fi furat bani de la caseria unitatilor unde era angajata (fara ca vreodata acest lucru sa fi fost probat!). Pe 23 noiembrie 1990 ea se casatoreste din interes (material, prin metoda figurativa Carusel”/”Mișcare, deplasare, circulație continuă și rapidă a unor mobile”) cu un marocan (turc, dupa alte surse), mai in varsta decat ea si divortat in tara sa de origine, (intocmai pentru a putea aranja o casatorie de complezenta!), aflat ilegal pe solul (teritoriul) belgian, contra sumei de 150.000€, pe care nu-i primit si reuseste sa se desparta de acesta in 1994. Oricum, marocanul (turcul) si-a atins scopul, pentru ca in urma casatoriei cu Muriel Degauque, acesta isi regularizeaza situtia si prin intemediul regruparii familiale via OMI (Organizatia Internationala de Migratie) isi aduce in Belgia fosta sa sotie (cu care se recasatoreste!), impreuna cu copilul lor!

Inainte de comiterea atentatului-sinucigas in proximitatea Falloujah, la intrarea in Baaqoub prin partea de est (localitatea Qara Taba) cu barbatul sau Issam (Hissam) Goris (un belgian de origine marocana, cu 7 ani mai in varsta decat ea-aparent cu o situatie materiala foarte buna in Maroc-conform declaratiei lui Liliane/mama lui Muriel, ucis si el in Irak de catre armata americana, cateva zile mai tarziu inainte de participa la o actiune kamikaze contra acesteia), Muriel Degauque mai contracteaza o casatorie „pasagera” din dragoste (desfacuta in 2001), cu Fateh Bouanina, un „algerian-musulman moderat nepracticant” (la care descopera Coranul si care o facineaza), dar il paraseste pentru ca ea considera ca acesta „nu se achita corespunzator de obligatiile sale  religioase” si  se converteste la islam,  schimbandusi prenumele din Muriel in Myriam.

Pe Issam Goris (n. 6 mars 1973), compagnonul (sotul) sau (din tata belgian si mama marocana), originar din Saint Sosse ten Noode (regiunea urbana Bruxelles), Muriel il intalneste anul urmator (in 2002), prin intermediul unui petitor de la Moscheea Al Hidaya (din Charleroi) si cuplul va locui in apartamentul acestuia de pe strada Mérode (aproape de Gara Midi/Saint Gilles).

Conform documentelor de la dosar, Muriel Degauque s-ar fi sinucis cu o masina-capcana lovind vehiculul unei patrule de Politie, provocand moartea a 5 politisti-militari si ranirea inca a unuia, respectiv,  a altor 4 civili, in timp ce Issam Goris, ar fi fost ucis tot pe 9 noiembrie 2005, cu putin timp mai devreme de comiterea atentatului sau sinucigas, avortat.  (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: ″Jihadul la feminin. Primele atentate-sinucigase din istorie. Prima femeie-kamikaze de origine europeana″: http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/50152-jihadul-la-feminin-primele-atentate-sinucigase-din-istorie-prima-femeie-kamikaze-de-origine-europeana.html).

Pentru a nu polemica pe confictul israelo-palestinian (in cadrul conflictului israelo-arab), unul dintre principalele focare generatoare  ale islamismului radical (poate, primul, dupa parerea mea!), avand la baza proclamarea de catre ONU (Rezolutia 181) al Statului Israel pe 14 mai 1948 (dupa votul planului de impartire a Palestinei mandatare din 29 noiembrie 1947, care prevede partitia Palestinei in 3 entitati diferite, Israelul, Palestina si Ierusalim-corpus separatum, mentinut sub control international) ceea ce pune capat mandatului britanic (statut politic porpus in 1920/intrat in vigoare din 1923, de catre Societatea Natiunilor/organizatie internationala creata prin tratatul de la Versailles in 1919 si elaborata la Conferinta de Pace de la Paris din 18 ianuarie 1919 de catre Aliatii si Puterile Centrale/cei invinsi, din Primul Razboi Mondial/1914-1918), un subiect deosebit de complex in care, inca si astazi, exista o serie de ambiguitati, ma voi limita numai la terorismul islamist radical (de mare anvergura) contra Lumii Occidentale care debuteaza la sfarsitul anilor de pumb si care continua pana in zilele noastre.

In cea de-a doua parte a anilor de pumb (de-a lungul anilor 1980), are loc Razboiul Golfului Persic dintre Iran si Irak/22 septembreie 1980-20 august 1988 (Jang-e-tahmili-„razboi impus”, Defā'e moghaddas -„apararea sacra” din punctul de vedere al Iranului si Kadésiah-„batalia al-Qadisiyya a lui Saddam din punctul de vedere al Irakului).

In acest razboi, Iranul  (Persia, Republica Islamica Iran) este sustinut de catre UPK (Uniunea Patriotica din Kurdistan, partid politic condus de catre Jalal Talabani/n.1933, om politic irakian de origine kurda, fost presedinte al Irakului/2005-2014), PDK (Partidul Democratic Kurdistan, partid politic kurd condus din 1979 de catre Massoud Barzani/n.1946, Presedintele Guvernului Consiliului Interimar al Guvernului Irakian/1-30 aprilie 2004 si Presedintele Guvernului Regional din Kurdistan/din 14 iunie 2005, afiliata la Alianta Mondiala a Democratilor), MIK (Miscarea Islamica din Kurdistan), respectiv, de catre CSII (Consoiliul Suprem Islamic Irakian/Consiliul Revolutiei Islamice din Irak, partid politic irakian sustinand interesele islamului siit, fondat in 1982 la Teheran/Iran, ca partid politic de opozitie al Regimului lui Saddam Hussein/1937-2003, fost presedinte al Irakului/1979-2003), iar Irakul de catre OMPI (Organizatia Mujahidinilor al Poporului Iranian/miscare de rezistenta armata al regimului Republicii Islamice Iran, condusa de catre Massoud Radjavi/n.1948, Presedintre CNRI/Consililul National al Rezistentei din Iran fondat in 1981) si de catre Voluntarii Ligii Arabe, organizatie regionala a statelor arabe cu statut de observator de pe langa ONU fondata pe 22 martie 1945 la Cairo de catre Egipt, Arabia Saudita, Irak, Liban, Iordania,  Siria si Yemenul de Nord, avand astazi ca membri alaturi de aceste state pe:  Libia/1953, Sudan/1956, Maroc si Tunisia/1958, Kuweit/1961, Algeria/1962, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Oman si Qatar/1971, Mauritania/1973, Somalia/1974, Autoritatea Palestina/1976, Djobouti/1977, Insulele Comore/1993).

In acest razboi in care Irakul (cu o populatie de cca 3 ori mai mica si un teritoriu de cca 4 ori mai mic decat a Iranului) ar fi incalcat regulile razboiului „clasic”, utilizand arme chimice de distrugere in masa si in care alaturi de URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) ar fi intervenit, indirect, atat Lumea Occidentala cat si Orientul Mijlociu, ar fi fost ucisi (sau disparuti) cca 1,3 Mil. de persoane (din care cca 1 Mil. din partea Iranului si cca 300.000 din partea irakiana, printre care foarte multi civili).

Principalele obiective ale Irakului (pe atunci, poate cea mai puternica tara din punct de vedere economic si militar din Golf), care pe 22 septembrie 1980 a atacat Iranul ar fi fost urmatoarele: deplasarea frontierei dintre Irak si Iran pe partea orientala al raului  Chatt-el-Arab/ Chott-el-Arab („Raul Arabilor”), din delta comuna al fluviului Tigru, respectiv al fluviului Eufrat (din regiunea istorica a Orientului Mijlociu, astazi cea mai mare parte pe teritoriul irakian), care se varsa in Golful Persic dupa un parcurs de cca 200 km, pentru o mai buna securizare a regiunii Bassora/ Bassorah/Basra/al-Bara (al doilea oras ca marime si importanta in Irak dupa Bagdad, cu cca 2,5 Mil. de locuitori, capitala provinciei cu acelasi nume aflat la cca 55km de Golful Persic si 550km de Bagdad); restituirea Irakului de catre Iran al celor 3 insule din Madīq Ormuz/Tangeh-ye Hormoz (Stramtoarea Ormuz, dintre Golful Persic si Golful Ares) anexat Iranulului de catre Padisahul (Monarhul) acestuia in 1971, precum si anexarea provinciei iraniene Khouzistan/Khuzestan/Khouzestan(cca, 63.000  km², una dintre cele 30 de provincii cu capitala la Ahvaz, populata de catre arabi iranieni). 

In contextul social-istoric al timpului, marile puteri militare membre ala Consiliului de Securitatea a ONU (SUA, Franta, Marea Britanie, Rusia si China) vad in Irak (condus pe atunci de  catre Saddam Hussein, proaspat ales ca presedinte), in raport cu Iranul (devenit Republica Islamica in urma Revolutiei Islamice din 1979), o tara care ar putea evolua catre modernism, catre laicitate (scoala obligatorie atat pentru baieti cat si pentru fete, politica voluntarista, o elita irakiana formata in occident, in componenta guvernului, etc.), motiv pentru care (cel putin la inceput!), acestea nu se opun invaziei Iranului de catre Irak, sprijindu-l pe acesta din urma, in special cu material militar (armament de razboi ofensiv), transormandu-l, astfel, implicit, in cel mai mare importator din lume (cu cca 32 Md$US, cca 10% din piata mondiala), avand ca principali furnizori: URSS (cca 20 Md$US, 61%),  Franta (cca 6 Md$US,  20%),  China (cca 2Md$US, 5%), Brazilia si Egiptul (cca 1 Md$US, 4%), etc.

Desi pe 28 septembrie 1980, exista rezolutia 479 a ONU care solicita autoritatilor irakiene sa inceteze focul si sa se retraga din teritoriile iraniene pe care le-au ocupat!

In sfarsit, teoretic, trebuia facuta o alegere intre panarabismul irakian (miscare politica, culturala si ideologica) avand ca obiectiv unirea tuturor popoarelor arabe si apararea identitatii arabe, avand ca fondator pe Hussein ibn Ali/1854-1931 (considerat Serif-titlu arcordat unui descendent al lui Mahomed-la Mecca/Arabia Saudita, unul dintre cele 3 locuri sfinte alaturi de Medina/Arabia Saudita si Ierusalim/Israel-Autoritatea Palestiniana)  si panislamismul iranian (miscare politico-religioasa reclamand unirea tuturor comunitatilor musulmane din lume sau ale tuturor teritoriilor considerate ca musulmane).

Practic, dupa cum vom vedeea, interesele eura de natura politica si economica.

Diferendul dintre SUA si Iran dateaza imediat dupa proclamarea acestuia ca Republica Islamica si isi atinge apogeul cu criza ostaticilor american din aceasta tara intervenita intre 4 noiembrie 1979-20 ianuarie 1981, cand 52 de diplomati si civili americani ai Ambasadei Americane (si 3  capturati la Ministerul Afacerilor Externe) sunt sechestrati si retinuti ostatici de catre 400 de studenti iranieni, la sediul Ambasadei Statelor Unite din Teheran pe Av.Taleghani.

Mentionam aici ca in ziua luarii de ostatici (pe 4 noiembrie 1979), 6 diplomati americani reusesc sa paraseasca sediul Ambasei si sa se refugieze in resedinta unui diplomat canadian, John Sheardon, sub protectia Ambasadorului Canadian Ken Taylor.

Pe 21 noiembrie, un al 7-lea diplomat american, refugiat la Ambasada Suediei se va alatura grupului de americani ascunsi la Sheardon.

Acestia (deghizati in „cineasti”) vor parasi tara (Iranul) cu pasapoarte false (canadiene), aprobat de catre Guvernul Canadian la bordul unui avion al companiei elvetiene Swissair cu destinatia Zurich pe 27 ianuarie 1980, ascunsi timp de 79 de zile.

Dintre cei 55 de ostatici retinuti, 13 sunt eliberati in urmatoarele doua saptamani si al 14-lea in iulie 1980, restul ramanad sa fie sechestrati timp de 444 de zile.

Elementul declansator al acestei crize este spitalizarea la New York, pe 22 octombrie 1979 a lui Padisahului iranian (1941-1979) Mohammad Reza Chah Pahlavi (Muhammad Rizā Shāh Pahlevi, 1919-1980), refugiat in Mexic.

In schimbul eliberarii ostaticilor autoritatile iraniene solicita Administratiei Americane (condusa pe atunci de catre Jimmy Carter/n.1924, fost presedinte SUA/1977-1981) extradarea catre Iran, al Padisului, pentru a fi judecat.

Acesta moare insa pe 27 iulie 1980 la Cairo (Egipt) dupa o agonie care a durat cateva luni.

Ostaticii sunt eliberati la Alger (Algeria) pe 20 ianuarie 1980, la cca 10 minute dupa discursul de investitura al noului presedinte al SUA, Ronald Reagen/n.1911 (fost presedinte SUA/1981-1989), iar pe 27 ianuarie vor ajunge  in SUA, via baza aeriena americana (United States Army) din WiesbadenGermania/Landul Hesse (Wiesbaden Air Base/1945-1973, Lucius D. Clay Kaserne pana in 2012 si Wiesbaden Army Airfield, ulterior).

In timpul acestei crize de ostatici, studentii iranieni ajung in posesia unor documente clasate top secret care sunt facute cunoscute publicului iranian prin intermediul mijloacelor mass-media.

Nu exista documente care sa certifice vanzarea legala de arme Irakului sau Iranului de catre SUA, insa,  acest lucru in timpul Irangate-ului, ar fi fost o certitudine, in mod ilegal, o practica curenta atat al Statelor Unite (cca 30%), cat  si altor mari puteri militare (Rusia-31%, Franta-11%,  Marea Britanie-4%,  Ukraina-2%, etc.)

Mentionam aici faptul ca in timpul Razboiului Irak-Iran, exporturile de armament representau cca 4,4% din totalul exporturilor franceze si cca 4,8% al celor britanice.

Conform unor documente ONU, piata mondiala a traficului de arme este une dintre cele mai dezvoltate (alaturi de traficul de droguri, de medicamente si prostitutie-proxenetism), fiind evaluat la cca 1.200 Md$US/an.

Interventia Lumii Occidentale (de maniera agresiva) in acest razboi are loc catre sfarsitul razboiului, cand pe 17 mai 1987, doua proiectile autopropulsate (cu autopropulsare) si ghidate de tip Exocet (proiectile subsonice de joasa altitudine, de fabricatie franceza utilizate pentru distrugerea navelor/vaselor) lansate de catre un Mirage-F1 irakian (avioane de vanatoare concepute si fabricate in Franta/in numar de peste 750 de catre Dassault Aviation si utilizate incepand din 1973 pana in 2014)  lovesc o fregata USS Stark/FFG-31 al US Navy din clasa Oliver Hazard Perry/1785-1819, Comandant al operatiunilor marine aamericane in razboiul anglo-american din 1812,  lansata in 1977 (nava de razboi cu 3 catarge, dotata cu o artilerie puternica/ceva mai importanta decat a unei nave de linie, dar mai slaba decat a unei Corvete-nava de lupta rapita cu tonaj mic, inarmata cu proiectile, torpile/arma submarina cu motor propriu-autopropulsata si incarcata cu explozibil, inventata in 1866 de catre Robert Whitehead, respectiv, arme automate), in urma caruia 37 de puscasi marini americani sunt ucisi si alti 21 sunt raniti.

Pilotul de vanatoare a declarat ca ar fi confundat nava cu un petrolier iranian, avand in vedere faptul ca SUA sustinea Irakul in razboi.

Reparatiile navei vor costa Marina americana 142 Mil.$US.

Din contra, Jurnalistul Patrick Pesnot (n.1943, Grand Reporter ORTF-Oficiul Radiodifuziunii si Televiziunii franceze, Europie 1, RTL, Ftance Inter, France Television/FR2-FR3, Le Point) a sustinut ca proiectilele ar fi fost trase de catre un Falcon modificat (Mystère-Falcon, o familie de avioane de afaceri cu reactie franceze fabricate incepand din 1963, cca 2.250 de exemplare pana astazi in peste 80 de tari care au cumulat peste 16 Mil de ore de zbor)

Pe 21 septembrie 1987, US Navy scufunda un Puitor de mine (nava militara lansatoare de mine marine cu caracteristici: L/lungime=50-80m, l/latime=10-12m, P/pescaj-distanta pe verticală de la planul inferior al chilei pana la planul liniei de plutire a navei=2,2,5m,  D/deplasament-masa volumului de apa dislocuit de carena unei naveîn stare de plutire=500-3000 t, V/viteza=10-12 Nd/noduri), iar pe 19 octombrie  (in cadrul operatiunii Nimble Archer din Golful Persic) 4 neve-distrugatoare americane ataca si distrug in intregime doua platforme petroliere iraniene de la Reshadat si Resalat (echipate cu artilerie grea/ proiectile de mare calibru, tunuri, proectile ghidate si autopropulsate, etc)  sub pretextul unei legotime aparari.

Pe 14 aprilie 1988 fragata USS Samuel B. Roberts este grav avariata de catre o mina marina iraniana, motiv pentru care in cadrul unei operatiuni de mare anvergura pe 18 aprilie (operatiunea Praying Mantis, in care vor fi ucisi 89 de militari/2 piloti americani de elicopter si 87 iranieni, iar alti peste 300 militari iranieni vor fi raniti), US Navy va neutraliza aproape 40% din flota iraniana (doua platforme petroliere si o fregata Sabaland  de tip Vosper Mk5 distruse, o fregata Sahand  de acelasi tip, scufundata, etc.),  ceea ce va avea ca efect depunerea unei plangeri de catre Iran contra SUA  la Curtea Internationala de Justitie (CJI de la Haga)  solutionata intr-un proces pe 6 noiembrie 2003, fara castig de cauza (deci nici despagubiri materiale), pentru niciunul dintre state.  

Pe 3 iulie 1988, intr-o confuzie totala, crucisatorul USS Vincennes (CG-49) apartinand clasei Ticonderoga (echipat printre altele cu lansatoare de proiectile/obuzuri specializata in lupta antiareiana/2 de tip 127 celule Mk41VLS pentru proiectile de tip SM-3, ASROC si Tomahawk si 2 cuadruple pentru proiectile Harpoon, cu raza de actiune de 6000 mile la 20 Nd si 3000 de mile la 30 Nd, propulsata de catre 4 turbine cu gaz General Electric 2500 cu 2 elice si o putere de 64MV) loveste in plin zborul  655 Iran Air (Airbus A300, avion de linie, comercial) care facea legatura dintre Teheran (Capitala Iranului) si Dubai (Capitala Emiratului cu acelasi nume/Emiratele Arabe Unite) via Bandar Abbas (oras portuar iranian din Golful Persic), facand 290 de victime (16 membri al echipajului, 238 de iranieni, 13 cetateni din Emirate, 10 indieni, 6 pakistanezi si 6 iugoslavi si 1 italian, dintre care 66 de copii), toti pelerini cu destinatia finala, Mecca (Arabia Saudita).

In principiu, SUA ar fi emis doua versiuni.

Prima, a Pentagonului, conform careia avionul in urcare (de la aeroportul Bandar Abbas), la cca 3.400m, ar fi fost confundat cu un avion de vanatoare iranian Grumman F-14 Tomcat (in functiune intre 1974-2006), care ar fi decolat de pe aeroport dupa cursa 655 Iran Air, este contrazisa de catre echipajul fragatei americane Sides (aflata in proximitate) si de catre Marina Militara italiena, prezenta si ea in zona.

Desi intr-o confuzie asemanatoare este lovita fregata  USS Stark/FFG-31 de catre aviatia irakiana pe 17 mai 1987, cand SUA era alatul Irakului.

Cea de-a doua versiune, conform careia zborul 655 Iran Air ar fi fost identificat, simultan, atat ca avion comercial cat si avion de vanatoare, dar acesta nu s-ar fi supus somatiei autoritatilor militare americane al US Navy, care ar fi deschis focul asupra acestuia.

Anul urmator, sotia comandantului de bord Wille Rogers (decedat in catastrofa aeriana) scapa (supravietuieste) in urma unui atentat cu masina-capcana in fata resedintei sale din California.

Guvernul american,regreta „profund” pierderea vietilor omenesti nevinovate, dar niciodata n-a admis nici eroare si nici  vreo responsabilitate in aceasta tragedie.

Totusi, in 1996 autoritatile americane accepta sa plateasca suma de 131,8 Mil $US autoritatilor ianiene, dupa intentarea unui proces de catre acestea la CIJ de la Haga, din care cca 61,8 Mil $US au servit la despagubirea materiala si morala a victimelor.

Franta (al 2-lea furnizor de arme Irakului, dupa URSS), a fost si ea  prezenta (si deosebit de activa, prin intermediul Marinei Militare franceze impreuna cu Royal Navy), cu nave de razboi in Oceanul indian, in cadrul operatiunii militare franceze Prométhée (1987-1988) pentru supravegherea cailor de navigatie in regiune si neutralizarea minelor marine care ar fi impiedicat aprovizionarea petrolierelor din Occident si Japonia.

In plus, baza aeronautica navala din Landivisiau-Departamentul Finistère/ Regiunea administrativa Bretania (BAN Landivisiau/1600 de angajati dintre care 220 civili)pregatea piloti pentru armata irakiana, iar de la baza aeriana din Châteauroux-Déols (Departamentul Indre, regiunea administrativa Centre-Val de Loire, unde supersonicul/bisonicul Concorde efectua zboruri de antrenament) exporta masiv armament militar Irakului, imprumutand chiar si 5 avioane de atac/vanatoare Dassault Super-Etendard (in serviciu intre 1974-2016, destinate pentru a fi imbarcate la bordul unui port-avion) in cadrul operatiunii Sugar (ajutor militar acordat Irakului de catre Guvernul Francez printr-un acord din 7 octombrie 1983), in asteptarea livrarii avionelor de vanatoare comandate Mirage F1 (avion militar francez multirol, capabil de misiuni de interceptare la viteza supersonica si de penetrare/patrundere la joasa altitidine indiferent de vreme, utilizand pista scurta de decolare sau chiar teren accidentat, construit de catre Dassault Aviation, cu motor SNECMA Atar 9K-50 turboreactor, L/lungime=15m, h/inaltime=4,5m, gol 7.400kg si 11.130kg incarcat cu armament, viteza maxima=2.335km/h, inaltime maxima de zbor=20.000m, raza de actiune=900km,  in functiune in Franta intre 1973-2014).

In ceea ce priveste Iranul, exista documente care atesta faptul ca in secret (ilegal), Franta are fi livrat acestuia intre 1982-1986 cca 450.000 de proiectile de artilerie de 155 si 203mm prin intermediul societatii Luchaire (dirijata de catre Daniel Dewavrin,), ca de altfel si o serie de piese de schimb pentru proiectilele  sol-aer Hawk (MIM-23 Hawk, proiectil/racheta cu raza medie de actiune, 250.000$US/bucata, dezvoltat in SUA de catre Raytheon Co. incepand din 1962 si utilizata de catre US Marine Corps).

Acest trafic de arme, ar fi fost acoperit (ca „afacere” al Statului francez) de catre Jean-François Dubos, Ministrul Apararii (pe atunci)

Peru, Tailanda, Brazilia si Iugoslavia, ar fi servit statului francezi in calitate de clienti fictivi!

In ciuda unor probe convingatoare obtinute de catre Judecatorul de Instructie Michel Legrand, intr-un proces care a avut loc la Paris pe 16 iunie 1989, Dewavrin si Dubos au fost achitati!

Dintre tarile Orientului Mijlociu, in finantarea razboiului Iran-Irak, un rol important a avut Arabia Saudita (si alte monarhii din Peninsula Arabica), care a intervenit cu cca 25 Md $US in favoarea Irakului.

Desi nu a intervenit direct, Egiptul a furnizat Irakului cca 2 milioane de muncitori pentru inlocuirea oamenilor mobilizati pe front si a acolaborat de maniera activa cu Irakul in dezvoltarea material militar (in cadrul unui proiect comun de dezvoltare).

Din contra, Siria s-a opus Irakului, ocupand zona conducatei de petrol (cea mai mare din Irak si una dintre cele mai mari din lume, 800km lungime deschisa pe 23 aprilie 1952!) care lega Kirkuk (Karkuk/Kerkuk, capitala provinciei cu acelasi nume din nordul Irakului, la distanta de cca 240km de Bagdad) de portul(petrolier) sirian Baniyas(Banias/Banyas) la Marea Mediteraniana.

Deja in 1960, portul asigura cca 55% din totatlul exporturilor irakiene de petrol, contra cca 20% prin Tripoli (Libia), respectiv, 22% prin Golful Persic, acesta fiind inchis in 1976 datorita unor neintelegeri dintre Irak si Siria, privind costul tranzitului (prin Siria) si inlocuit incepand din 1977 cu conducta Kirkuk-Ceyhan (oras/district situat in Provincia Adana din Turcia situat pe fluviul Ceyhan) pana in 1981, dupa declansarea rasboiului Irak-Iran.

Redeschis in 1990, in timpul celui de-al Doilea Razboi din Golf (Irak-Kuweit/2 august 1990-28 februarie 1991, in care o coalitie internationala formata din 34 de state  condusa de Natiunile Unite se va opune fortelor armate irakiene conduse de catre Saddam Hussein, Presedintele Irakului, pentru eliberarea Kuweitului, invadat de catre Irak/2-4 august 1990), aceasta este distrusa integral de catre bombardamentele americane in cel de-al Treilea Razboi din Golful Persic (Razboiul Irakului/20 martie 2003-16 decembrie 2011,  invazia Irakului in cadrul operatiunii „Libertate irakiana” contra Partidului Baas si al lui Saddam Hussein, de catre o coalitie multinationala/Multi-National Force – Iraq, ou MNF-I, conform Rezolutiei 1483 al Consiliului de Securitate a ONU, condusa de catre SUA).

Conducata urma sa fie reconstruita de catre o filiala al grupului rus Gazprom SA (societate de extractie si de transport de gaz natural fondat in 1989, unua dintre cele mai mari pe plan mondial) pe baza unui contract semnat in 2007, dar acesta este anulat in 2009.

Un nou acord a fost semnat in 2010, care din pacate, datorita razboiului civil din Siria, pentru moment este sistat (suspendat).

Israelul, ca aliat al Iranului in timpul domniei lui Mohammad Reza Chah Pahlavi, a intervenit si el in conflict de cateva ori, insa de maniera semnificativa, inca la inceputul razboiului, pe 7 iunie 1981 (in cadrul operatiunii Opera/Babilon), in bombardarea centralei nucleare Osirak (experimental/stiintific, cca 70MW, construit de Franta in 1976, cu scop nemilitar, aflat la Centrul de Cercetari Nucleare  d'Al-Tuwaitha, la cca 17km  sud-est de Bagadad, unde lucrau si cativa fosti colegi de-ai mei de la Institutul de Fizica Atomica-IFA/Facultatea de Fizica-Fizica si tehnologie nucleara, de origine irakiana, cu care am pastrat contactul).

In timpul raidurilor Fortelor armate israeliene cu avioane de lupta de tip F-16A (F-16 Fighting Falcon, avion de vanatoare multirol, proiectat de catre General Dynamics si inbunatatit pentru US Air Force de catre Lockheed Martin/constructor aerospatial american in domeniul militar al securitatii si tehnologiei avansate creat in 1995 prin fuziunea dintre companiile Lockheed Co si Martin Marietta, cea mai mare firma de produse si servicii militare din lume si primul furnizor de echipament aerospatial si tehnologic al Pentagonului) sub escorta unui F-15A (F-15 Eagle avion bimotor cu postcombustie, care zboara in orice conditii meteo, produs la inceput/1972 de catre McDonnell Douglas pentru US Air Force si de catre Boeing incepand din 1997).

In urma atacului israelian (care a avut loc dupa unul de recunoastere al fortelor aeriene iraniene cu doua aparate FR-4E/F-4 Phantom II, avion de vanatoare si de lupta multirol, cu dubla comanda si raza lunga de actiune, construit de catre McDonnell incepand din 1953/comercializat intre 1958-1981 in numar de 5.190) reactorul este grav avariat si 11 persoane sunt ucise (10 soldati irakieni si un ofiter-inginer francez), dar el este scos din functiune incepand din 1991, cand este din nou lovit de care US Air Force in 1991, in cadrul razboiului Irak-Kuweit (al Doliea Razboi din Golful Persic).

Serviciile secrete israeliene (printre cele mai performante din lume) ar fi ajuns la concluzia ca reactorul nuclear urma sa fie folosit (utilizat) de catre Saddam Hussein in cadrul unui program clandestin de arme de distrugere in masa, conceput in cea de-a doua parte a anilor 1970, ceea ce de altfel, ar fi constituit si pretextul sub care are loc invazia Irakului pe 20 martie 2003, de catre coalitia multinationala sub comanda SUA (in cadrul razboiului antiterorist declansat de catre americani dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001-al Treilea Razboi din Golful Persic).

Israelul a fost si unul dintre principalii furnizori de arme Fortelor armate iraniene.

Printre materialul militar livrat acestuia, putem mentiona:

-           BGM-71 TOW (Tube-launched, Optically-tracked, Wire-guided, versiuni terestre si aeriene de pe elicoptere antitanc AH-1 SuperCobra utilizate de catre US Army), proiectilele (rachetele) antitanc concepute in SUA in anii 1970 si inlocuite ulterior cu TOW 2 (mult mai puternice, continand cu 2 kg de explozibil mai mult), fabricate astazi in Iran;

 -          MIM-23 Hawk (Homing All the Way Killer), proiectil/racheta antiaerian(a) dirijat(a), sol-aer, cu raza medie de actiune proircat(a) in anii 1950 de catre intreprinderea publica americana Raytheton Co. (fondata in 1922, specializata in sisteme de aparare, electronica si materiale militare aerospatiale, locul 6 in lume),  si utilizat(a) incepand din 1962, inlocuit din 1994 prin Patriot MIM-104 si din 2002 prin FIM-92 Stinger  (lansator de rachete sol-aer de raza mica de actiune de a 3-a generatie/fire and forget, cu raze infrarosii, autonome dupa lansare-rachete antiaeriene portative autoghidate contra elicopterelor si avioanelor de lupta care zboara la joasa altitudine ); 

-              BL755 (in variantele BL755, IBL755, RBL755, bomba de origine britanica cu dispersie/munitie compusa dintr-un ansamblu de bombe de dimensiuni reduse dispersate pe suprafete intinse pentru distrugerea materialelor militare in miscare, invizibile de la distante mari, utilizata de catre Royal Army si Royal Navy, in special in cel de-al Doilea Razboi al Golfului Persic/Irak-Kuweit in perioada 2 august 1990- 28 febrarie 1991, precum si in Razboiul din Bosnia/6 aprilie 1992-14 decembrie 1995). Bomba aeriana (cu fragmentare, cca 265-450kg) produsa de INSYS (rezaultata prin fuziunea in 2005 dintre Hunting Engineering/management buy-out of Hunting Engineering creat in 2001 si Lockheed Martin UK Holdings, Ltd, filiala britanica a Lockheed Martin Co.) lansata de catre avioanele de vanatoare McDonnell Douglas F-4 Phantom II (in cadrul misiunilor de atac), care explodeaza inainte de a-si atinge tinta sau la impactul cu aceasta, ea a fost interzisa in cadrul Conventiei de la Dublin din 2008 (intrata in vigoare pe 1 august 2010) semnata de catre 30 de state.

Mentionam aici si faptul ca mai multe tari si organizatii arabe au incercat sa intervina in conflictul dintre Irak si Iran pentru incetarea razboiului, printre care, cea ma insistenta ar fi fost Algeria.

Irak va riposta insa la solicitarile acesteia pe 3 mai 1982, cand un avion de afaceri  Grumman G-1159/Gulfstream II  (primul zbor in 1966, cu doua motoare, fabricata de catre Grumman Aircraft Engineering Corporation/fondat in 1929 devenit  Gulfstream Aerospace/din 1958) al Guvernului algerian (cu 14 persoane la bord, printre care si Ministrul Afacerilor Externe, Mohammed Seddik Benyahia/1932-3 mai 1982, militant nationalist in timpul razboilui din Algeria/1954-1962) in drum spre Teheran este doborat la Gottour (Iran), in proximitatea frontierei turco-iraniene de catre un un avion irakian de vanatoare MIG-25 (Mikoyan-Gourevitch MiG-25, avion de interceptare si recunoastere bimotor de conceptie sovietica, lansat in 1972/primul zbor in 1966, singurul avion de lupta capabil sa atinga viteza de Match 3 (1Ma=340 m⋅s-1/1 224 km⋅h-1).

Uniunea Sovietica (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste/30 decembrie 1922-26 decembrie 1991) legat de Irak printr-un acord de colaborare inca din 1972, la inceput, cel putin oficial, isi declara neutralitatea in acest razboi, stopand livrarea de material militar Irakului,  dar  incepand cu 1981 se va implica intens avand in vedere faptul ca Padisul Iranului Khomeini considera ca Islamul este incompatibil cu idealurile comuniste ale Uniunii Sovietice.

Este vorba in primul rand de  avioanele bombardiere supersonice de tip Tu-22 Blinder (Tupolev Tu-22, bimotor, pus din circulatie in 1962 in 313 exemplare, viteza maxima=1.510km/h-Mach1,5, care au inlocuit  bombardierele strategice de tip Tu-16 comercializate in 1.509 exemplare intre 1954-1988) dar si cele de tip MIG-25, echipate cu bombe de dispersie FAB-500T, cu care incepand cu 10 martie 1985 irakienii relanseaza atacul lor asupra orasului iranian Ispahan (Isfahan, capitala provinciei cu acelasi nume, al 3-la ca importanta economica, la cca 350 km la sud de Teheran). Important este faptul ca in timpul razboiului, URSS  nu se va limita numai la sprijinul militar acordat Irakului, dar aceasta va ameliora relatiile sale si cu Iranul, in ciuda micilor divergente dintre Moscova si Teheran legate de idealurile comuniste si  islamice.

Doua acorduri de cooperare (strategica) au fost semnate inca din 1981, conform carora Uniunea Sovietica a livrat Iranului material militar in valoare de cateva sute de milioane de dolari americani, fie direct, fie indirect (disimulat, prin intermediul altor tari implicate in conflicte regionale sau razboiaie civile), printre care un loc important au avut Tunurile M-46 (calibrul 130 mm/Model 1954, produs pana in 1971/in uz si astazi, material militar de artilerie tractabil, greutate 7,7 tone, cadenta de tragere 5-6 lovituri pe minut, bataie maxima=27,5km pentru proiectile conventionale si 38km pentru cele speciale, produs la  MOTZ, Norinco, Abu Zaabal si Arsenal Resita) insotite de 3.000 de oameni in 1983 si 4.200 in 1987 cu statii de ascultare de fabricatie sovietica.

Dupa razboi si caderea Imperiului (comunist) Sovietic (URSS), in anii 1990, relatiile diplomatice dintre Rusia si Iran s-au ameliorat considerabil pe plan tehnico-militar si conform unor acorduri bilaterale programele nucleare iraniene (in cadrul carora a fost construit/terminat si reactorul nuclear de la Bouchehr) incepute de catre nemti cu doua decenii in urma (ramanand neterminate) vor fi dezvoltate  prin intermediul unor proiecte rusesti, ceea ce a avut ca efect, evident,  recunoasterea (neoficiala) de catre Iran a utilitatii celor doua razboaie de independenta din Cecenia (Primul Razboi din Cecenia/11 decembrie 1994-31 august 1996, dintre  fortele separatiste cecene si trupele Federatiei Ruse, unul dintre cele mai distrugatoare conflicte pe teritoriul fostului URSS, cu 50.000 de ceceni civili si 161 rusi ucisi, terminat cu victoria cecena prin acordul de pace semnat in mai 1996 la Hasaviurt/Republica Daghestan si pe 12 mai 1997 la Kremlin/Moscova, respectiv, cel de-al Doilea Razboi Cecen din Caucazul de Nord/26 august 1999-in curs, cu ocuparea orasului Groznîi/capitala Republicii Cecene si restaurarea controlului Federatiei Ruse, in care pana in prezent ar fi pierit deja cca 25.000 de soldati, rusi si ceceni si cteva mii de civili).

Mentionam aici si faptul ca URSS in timpul conflictului irako-iranian este implicat si in conflictul afgan (Razboiul/prima faza din Afganistan/24 decembrie 1979-15 februarie 1989, invazia teritoriului afgan de catre URSS pentru sustinerea fractiunilor afgane comuniste rivale contra mujahidinilor/”luptatorii sfinti”, una dintre ultimele crize ale razboiului rece/1947-1991) impreuna cu statul Afgan contra Uniunii Islamice de Mujahidini din Afganistan, sustinuta atat de catre tarile arabe, Arabia Saudita si Pakistan, cat si de catre China comunista, respectiv, puterile occidentale SUA, Marea Britanie, alaturi de o serie de organizatii clasate mai mult sau mai putin teroriste de catre acestea (HIG/Hezb-e-Islami Gulbuddin, Hezb-e Islami Khalid,  Jamaat-e-Islami, Ettehad-e-Islami, Harakat-e enqetab-e Islami, Jebh-e-Nejat-e Melli, Mahaz-e-Melli-e-Islami, etc.)

In acest razboi (in prima faza a lui), in care vor fi implicati cca 1,3 milioa           ne de soldati (900.000 sovietici, cca 100.000 de afgani si 300.000 de mujahidini), vor pieri dintre ei cca 120.000 (printre care 85.000 de mujahidini, 18.000 de soldati afgani, cca 15.000 de sovietici) si vor fi raniti 53.754 de soldati (sovietici). Numarul civililor decedati (nevinovati, printre care mii de femei si copii) este insa mult mai mare, documentele oficiale indicand cifre intre 850.000-1,5 milioane!

In cea de a doua faza al Razboiului (15 februarie 1989-30 aprilie 1992) are loc retragerea trupelor sovietice (lasand comunistii afgani sa-si apere interesele in fata mujahidinilor) iar victoria revine mujahidinilor cu proclamarea Statului Islamic Afgananistan (30 aprilie 1992), in locul Republicii Democratice Afganistan (1978-1992, stat comunist cu partid unic), succedand Republicii Afganistan (1973-1978, in urma unei lovituri de stat neviolente condus de catre Printul Mohammad Daoud Khan/1909-1978, care indeparteaza de la putere pe Mohammad Zaher Shah/1914-2007, ultimul rege), respectiv, Regatului Afganistan (1926-1973) si in sfarsit, Emiratului Afganistan (1823-1926, Monarhie absoluta a Asiei Centrale).

Cea de a 3-a faza a Razboilui (30 aprilie 1992-27 septembrie 1996) incepe cu demisia presedintelui comunist Mohammad Najibullah1 Ahmadzai/1947-1996 (al 5-lea si ultimul presedinte al Republicii Democratice Afganistan) si instaurarea Republicii Islamice Afganistan,  deci, victoria talibanilor, care pe 27 septembrie 1996 fondeaza/creaza Emiratul Islamic Afganistan (cea de a 4-a faza a razboiului/27 septembrie 1996-7 octombrie 2001).

A 5-a faza a razboiului (7 octombrie 2001-31 decembrie 2014), se incadreaza, practic, in razboiul antiterorist War on Terrorism”/War on Terror/Global War on Terror (GWOT) lansat de catre autoritatile americane dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York si Washington (pentru distrugerea organizatiei teroriste Al Qaeda si capturarea lui Oussama ben Laden/1957-2011), cu contributia militara a Aliantei de Nord (Frontul Unit Islamic si National pentru Salvarea Afganistanului/Jabha-yi Muttahid-i Islami-yi Milli bara-yi Nijat-i Afghanistan, fondat in 1996, activ pana in 2001, dirijat de catre Ahmad Shah Massoud/1953-2001, Seful Armatei Islamice) si a unei Coalitii internationale (a Lumii Occidentale: Franta, Marea Britanie, Canada, Italia, Spania, Germania, etc., a Lumii Arabe: Pakistan, Arabia Saudita, Yemen, Algeria, Tunisia, Nigeria, Mali, Ciad, Kenya, etc. , precum si a Indiei cu Sri Lanka).

In aceasta faza al razboiului din Afganistan, in care contra talibanilor, Alianta de Nord este sustinuta de  catre Republica Islamica Afganistan si Colatia NATO (North Atlantic Treaty Organization) - ISAF (International Security Assistance Force: SUA, Marea Britanie, Franta, Canada, Italia, Spania, Polonia, Australia, Noua Zeelanda, Danemarca, Turcia, Cheia, Romania, Norvegia, etc.), respectiv, de SMP (Societati Militare Private) vor fi ucisi cca 70.000 de militari (dintre care cca 30.000 de taliban, 23.000 de soldati afgani si cca  7.000 de soldati al ISAF, etc.), dar din pacate si cca 26.000 de civil (dintre care cateva mii de femei si copii) care nici n-au dorit acest razboi si nici nu erau responsabili pentru declansarea acestuia!

In ceea de a 6-a faza al lui (1 ianuare 2015- in derulare), se confrunta Statul Islamic Afganistan, sprijinit de catre SUA, cu talibani afgani (sustinuti de catre organizatiile islamiste clasate teroriste:  Reteaua Haqqani/atacuri sinucigase, masini-capcana, atacuri armate, dirijata de catre omul politic si seful militar afgan Djalâlouddine Haqqani/1952-2015; Al Qaeda si HIG/Hezb-e-Islami Gulbuddin), la care participa cca 200.000 de soldati si 150.000 politisti afgani, respectiv, 12.500 de formatori americani (specialisti in diferite domenii) contra a cca 60.000 de talibani, insa, aparent aceasta faza pare sa fie si mai dura decat celelalte, pentru ca in cadrul bataliilor „oficiale”, precum si cadrul luptelor de ghereila urbana, respectiv, atentate teroriste, deja peste 10.000 de oameni si-ar fi pierdut viata, din care peste jumatate civili!

Pentru  mentinerea superioritatii in razboi, incepand din 1983, Irak ar fi inceput sa utilieze contra Iranului si arme de razboi neconventionale (armele chimice de distrugere in masa: Sarinul-neorotoxic/ dupa numele descoperitorilor sai: Schrader, Ambros, Rüdiger si Van der LINde-C4H10FO2P; Tabunul-neurotoxic/ descoperit în 1936 de catre Gerhard Schrader/1903-1990, chimist german-C5H11N2O2P; Iperita/gaz de mustar-citotoxic si vezicant-C4H8Cl2S si Ciclosarin/un derivat al Sarinului-C7H14FO2P fabricat in laboratoarele conduse de catre Schrader) atat contra Fortelor Armate cat si contra populatiei civile, in particular contra curzilor, in ciuda faptului ca el a semnat in 1931 protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 (intrat in vigoare pe 8 februarie 1928)  care interzice utilizarea armelor chimice si biologice in cadrul conflictelor armate (nationale sau internationale).

Mentionam aici faptul ca pe atunci, armele nucleare nu erau inca cunoscute!

Grupul Australia (regim multilateral de control al exporturilor creat in 1985, cu 40 de state membre pe 1 august 2008: G7-Grupul celor 7 state cele mai dezvoltate/SUA, Japonia, Germania, Franta, Marea Britanie, Italia si Canada; Peninsula Iberica/Spania si Portugalia; Benelux/Belgia, Olanda si Luxemburg; Tarile Baltice/Estonia, Letonia si Lituania; Tarile Nordice/Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia si Islanda; Tarile Europei de Est/ Ungaria, Polonia, Republica Chaha, Slovenia, Slovacia, Croatia, Romania, Bulgaria si Ukraina, Oceania/Australia si Noua Zeelanda; Grecia, Turcia, Malta si Cipru, Austria, Elvetia si Irlanda, respectiv, Argentina si Coreea de Sud),  estimeaza la cca 70.000 (peste 100.000 sursele iraniene) numarul victimelor din Iran (dintre care cca 10.000 de morti!), ale armelor chimice utilizate de catre Fortele armate irakiene. 

Pe 16 si 21 aprilie 1987, respectiv, pe 8 mai si 28 iunie 1987, Iran acuza Irakul (in cadrul unor comunicate/rapoarte oficiale catre ONU) ca acesta ar fi  utilizat arme chimice de distrugere in masa (prima oara dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial/1 septembrie 1939-2 septembrie 1945) pentru contaminarea populatiei din regiunile metropolitane ale oraselor Baneh (Provincia Kurdistan, unul dintre cele 30 ale Iranului, si in special din satele frontaliere Alout si Kandar), ranind grav peste 70 de persoane, respectiv Sardasht (Provincia Azerbaidjan de Vest) in care cca 120 de civili ar fi fost ucisi si alti 6.000 ar fi fost grav raniti, iar  pe 17 martie 1988 (cu ptin timp inainte de terminarea razboiului), ca Irakul ar fi utilizat arme chimice si biologice pentru distrugerea populatiei in orasul Halabja din Kurdistanul irakian (la cca 15km de frontiera iraniana si cca 250km  nord-est de Bagdat) care ar fi cauzat moartea a peste 5.000 de locuitori.

In rapoartele sale din 25 mai 1987 si 9 mai 1988 (in urma unor anchete minutioase efectuate in Iran si Irak), ONU, confirma utilizarea armelor neconventionale de catre Irak, care ar fi afectat in timpul razboiului peste 150.000 de kurzi.

Din contra, Irakul sustinea ca utilizarea acestora ar fi fost pusa in aplicare de catre Iran, pentru a compromite Irakul, punct de vedere sustinut si de catre Administratia Americana (Ronald Reagan/1911-2004, Presedintele SUA/1981-1989).

Conform conjecturii lui  Joost R. Hiltermann, unul dintre directorii ICG (International Crisis Group, ONG multinational fondat in 1995 cu sediul la Bruxelles, avand ca obiectiv solutionarea conflictelor armate ucigase), utilizarea armelor neconventionale de catre Irak, l-ar fi determinat pe Padisul Iranului, Khomeini, ca pe 18 iulie 1988 sa semneze protocolul de incetare al focului, ceea ce a avut ca efect sfarsitul razboiului pe 20 august, cu esecul Fortelor Armate Irakiene, urmand ca frontierele celor doua state, Irakul si Iranul sa ramana neschimbate.

Cu toate acestea, aviatia irakiana ar fi utilizat arme chimice si ulterior semnarii acestui protocol, pe 22 iulie 1988, asupra satului Zardeh la cca 700km vest de Teheran (in care 275 de locuitori ar fi fost ucisi si raniti), respectiv, pe 2 august 1988 (ultimul atac in timpul razboiului) asupra  orasului Oshnavieh (Şino, in nord-vestul Iranului, la est de lacul sarat Orumieh in Provincia Azerbaidjanul Iranian) in care peste 1.000 de persoane ar fi fost grav ranite.

Conform unei declaratii (scrise) al Irakului in 2002 catre ONU,  in intregul sau program de arme chimice de distrugere in masa in timpul razboiului Irak-Iran  (1980-1988) ar fi fost implicate (sub o forma sau alta, direct sau indirect): SUA, Franta, RFA (Republica Federala Germania/Germaia de Vest pana in 1989/1990 perioada reunficarii cu Republica Democratica Germana/Germania de Est), Italia, Olanda, Austria, Egiptul, India, Brazilia, respectiv, Lusemburg si Singapore., iar interesul acestuia pentru armele chimice ar fi constat in costul scazut al acestora (cca 200 Mil $US, ceva mai mult de 1/40 din totalul cheltuielilor militare) in comparatie cu costul armamentului conventional (cca 25 Md $US).

Conform unor documente al Institutului International de Cercetare a Pacii de la Stockholm (Stockholm International Peace Research Institute-SIPRI, fondat pe 6 mai 1966), in timpul razboiului Iran-Irak, 52 de state ale lumii ar fi furnizat arme fie Iranului, fie Irakului, iar 29 dintre ele are vandut arme (legal sau ilegal) ambelor state.

In paralel cu Razboiul Irak-Iran si cel din Afganistan (cu cele 6 faze ale sale) se desfasoara si Razboiul (civil) din Liban/Libanul Mare (13 aprilie 1975-13 octombrie 1990), stat modern, autonom multiconfesional creat pe 1 septembrie 1920, care facea parte din Siria (administrata pe atunci de Franta sub regimul Mandatului Societatii Natiunilor, incredintat unor puteri coloniale victorioase-Marea Britanie, Franta, Belgia, Australia, Noua Zeelanda, etc, in Primul Razboi Mondial/28 iulie 1914-11 noiembrie 1918, stabilit prin articolul 22 al Pactului pe 28 iunie 1919/Tratatul de Pace de la Versailles) si devenit pe 23 mai 1926 sub numele de Republica Libaneza (Libanul actual).

In acest razboi „multifazic” desfasurat pe teritoriul libanez, vor interveni, pe langa Siria (1976), Frontul Libanez (Armata Libanului de Sud/1976) si Israel (Operatiunea Litani/1978, Pacea din Galileea/1982) pe de o parte, iar pe de alta parte OLP (Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, creata pe 28 mai 1964 la Ierusalim de catre Ahmed Choukairy/1908-1980, om politic palestinian), MNL (Miscarea Nationala Libaneza/1982), FNRL (Frontul National de Rezistenta Libanez/1982), Partidul Socialist Progresist  (fondat in 1949 la Beirut de catre Kamal Joumblatt/1917-1977), Miscarea Libaneza Amal  (de rezistenta, fondata pe 20 ianuarie 1975 de catre Moussa Sader/1928-1978), Hezbollah (fondat in 1982/facut public in 1985, de catre Mohammad Hussein Fadlallah/1935-2010, sef religios libanez, miscare siita libaneza, clasata jihadista, creata dupa invazia Libanului de catre Israel, connsdiderata organizatie terorista/SUA, Canada, Australia, Uniunea europeana si Consiliul de Cooperare din Golful Persic: Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite, Oman, Qatar, Kuweit si Bahrein), Armata de Eliberare a Palestinei fondata in 1964 de catre OLP) si Siria (incepand din 1983) si independent de acestea,  pentru restaurarea pacii in Liban, Fortele Armate Libaneze, Fortele Arabe de Descurajare (1976-1983, forta de interventie militara creata de catre Liga Araba, pe atunci compusa din cca 30.000 de oameni, dintre care 25.000 sirieni), FINUL (Fortele Interimare ale Natiunilor Unite in Liban create prin rezolutiile 425 si 426/1978 ale Natiunilor Unite, la initiativa Generalului de Corp de Armata Francez Jean Cuq/1927-2006) si MNF (Multinational Force in Lebanon/1982-1984, desfintata in 1984, dupa dublul atentat-sinucigas comis-aproape simultan de catre organizatia terorista Jihadul Islamist, la Beirut pe 23 octombrie 1983, cand 241 de puscasi marini americani si 58 de parasutisti francezi al Fortelor Multinationale vor fi ucis).

Numarul victimelor (civili ucisi si disparuti, dintre care cateva zeci de mii de femei si copii!) nu este cunoscut cu precizie, insa surse oficiale indica un numar impresionant, cuprins intre 150.000-400.000.

Intre 15 iulie-25 octombrie 1958 are loc o criza politica libaneza datorita unor tensiuni politice si religioase interne, motiv pentru care vor interveni fortele armate americane (US Army/„Jandarmii lumii”), avand ca efect demisia Presedintelui pro-occidental Camille Nimr Chamoun/1900-1987, Presedinte al Libanului intre 1952-1958) si formarea unui guvern de reconciliere condus de catre Rachid Karamé/1921-1987).

De fapt, acesta debuteaza  cu criza (razboiul) de la Canalul Suez, 1965/1957 dupa nationalizarea acestuia de catre Egipt  (in care sunt implicati si Fasia Gaza, Sinai, respectiv, Canalul Suez).

Presedintele Chamoun, la sugestia comunitatii musulmane refuza fuziunea cu Republica Araba Unita (Egipt, Siria si ulterior Yemen/1958-1961, Egipt, pana in 1970) si sa intrerupa relatiile diplomatice cu Franta si Marea Britanie, care impreuna cu Israelul, in cadrul unei aliante secrete (Protocolul/Complotul de la Sèvre, la resedinta Ministrului Apararii francez Maurice Bourgès-Maunoury/1914-1993, la Sèvre-Métropole de Grand Paris) vor sustine Egiptul (pentru reluarea controlului asupra Canalului Suez) datorita unor interese economice si politice.

Mentionam aici faptul ca crearea Republicii Arabe Unite cu capitala la Cairo (pe 1 februarie 1958, prin federarea Egiptului cu Siria), va da nastere unor miscari/revolte populare importante in multe tari ale Ligii arabe si in special in Irak, unde societatea civila solicita sfarsitul Pactului de la Bagdad/din care se retrage pe 24 martie 1959 (Tratat de Organizare al Orientului Mijlociu, ulterior, Central Treaty Organisation, semnat pe 24 februarie 1955 de catre Irak, Iran, Pakistan, Turcia si Marea Britanie, iar in 1958 si de catre SUA), ripostand cu crearea pe 14 februarie 1958 a Uniunii Arabe a Iordaniei si a Irakului (dizolvata pe 21 august 1958).

In timpul acestei revolutiei din Irak (cand are loc pe 14 iulie 1958  in cadrul unei lovituri de stat si asasinarea tanarului rege pro-occidental Fayçal II/1935-1958, ultimul suveran la Regatului Irakian), pentru solutionarea crizei din Liban, nterventia americana, alaturi de autoritatile libaneze pentru solutionarea crizei, contra  Al-Mourabitoun (partid politic de opozitie, libanez fondat in 1967, avand ca ideologie  panarabismul revolutionar combinat cu un socialism arab insa opus marxismului, fundamentat de catre Gamal Abdel Nasser Hussein/1918-1970, om politic sunnit egiptean, Presedinte al Republicii Arabe Unite/1953-1970), precum si Partidului Comunist Libanez (fondat pe 24 octombrie 1924 de catre Youssef Ibrahim Yazbeck si Fouad Chemaly), respectiv, Partidul Socialist Progresist (fondat in 1949 de catre Kamal Joumblatt) are loc dupa o serie de atentate cu bombe si asasinate precedate de manifestatii si miscari populare masive, care vor avea ca efect declansarea unei gherile urbane dintre loialisti si insurgenti.

Chamoun obtine debarcarea a 14.000 de militari american (Operatiunea Blu Bat, 8.509 militari al US Army din contingentul celei de a 24 Diviziuni de Infanterie americana si 5.670  de puscasi marini al celei de a 2-a Diviziuni al US Navy) sub directia EUCOM (Comandamentul Fortelor Armate SUA in Europa) operational incepand cu 1 august 1952, care securizeaza Portul Beirut si Aeroportul International - Rafiq Hariri (Rafic Hariri1944-2005, Presedinte al Consiliului de Ministri Libanez/2000-2004), ceea ce asigura triumful contrarevolutiei condusa de catre  Al Kataëb Al Lubnaniyya (partid politic nationalist si puternic militarizat, majoritar crestin, fondat la Beirut in 1936 de catre Seikul Pierre Gemayel/1905-1984 impreuna cu Charles Helou/1913-2001, devenit presedintel Republicii intre 1964-1970, respectiv, cu oamenii politici George Naccache, Najib Acouri, Hamid Frangié si Chafic Nassif).

Prima faza a Razboiului din Liban se desfasoara in perioada1975-1982.

In anii 1975-1976  („razboiul celor doi ani”) au loc puternice lupte de tip gherila urbana, intr-un haos politic total, in care confruntarile dintre partile rivale fac cateva mii de victime (majoritatea civili), pentru ca in perioada 1977-1982 sa asistam la o stare confuza („nici razboi, nici pace”), in care Operatiunea militara Litani declansata pe 14 martie 1978 de catre Israel (in sudul Libanului), dupa numai 3 zile de la masacrul celor 37 de israelieni intr-un autobuz la Tel Aviv (de catre membri OLP), este remarcabila.

Prin aceasta ofensiva, israelienii care invadeaza Libanul vizeaza respingerea militiilor palestiniene catre nordul tarii, dincolo de fluviul Litani care se varsa in Marea Mediteraniana la nord de Tir/Guvernoratul Liban Sud (cca 140km lunngime), irigand centrul vaii Bekka/Beqaa (in partea orientala a Libanului dintre  Muntii Liban si  Antilibani), respectiv, sudul Libanului, insa  Tsahal  (Fortele armate isreliene) este stopat de catre Consiliul de Securitate al ONU prin rezolutia 425 care il obliga sa se retraga, lasand regiunea sub controlul Armatei Libanului de Sud.

O noua interventie israeliana are loc (invazia Libanului) pe 6 iunie 1982 (Operatiunea Pace pentru Galileea), in cursul caruia, oficial, Tsahal, incearca sa stopeze atacurile palestiniene ale OLP contra Israelului din Liban, datorita faptului ca pe 3 iunie, un comando (Hussein Ghassan Said/iordanian, Marwan al-Banna/palestinian, var de-al lui Nidal si Nawaf al-Rosan/colonel in serviciile secrete irakiene)  Sabri al-Banna (Abou Nidal /1937-2002, terorist) incearca sa asaineze Shlomo Argov (1929-2003), Ambasadorul Israelului la Londra.

In tentativa de asasinat (in care Yasser Arafat nu era implicat pentru ca incepand in 1974 acesta era in conflict cu Nidal), Argov este ranit la cap, iar Said (tragatorul) este ranit foarte grav de catre garda de corp al lui Argov, ceilalti doi, dispauti de la locul asasinatului avortat sunt arestati la Brixton, cartie din sudul Londrei in Districtul Lambeth (Borough londonien de Lambeth).

Cei trei membri al comandoului sunt condamnati la 30 de ani (complicii), respectiv, la 35 de ani de inchisoare (tragatorul), iar Shlomo Argov moare in 2003 ca urmare a sechelor atacului.

 Aceasta faza a razboiului, pentru finantarea lui, este dominata si de o veritabila industrie a kidnappingului (rapiriilor), precum si al traficului de stupefiante (cca 0,8-1,1 Md $US/an).

Documente oficiale datate din 2000 indica faptul ca in timpul razboiului din Liban cca 17.000 de libanezi ar fi disparut definitiv (prin kidnapping) si 98 de occidentali ar fi fost rapiti incepand din 1984 pana la sfarsitul acestuia.

Conflictul este mentinut si de catre „contributii” straine (ALS/Armata Libanului de Sud  creat in 1976, finantata de catre Israel este intarit  cu 3.000 de oameni; Hesbollah primeste din partea Iranului un ajutor financiar incepand din 1982/1983 intre 84-100 Mol $US/an; Militiile palestino-progresiste sunt finantate de catre OLP, Libia/PSP, Mourabitoun sunnit si Siria/Amal).

In cea de a doua faza a razboiului (1982-1990), putem mentiona luptele de la Tripoli (1982-1985), aflat sub control sirian din 1976, al doilea oras ca importanta economica dupa Teheran (capitala Guvernoratului Liban Nord si al districtului cu acelasi nume, cu o populatie majoritara sunnita/cca 80%, aflat la cca 85km la nord de Beirut); Luptele din Munrii Chouf (1982-1984);  Razboiul taberelor (1985-1988) in cadrul caruia, incepand din luma mai 1985 si pana in februarie 1987 1987, militiile Amal (cu ajutorul Siriei) decid eradicarea organizatiei OLP in Liban: taberele Sabra, Chatila  si Burj El Barajneh, care au fost distruse integral, respectiv, intr-un procent de 85% si 50%; Razboiul intersiit (1988-1989) si in sfarsit, Acordul din 22 octombrie 1989 de la Taef/Arabia Saudita (tratat interlibanez destinat sa puna capat razboiului civil, rezultat in urma eforturilor politice al unui comitet compus din Regele Hassan II al Marocului/1929-1999 (rege al Marcocului intre 1961-1999), al Regelui Fahd ben Abdelaziz Al Saoud/1921-2005 (Rege al Arabiei Saudite intre 1982-2005), precum si al Presedintelui algerian/1979-1992, Chadli Bendjedid (1929-2012) cu sprijinul diplomatiei americane.

In 1990, acordul este inscris de catre Parlament in Consitiutia libaneza, iar in 1991 acesta este urmat de un trtatat de fraternitate si de cooperare  dintre Liban si Siria.

Totusi, putem mentiona ca dupa Acordul de la Taef, confruntarile aufost reluate mai tarziu, cel putin in cadrul conflictului israelo-libanez (2006) si libano-libanez (2008).

In primul conflict de mare anvergura (in cadrul conflictului israelo-arab), cunoscut in istorie ca al Doilea Razboi din Liban (in Israel) si Razboiul din Iulie (in Liban), respectiv, al Saselea Razboi iraelo-arab (in lume), pe teritoriul Libanului si al Israelui, se confrunta intre 12 iulie – 14 august 2006, Israelul cu Libanul (Hzebollah, Amal, PCL/Partidul Comunist Libanez, PSNS/Partidul Social-Nationalist Sirian, FPLG-QG/Frontul Popular de Eliberare a Palestinei-Cartierul general) si Iran,  in care vor pieri cca 150-400 de soldati israelieni si alte cateva sute al „coalitiei” arabe (intre cca 330-850, conform diferitelor surse), sunt ucisi peste 1.300 de civili (nevinovati, dintre care 30% copii sub varsta de 12 ani!), care nici macar nu si-au dorit acest conflict (printre care 44 de israelieni, ca 1.200 ai coalitiei si 53 de straini).

In cadrul conflictului libano-libanez din 2008 (7 mai – 14 mai 2008) care se va derula in mai multe regiuni libaneze (inclusiv, in Muntii Libanezi/cca 3.000 m altitudine si frontiera cu Siria),  Alianta din 8 martie (2005) apropiata patidului Baas sirian/coalitie politica libaneza din jurul Prim-Ministrului Najib Mikati/2011-2014, om politic musulman sunnit (Hezbollah; Amal; PSNS si CPL/Curentul Patriotic Liber/miscare politica libaneza, esentialmente crestina, dar oficial, laica, fondata in 1992, neoficial si 2003, oficial) sustinuta de catre Siria si Iran, se va confrunta cu Alianta din 14 martie (2005)/coalitie politica libaneza din jurul fostului Prim-Ministrului Rafiq Hariri/2000-2004, asasinat asasinat pe 14 februarie 2005 la Beirut (PSP/Partidul Socialist Progresist; FL/Fortele Libere, fondta in 1977 ca Militie si ca partid politic in 1990, avand ca ideologie, conservatorismul, nationalismul si  federalismul, respectiv, CV/Curentul Viitorului, fondat de catre Hariri, neoficial in 1992, oficial in 2007, de ideologie capitalism si liberalism), sustinuta de catre Occident si Arabia Saudita.

Acest conflict se naste in contextul asasinarii lui Rafiq Hariri pe 14 februarie 2005 in cadrul unei ample miscari populare (cca 1,3 Mil. de oameni care se mobilizeaza), in care Libanul se opune prezentiei Siriei pe teritoriul lui si care se va prelungi in perioada 2006-2008.

Pacea se instaureaza conform Acordului de la Doha (Qatar) pe 21 mai 2008, care va permite alegerile prezidentiale pe 25 mai, pe care le castiga Michel Sleiman/n.1948, Primul Presedinte al Libanului (2008-2014).

Atacurile teroriste islamiste (de natura confesionala) contra Lumii Occidentale in aceasta perioada sunt putine (relativ), avand in vedere faptul ca implicarea acesteia atat in Razboiul Irak-Iran, cat si in razboaiele din Afganistan si Liban este oarecum „periferica” si „timida”, mai mult indirecta decat directa (vanzare de material militar legal/ilegal, controlul asupra armelor neconventionale de distrugere in masa/chimice si biologice, respectarea rezolutiilor Consiliului de Securitate al ONU,  mentinerea sau restaurarea pacii in regiunile de conflict, etc.)

Totusi exista cateva atentate considerate notabile de catre Istoria contemporana, in care Lumea Occidentala, intr-un fel sau altul, incepe sa fie implicata.

Intre 20 noiembrie (prima zi a anului 1400/prima luna-mouharram al calendarului musulman)-3 decembrie 1979,  are loc o luare de ostatici de catre un grup de teroristi (format din cca 300-500 de islamistii fundamentalisti si opozantii familiei regale saudiene saudieni si egipteni studenti la Universitatea Islamica din Medina, echipati cu armament de razboi), la Mecca (unul dintre cele 3 locuri/orase sfinte ale Islamului alaturi de Medina/Arabia Saudita si Ierusalim/Palestina-Israel), la Marea Moschee Masjid al-Haram/cea mai mare din lume,  ceea ce provoaca o profunda agitatie (cel putin pe plan spiritual) in Lumea/civilizatia  musulmana/araba.

La comanda actiunii teroriste se afla Juhaiman Ibn Muhammad ibn Saif al Utaibi, un  fost caporal (la pensie) al Garzii Nationale Saudiene (fondata in 1917, apartinand unei importante familii sunnite din Nejd (Najd, o regiune in centrul Arabiei Saudite aflata la o altitudine cuprinsa intre 762-1.525m), care solicita (in prima faza) recunoasterea cumnatului sau Mohammed Ben Abdallah Al Qahtani (prezent la eveniment), oficial, ca El Mahdi (o persoana ghidata de catre Dumnezeu) capabil sa aduca justitia pe Pamant.

Acesta isi justifica actul prin faptul ca dinastia Al Saod (care domneste din 1744) a pierdut legitimitatea pentru ca ea ar fi corupta (traind in lux si ar fi distrus cultura saudiana prin politica sa de deschidere catre Lumea Occidentala).

In ciuda unui plan minutios pus la punct de catre Juhaiman,  un dizident nervos ucide un membru al Garzii Nationale, ceea ce  paralizeaza Guvernul saudian si face ca negocierile sa inceteze.

In acest context,  pe 22 noiembrie un asalt al acestuia contra teroristilor (care au sechestrat cateva mii de pelerini) esueaza, 147  de membri al ei fiind ucisi.

Atunci regele saudin Khaled ben Abdelaziz Al Saoud (1913-1982) solicita ajutorul fortelor de securitate americane si franceze.

Valéry Giscard d’Estaing/n.1926 (pe atunci Presedintele Republicii Franceze/1974-1981) trimite pe 29 noiembrie o echipa de elita a GIGN (Grupul de Interventie de Elita a Jandarmeriei Nationale) formata din 5 oameni si condusa de Capitanul Paul Barril (n.1946), asistata de catre SDECE (Serviciul de Documentare Externa si de Contraspionaj, serviciu francez de informatii creat pe 28 decembrie si inlocuit cu DGSE/Directia Generala a Securitatii externe pe 2 aprilie 1982) intr-un avion de afaceri bimotor Falcon 20 (Mystère 20, 8/10 pasageri+2/3 membri al echipajului, autonomie 2.630-4.674km, viteza maxima/croaziera Mach 0,88/0,80, conceput si dezvoltat de catre constructorul francez Dassault Aviation, incepand din 1963), avand ca rol punerea la punct al unui plan prin intermediul caruia fortele saudiene sa poate interveni cu eficacitate maxima la subsolul  Moscheii unde erau retinuti ostaticii.  

Mentionam aici faptul ca accesul nemuslmanilor fiind strict interzis in lacasul sfant, jandarmii de la GIGN (ulterior, 3 comandouri, care inainte de asalt au injectat  in Moschee prin betonul de la subsol un gaz lacrimogen/ClC6H4CH=C(CN)2) ar fi fost supusi unei „convertiri rapide” la Islam (Religia islamica).

Astfel, in seara de 4 decembrie, dupa doua saptamani de la kidnapping, fortele franceze si saudiene, dupa un bilant (oficial) de 304 morti (dintre care 117 teroristi, printre care si  Mohammed Ben Abdallah Al Qahtani si 127 membri al Fortelor de Securitate), respectiv, peste 600 de morti.

Investigatii ulterioare facute in acest dosar fac conexiuni cu organizatia terorista Al Qaeda a lui Bin Laden (si implicit cu familia acestuia).

Teroristii ar fi reusit sa introduca arme in Moschee cu ajutorul camioanelor apartinand unor intreprinderi al fratelui (vitreg) al lui Osama (Usamah bin Muhammad bin Awad bin Ladin),  Mahrous Bin Laden,

Utaybi si alti 62 de teroristi luati prizonieri (39 saudieni, 10 egipteni, 6 Yemeniti si 4 irakieni si 3 sudanezi) vor fi decapitati in piete publice  (fara a fi judecati!) in defirite orase ale Arabiei Saudite (transmis in direct de catre televiziunea saudiana) pe 9 ianuarie 1980 (mai putin Mahrous Bin Laden, care va fi eliberat, avand in vedere legatura dintre familia Bin Laden si cea regala Saoud) de catre Guvernul Regelui Arabiei Saudite, Al Saoud (1975-1982). 

Iranul afirma (oficial, bazandu-se pe probe materiale „certe”) intr-o emisiune radio ca ar fi SUA organizatorul luarii de ostatici de la Mecca.

Ca urmare, in cursul zilei urmatoare (pe 21 noiembrie 1979) la Islamabad (Pakistan) in urma unei revolte a populatiei, Ambasada Americana este atacata (luata cu asalt) si distrusa (arsa) complet, iar o saptamana mai tarziu (pe 2 decembrie 1979), la Tripoli (Libia) are loc un eveniment asemanator.

Pe 18 aprilie 1983, in jurul orei 13h00, un pick-up incarcat cu cca 950-1.000 kg de explozibil este lansat contra  portii Ambasadei americane din Beirut.

Deflagratia este atat de puternica incat unda de soc zguduie tot ceea ce se afla in jural Ambasedei intr-o raza de cativa km, inclusiv navele americane acostate la tarmul Marii Mediterane.

In acest atentat 63 de persoane sunt ucise (dintre care si 17 americani-8 ofiteri de la CIA, inclusiv, Robert Clayton "Bob" Ames/1934-1983, seful/directorul diviziunii/agentiei CIA din Orientului Mijlociu, USAID/United States Agency for International Development, creat pe 3 noiembrie 1961 de catre Presedintele SUA/1961-1963, John Fitzgerald Kennedy/Jack Kennedy/1917-1963, 32 de salariai libanezi al Ambasadei si 14 vizitatori) si cca, alte 125, sunt ranite (dintre care 87, grav si foarte grav).

Revendicat de catre Jihadul Islamist (Islamic Jihad Organization, grup islamist armat activ in timpul Razboiului din Liban care ar fi fost implicat si in dublul atentat-sinucigas contra doua cazarmi/ansamblu de cladiri, constructii si instalatii afectat militarilor, aproape simultan, unul american si celalat francez din 23 octombrie 1983 la Beirut in care 241 de puscasi marini americani si 58 de parasutisti francezi vor fi ucisi), desi ancheta nu a reusit sa-l identifice pe comanditarul atentatului, a fost acuzata o brancha a organizatiei Fatah (harakat ut-tahrîr il-falastîniyy/miscare de eliberare a Palestinei, membra a Internationalei Socialiste, fondata in 1959 de catre Yasser Arafat/1929-2004). Exista si surse care il identifica in calitate de comanditar al atentatului pe libanezul Imad Mougniyah/1962-2008, unul dintre sefii organizatiei Hezbolah siite.

Primii militari care au intervenit dupa atentat era militarii francezi (al 3-lea Regiment de Infanterie Marina), membra al celei de a 9-a Divizie de Infanterie Marina, ceea ce a consolidat legatura franco-americana in timpul Razboiului. Organizatia ar fi responsabila si de rapirea si sechestrarea unor diplomati sovietici in Liban/in timpul Razboiului, dar si de deturnarea (catre Beirut) pe 14 iunie 1985 al unui Boeing 727 (inmatriculat N64339) al zborului TWA847/Trans World Airlines (creat ca Western Air Express/1925, fuzionat cu AA/American Airlines in 2001), revendicata pe atunci sub numele de Organizatia de Eliberare Islamica (″Organizatia oprimatilor pamantului″, utilizata o singura data, numai cu aceasta ocazie) de provenienta de pe Aeroportul Atena-Hellinkon cu detinatia Aeroportul Londra-Heathrow,  via Aeroportul Roma-Leonardo da Vinci di Fiumicino.

La bordul avionului se aflau 153 pasagerii, impreuna cu echipajul (Pilot J. Testrake, Copilot P. G. Maresca, Mecanic de Bord/Navigator B. C. Zimmermann, Sef de Cabina/Steward Uli Derickson/Ulrike Patzelt) retinuti  de catre doi teroristi care vorbeau in germana (Ammar Mansour Bouslim si Hassan Rostom Salim), timp in care un pasager, Robert D. Stethem (un scafandru al US Navy), a fost ucis. Un al 3-lea terorist, Ali Atwa, a fost arestat de catre autoritatile politienesti aeroportuare elene inainte de a urca in avion.

La Beirut (dupa cca 03h30 de negocieri), 19 pasageri vor fi eliberati (17 femei in varsta si 2 copii) contra alimentarii cu carburant, de unde avionul este deturnat in continuare catre Alger (Algeria), unde echipa de alimentare refuza sa alimenteze avionul (cu carburant) fara plata, dar Uli Derickson se ofera sa plateasca cu cartea sa de credit (cca5.500$US/pentru cca 6.000 L), pentru ca autoritatile locale nu au permis debarcarea teroristilor (cu pasageri), deci avionul trebuia  (dupa cca 05h30 de negocieri) sa faca cale intoarsa la Beirut. Aici 9 pirati al aerului vor urca la bordul avionului, inainte ca acesta pe 15 iunie sa se intoarca la Beirut.

Dupa cca 36h00  de la deturnarea avionului, Derickson si alti 65 de pasageri (femei) vor fi lasati in libertate, iar avionul se intoarce, pe 16 iunie la Beirut cu 39 de americani ramasi la Bord, care vor fi sechestrati timp de 17 zile. Rapitorii  reclamau eliberarea a 766  detinuti (majoritatea siiti) in Israel, precum si a celor 17 kuweitieni (condamnati la moarte) pentru implicarea lor in atacurile teroriste-sinucigase cu grenada (planificate si coordonate, dar din fericire cu materiale defectuoase !) contra 6 instalatii (printre care si straine) din Kuweit, 2 ambasade (american si francez), al Aeroportului International, precum si a unei uzine petrochimice, pe 12 decembrie 1983 (in care 7 persoane au fost ucise, 5 pe loc si 2  ulterior), dupa nici doua luni de la atacurile teroriste sinucigase de la cele doua cazarmi, american si francez pe 23 octombrie 1983) datorita sprijinului acordat de catre SUA si Franta in razboiul Irak-Iran. Revendicat de catre Hezbollah, Partidul Islamic Dawa (grup armat siit avand ca ideologie conservatorismul, condus de catre Haider al-Abadi/n.1952, devenit astazi unul dintre principalele partide conservatoare din Irak) a fost banuit ca ar fi la originea atacurilor teroriste.   Printre cei 17 condamnati la moarte, membri al Partidului Silamic Dawa se afla si Mustafa Yousef Badreddin, cumnatul lui Imad Mougniyah (ucis la Damasc/Siria intr-un atentat cu masina-capcana)

Rapitorii considerau actul lor si ca o riposta la atentatul  (tentativa de asasinat) din 8 martie 1985 (conceput si organizat de catre serviciile secrete americane CIA si britanice MI6) prin intermediul unei masini-capcana (cu 200kg de dinamita) contra Imamului (islamic) Sayyed Mohammad Hussein Fadlallah(Muhammad Hussein Fadl-Allāh/1935-2010, sef spiritual Hezbollah)  la Beirut,  in proximitatea locuintei acestuia (in cartierul periferic rezidential (Bir Al abed), explozia caruia a ucis 80 de persoane (civili) si a ranit peste 200 (in urma distrugerii a doua cladiri de 7 etaje si a unui cinematograf). In urma negocierilor, Ali Atwa (arestat la Atena), va fi eliberat de catre autoritatile elene, contra 8 ctenteni greci (printre care si cantaretul Demis Roussos).

In dimineata zilei de 17 iunie au fost eliberati si ceilalti ostatici, iar cei 40 ramasi (dintre care unul a fost eliberat din cauza unor probleme cardiace), toti american, a ramas in custodia lui Nabih Berri (Nabih Berry/n.1938, Presedintele Camerei Deputatilor din Liban, seful miscarii Amal), atunci Ministrul Justitiei. Ei vor fi eliberati pe 30 iunie 1983 (dupa 17 de captivitate), dupa ce sunt condusi in Siria de unde sunt transferati intr-un avion al US Force in Germania de Vest (Republica Federala Germania/Germania de Vest) la o baza militara americana. In cursul saptamanilor urmatoare, sub presiunea Administratiei Americane (Ronald Reagan/1981-1989), Israel  va elibera peste 700 de prizonieri siiti, care nu au avut activitati legate de pirateria aeriana. Alte atentate-sinucigase comise de catre Hezbollah contra Lumii Occidentale au loc pe 21 decembrie 1983, cand o masina-capcana explodeaza in fata Cartierului General al Armatei franceze din Beirut, ucigand o persoana, iar pe 12 septembrie, cand un camion-capcana la Ambasada Americana face 14 victime.

Cele  mai sangeroase atentate (atacuri) teroriste (sinucigase) in timpul Razboiului din Liban (perioada in care se dasfasoara si razboiul Iran-Irak, respectiv, cel din Afganistan), raman totusi cele comise pe 23 octombrie 1983 la Beirut (numit Rafiq Hariri/1944-2005, din 22 iunie 2005, dupa numele omului politic libanez siit, asasinat la Beirut pe 14 februarie 2005) si revendicate de catre Juihadul Islamist (dar banuit fiind grupul armat Hezbollah, al lui Imad Mougniyah). Este vorba de distrugerea Cartierului General American pe Aeroportul International Beirut, precum si al Hotelului (Imobil de 7 etaje) Drakkar (Ramlet al Baida, Beirut), care gazduia 1er RCP si 9e RCP  (Primul si al 9-lea regiment de parasutisti-vanatori francezi), un eveniment istoric fara precedent in care sunt ucisi 241 de puscasi marini (marins) al US Navy, 58 de parasutisti francezi (55 aparinand 1er RCP si 3 apartinand 9e RCP ), 6 civili libanezi (familia gardianului imobiliului Drakkar), impreuna cu cei 2 kamikaze care comit atentatele lor, aproape simultan, apartinand  Fortelor  multinationale de Securitate (Multinational Force in Lebanon/MNF-2.000 de soldati francezi, 1.600 de soldati americani cu 2 port-avioane, 1.400 de soldati intalieni si 100 de soldati britanici-create in 1982 la solicitarile Guvernului libanez, active pana in 1984 cand sunt integrate in FINUL/Fortele Intermiare ale Natiunilor Unite in Liban active in regiune inca din 1978). Atacuri izolate comise contre MNF inainte de acest dublu atentat-sinucigas au facut deja 27 de victime (18 francezi, 8 americani si 1 italian).

In jurul orei locale, la 06h18, un camion-capcana explodeaza pe Aeroportul din Beirut in proximitatea (contra) cazarmii Primului Batalion al Regimentului 8 al US Navy (ratasat celui de-al 24-lea MAU/Marine Amphibious), iar peste cateva minute, un alt camion-capcana (cu cateva tone de explozibil) explodeaza in fata (contra) Imobilului Drakkar, unde erau gazduite regimentele 1er RCP si 9e RCP. Dintre cei prezenti la fata locului, alti 15 au fost raniti si 26  au scapat fara traumatisme (fizice si psihice) importante. Cativa dintre ei, aflati atunci in posturi (printrte care si Robert Guillemette, Lucien Jacquart, Dominique Grattepanche, Daniel Tamagni, Eric Mohamed, respectiv, Omer Marie-Magdeleine) afimau in cadrul anchetei ca n-ar fi banuit si nici n-ar fi vazut nimic, cu atat mai putin camionul-capcana, care n-ar fi fost nici identificat in daramaturi, ceea ce ne pune pe ganduri ca poate atentatul contra imobilului nici n-ar fi fost comis cu un vehicul, ci acesta ar fi fost minat (din timp) astfel incat el sa explodeze simultan cu Cartierul general american de pe Aeroport.

Alte atentate-sinucigase (de altfel interzise de catre Islam, inclusiv, in cadrul Jihadului !) de natura islamist-jihadista care au marcat cea de-a doua perioada a anilor de pumb(europeni, timpul razboiului din Liban), in care Lumea Occidentala nu a fost implicata (in direct), au fost comise, aproape in exclusivitate, contra Israelului (in timpul Razboiului din Liban), mai putin pe 15 decembrie 1981 (atentat-sinucigas), nerevendicat, contra Ambasadei Irakului la Beirut (61 de morti, printre ca si Ambasadorul si cateva sute de raniti).

Printre celelalte mentionam: pe 4 noiembrie 1982 (atentat-sinucigas revendicat de catre Hezbollah, contra Cartierului general al Armatei Israeliene la Tyr; 141 morti) ; pe 4 noiembrie 1983, contra Artmatei Israeliene  (50 de morti); pe 16 iunie 1984 (5 morti); pe 8 martie 1985 (12 morti); pe 9 aprilie 1985 (atentat-sinucigas contra unui post de Tsahal de catre prima femeie kamikaze, Sana Youssef Mhaydali/1968-1985, pe atunci membra al PSNS/partid laic, aliat al PCL/Partidul Comunist Libanez si Partidului Baas sirian; 4 morti); pe 9 mai 1985 contra un Punct de Control al Armatei din Liban-Sud/sustinuta de catre Israel (2 morti); pe 15 iunie 1985 (atentat cu masina-capcana contra unui post Tsahal la Beirut; 23 de  morti), iar intre 9 iulie 1985-20 noiembrie 1986, 16 atentate teroriste.

In sfarsit,  in timpul celor doua decenii care au scurs de la atacul terorist contra Ambasadei Americane la Beirut  (1983) si pana la invazia SUA a Irakului (al Doilea Razboi al Irakului si al Treilea Razboi al Golfului Persic/2003), surse oficiale mentioneaza un numar de cca 188 de atentate-sinucigase in lume (cu precadere in Liban, Israel, Sri Lanka, India, Pakistan, Afganistan, Yemen, Turcia, Algeria si SUA), dintre care 80% (dupa 1968) ar fi fost comise ulterior atentatelor teroriste (sinucigase) in SUA, pe 11 septembrie 2001. Din contra, alte surse indica numai in perioada 2000-2004, cca 472 de atentate-sinucigase in 22 de state ale lumii, in care ar fi pierit aproape 7.000 de persoane, adica dublul numarului celor ucisi in timpul celor doua decenii mentionate mai sus (3.207 persoane), intr-un context in care in aceasta perioada ar fi fost comise, in total,  cca 4.155 de atentate (atacuri) teroriste. Ulterior, deja in perioada 2005-2006, numarul atentatelor-sinucigase ar fi crescut sensibil (in timpul razboaielor din Afganistan si Pakistan), ajungand la cca 163, facand numai in Pakistan cca 2.450 de victime, in timp ce numarul actelor (atacurilor) teroriste, in general, ar fi fost in descrestere, 348, pana la atacurile-sinucigase din 11 septembrie 2001 (cu un maximum de cca 940 in perioada 1987/1988).

Un studiu aprofundat al unor statistici legate de comiterea atacurilor teroriste-sinucigase din Orientul Mijlociu, in contextul unui ″jihadism international″ ne-a permis punerea in evidenta a faptului ca desi, teroristii-kamikaze, au un nivel de educatie, relativ ridicat (in majoritatea cazurilor), acestia sunt tot niste lumpen-teroristi (ca de altfel si ceilalti atentatori), adica marginali din punct de vedere socio-profesional, fanatici, manipulabili  si usor  indoctrinabili (cu probleme psihice, mai mult sau mai putin grave), iar acestia ar fi actionat  atat in contul organizatiilor islamiste cat si in  contul celor laice, avand ca obiectiv atat lupta pentru expulzarea fortelor militatre straine de de petritoriile lor nationale cat si obtinerea sprijinului comunitatilor lor de apartenenta pentru eclipsarea organizatiilor rivale lor, ,cel putin pe plan politic.

Un alt eveniment istoric remarcabil, care isi va aduce contributia, din pacate, la atentatele teroriste islamiste in Lumea Occidentala, in ultimul deceniu al secolului trecut este cele de-al Doilea Razboi al Golfului Persic–Razboiul Kuweitului (Razboiul Irak-Kuveit), in perioada 2 august 1990-28 februarie 1991 (in cadrul mai multor operatiuni militare : Artimon, Busiris, Salamandre, Daguet, Desert Shield, Desert Storm,  Highway of Death, etc si batalii: Ad Dawrah, Khafji, Bubiyan, Hafar Al Batin, 73 Easting, Ridge, Norfok, etc., terminata oficial pe 30 noiembrie 1995)  care pe un vast  teritoriu transnational din regiunea Golfului Persic (Irak-Kuweit-Aabia Saudita)-Israel, va opune Irakul (aflat sub presedintia lui Saddam Hussein/28 aprilie 1937-executat pe 30 decembrie 2006) unei coalitii internationale, sustinuta de catre ONU (prin Rezolutia 687) compusa din Kuweit sprijint de catre o parte a Peninsulei Arabice (Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite, Oman, Bahrein) si a Ligii Arabe (pe langa cele din Peninsula Arabica: Egipt, Siria, Maroc, Turcia/observator),  respectiv, a Africii subsahariane de vest (Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone), Republica Islamica Pakistan, Bangladesh sub conducerea SUA cu aliatii sai occidentali (UE: Marea Britanie, Franta, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Grecia, Ungaria, Polonia, Romania, Cehoslovacia), respectiv americani (Canada,  Honduras, Argentina) si Australia-Noua Zeelanda, respectiv, Singapore si Coreea de Sud.

In acest razboi de invazie al Kuweitului de catre Irak (la care au participat cca 1 Mil de militari din partea Coalitiei/cca 492 de morti din care 200 kuweitieni si 3.754 de raniti, respectiv, peste  ½ Mil de soldati irakieni/cca 30-35.000 de morti si 86.000 de prizonieri, in care Coalitia isi va utiliza suprematia aeriana pentru a distruge complexul militaro-industrial irakian, urmat de un atac terestru din Arabia Saudita), vor fi ucisi si  cca 1.180 de civili kuweitieni (peste 600 de disparuti), dar si cca 3.700 de civili irakieni, toti nevinovati care n-aveau absolut nimic de-a face cu acest razboi de agresiune, cel putin oficial,  din partea Irakului contra Kuweitului. In privinta pierderilor militare irakiene, alte surse indica un bilant mult mai dramatic (cel putin in raport cu pierderile Coalitiei): cca 100.000 de morti (Coalitia Internationala), 20.000 de morti si  60.000 de raniti (Irak);  cca  4.000-5.000 de morti si intre 10.000-15.000 raniti; cca 175.000 de prizonieri, revaluat la 86.000, dintre care cca 2.500 raniti;  139 de avioane, 8 elicopotere, 74 de nave/vapoare, 2.089 de tancuri, 856 de vehicule de transport, 2.140 de arme (artilerie), ar fi fost distruse, conform mai multor experti (Jean-Jacques Langendorf, "Le bouclier et la tempête", Georg, 1995; General H. Norman Schwarzkopf, "It Doesn't Take A Hero", Bantam, 1992; Conduct of the Persian Gulf War (Final Report to Congress), 1992; Interim Report of the Committee on Armed Services, House of Representatives, 1992; Iraq's Army Organization, CNN, 1996; communiqués DefenseLINK, American Forces Press Service; Federation of American Scientists). Din contra, Coalitia ar fi pierdut in lupta 240 de militari si 138 in afara acesteia; 776 de militari ar fi fost raniti in lupta si 2.978 in afara acesteia, in diferite accidente; 41 de militari al Coalitiei eru luati prizonieri in Irak  si 81 de aparate de zbor (dintre care 48 americane, 7 britanice si saudiene) ar fi fost distruse.

Pierderile cele mai importante ar fi suferit SUA (148 de morti, 458 de raniti, 60 de vavioane/34 prabusite si 26 accidentate, 15 elicoptere, 18 tancuri M1 Abrams, 20VCI M2/M3 Bradley,  2 nave/USS Tripoli si USS Princeton), Arabia Saudita (18 morti, 20 de raniti, 2 avioane), Regatul Unit (6 morti, 6 raniti, 7 avioane), Franta (3 morti, 27 de raniti, 2 avioane de lupta, 2 elicoptere Gazelle), Italia (1 avion) si in sfarsit, Senegal (92 de morti cu ocazia doborarii unui Lockheed C-130 Hercules al Armatei Suadiene pe 21 martie 1991, 8 raniti). Si in randul civililor irakieni (victime colaterale) o estimare generala conduce la cifre uriase (alarmante !) ceea ce pune in evidenta clara dimensiunea macelului: intre 50.000-130.000,  exista insa si surse neoficiale (Biblioteca Revoltelor) care indica cca 750.000 de morti!

Printre pierderile cele mai importante pe teritoriul altor state, au inregistrat: Kuweitul (1.082 de morti, 625 de disparuti), Iordania (14 morti, 26 de raniti), Israelul (2 morti, 304 de raniti) si Arabia Saudira (2 morti, 76 de raniti). Dupa acest razboi, s-au multiplicat semnificativ si atacurile teroriste islamiste in Lumea Occidentala. Ele debuteaza pe 26 februarie 1993, cu un atentat comis contra TWC1 (Turnul 1/Nord) al World Trade Center (WTC/New York-Lower Manhattan, conceput de catre Arhitectul Minoru Yamasaki/1912-1986, dezvoltat de catre Port Authority of New York and New Jersey/creata pe 30 aprilie 1921 si dat in folosinta pe 4 aprilie 1973) construit in perioada 1966-1972/WTC1--T1 Nord (respectiv, 1966-1973/WTC2-T2 Sud), in care vor fi ucisi 6 persoane si ranite 1.042, in urma exploziei unei masini-capcana (incarcata cu 680 de kg de nitrat/azotat-ion poliatomic cu formula moleculara NO3- , baza conjugata a acidului azotic/acid nitric-HNO3,  un oxidant foarte puternic) in parkingul subteran al tunului (WTC1/T1 Nord). Prin dezintegrarea vehiculului se formeaza un crater de dimensiuni uriase (30m x 40m) pana la nivelul (etajul) 5 al cladirii, care s-ar fi prabusit daca acesta ar fi fost plasat mai aproape de fundatie. In principiu, conform planului teroristilor, cele doua turnuri WTC1 (N) si WTC2 (S) ar fi trebuit sa se „ciocneasca plastic”, iar in caderea lor sa ucida mii de persoane.  (Dupa cum bine stiim, acest plan diabolic si macabru cu consecinte deosebit de dramatice a fost pus in aplicare pe 11 septembvrie 2001, cand cele doua turnuri se vor prabusi dupa ce sunt lovite frontal, fiecare, de catre un avion (comercial) de linie: WTC1 de catre zborul 11 AA-American Airlines/Boeing 767-223ER, inmatriculat N334AA si WTC2, de catre zborul 175 UA-United Airines/Boeing 767-200ER, inmatriculat N612UA. A se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului: ″Un deceniu de terorism si antiterorism american. Bilantul.″ http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2014/04/bilantul-terorismului-si.html).

Atacul ar fi fost conceput si planificat de catre un grup de teroristi (Mahmud Abouhalima/n.1959, Mohammad Salameh/n.1967, Ahmed Mohammad Ajaj/n.1966, Abdul Rahman Yasin/n.1960, respectiv, Nidal A. Ayyad) sub conducerea (directia) lui Ramzi Ahmed Yousef/Ramzi Mohammed Yousef (n.1967/Kuweit, terorist islamist de origine pakistaneza) si finantat de catre, unchiul acestuia Khalid Cheikh Mohammed  (n.1965, de origine pakistaneza, al 3-lea sef militar al rganizatiei teroriste Al Qaeda, numit de catre Bin Laden al Mokn/Creierul si responsabil cu operatiunile teroriste contra Lumii Occidentale, inclusiv contra WTC/pe 11 septembrie 2001, pana la arestarea lui in noaptea de 28 februarie-1 martie 2003, procesul  lui fiind in derulare din 5 mai 2012 la Guantanamo). In martie 1994 Abouhalima, Salameh, Ajaj, Ayyad sunt condamnati pentru asociere de raufacatori in raport cu o organizatie terorista, distrugere de proprietati private cu explozibil, fabricarea explozibilului si transportul acestuia pe teritoriul federal.

Abouhalima se refugiaza in Egipt (tara sa natala) via Arabia Saudita, dar este capturat si predat autoritatilor americane, unde un tribunal federal il condamna la 240 de ani de inchisoare, fara posibilitatea de eliberare conditionata sub control judiciar. In Apel, i se va reduce pedeapsa la 1.300 de luni de recluziune criminala, fiind liberabil pe 20 septembrie 2089. Este incarcerat la inchisoarea federala ADX/United States Penitentiary Administrative Maximum Facility-Complexul Corectional Federal din Florence (Colorado). Originar din Cisiordania, de unde impreuna cu familia, emigreaza in 1967, datorita conflictului israelo-arab (al 3-lea razboi), Salameh, al doilea inculpat in dosar (impreuna cu prietenul sau intim, avand aceleasi origini etnice,Nidal A. Ayyad), este arestat de catre FBI (Agentul Bill Atkinson, sub acoperire), pe 4 martie 1993, fiind condamnat si el (ca si Ayyad) la 240 de ani de recluziune criminala. Alaturi de cei trei, sunt inculpati si ceilalti doi teroristi mentionati mai sus. Este vorba de Ahmad Ajaj si Ramzi Yoysef. Condamnat la 115 ani de recluziune criminala fara posibilitatea de a fi eliberat conditionat, Ajaj isi executa pedeapsa sa privata de libertate la inchisoarea ADX Florence. Nascut in Cisiordania (West Bank), imigreaza in SUA si se stabileste la Houston (Texas) unde lucreaza pentru un fast-food (restauratie rapida) ca sofer-livrator de pizza. Renuntand la cererea sa de azil politic (dupa depunerea dosarului), pe 24 aprile 1992, Ajaj, utilizand un pasaport (fals) pe numele de Ibraham Salameh pleaca de la New York in Pakistan (la Peshawar capitala provinciei Nord-West Frontier Province) pentru a se antrena in Tabara din Khaldun/Khalden training Camp (la frontiera dintre Pkaistan si Afganistan) unde s-ar fi antrenat si alti teroristi implicati in atenatul de la WTC, pe 26 februarie 1993 : Abouhalima si leaderul grupului, Ramzi, dar si Ibrahim Elgabrowny, mai putin cunoscut, care nici nu ar fi fost inculpat, iar pe cel din 11 septembrie 2001, Zacharias Moussaoui. Considerat "angajat" moral in atentatele din 11 septembrie 2001 la New York si un "posibil" pilot-kamikaze al celui de al 5-lea avion, care urma sa efectueze o "aterizare fortata" pe Casa Alba, francezul Zacharias Moussaoui, este primul si singurul terorist (considerat) condamnat in acest dosar!(A se vedea pentru detalii si articolul autorului : ″Sarpele cu doua capete″ http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2010/10/sarpele-cu-doua-capete.html).

 In sfarsit, din lipsa de suficienta incredere (garantii insuficiente), Ajaj, este trimis in Arabia Saudita pe 16 mai 1992 (via Dubai/Emiratele Arabe Unite) pentru obtinerea unor ″scrisori de recomandare″ cu mentiunea de ″calificare″ in domeniul manipularii explozibililor, iar dupa obtinerea lor, tot via Dubai, revine pe 14 iunie 1992 in Pakistan (la Camp Khalden) unde va frecventa cursuri specifice construirii bombelor artizanele, utiliziate, in general  in tacaurile teroriste si sinucigase (kamikaze), in particular. Pe 31 august, Ajaj impreuna cu Ramzi,  facand apel la serviciile unei agentii de voiaj,  imbarcati la Peshawar (in Cl.1 pentru a nu atrage atentia) al zborului Pakistan International Airlines 703, vor ajunge in SUA (Aeroportul JFK), via Krachi. Cei doi, erau in posesia unor documente false, respectiv, false carduri si cecuri bancare, etc.), ceea ce le-a permis totusi, accesul lor pe teritoriul american, utilizand ″tehnici diversioniste″. Pe 1 septembrie 1992 la SUA Immigration, Ajaj foloseste pasaportul sau suedez pe numele de Khurram Khan (care exista in realitate, fiind in vizita in tabara Khaldun si ar fi predat pasaportul sau administratiei acesteia)  nefacand altceva decat sa-i schimbe poza in document, respectiv, cardul international de student in Jurnalism al acestuia, cu care este desconspirat, iar cei doi agenti (Mark Cozine si Robert Malafronte) insarcinati cu ancheta (in special cu controlul bagajelor celor doi)  descopera in bagajul lui,  pe langa documentu sau fals si alte pasapoarte contrafacute, unul pakistanez cu valabilitate din 15 iunie 1992 cu stampila contrafacuta, unul saudien-usor deteriorat, un pasapoart irakien cumparat in Pakistan,  dar si un pasaport britanic pe numele de Mohammed Azan-cu fotografia inlocuita cu a lui, precum si un pasapoart iordanien, impreuna cu un manul publicat in 1982 despre Al Qaeda (inainte ca grupul terorist sa fie infiintat), documente si materiale video (VHS) pentru fabricarea de bombe artizanale, despre explozibili si care atestau  ca acesta ar fi urmat cursuri la Khalden training Camp,  instrumente de falsificat documente de identitate, stampile, etc., respectiv,  materiale publicitare antiamericane si antiisraeliene. Ajaj se descurca insa, amintind americanilor de statutul  sau (special) de solicitant al azilului politic in SUA (inca din luna martie), ceea ar justifica documentele false (pentru a nu putea fi identificat) in afara teritoriului american. Studiind cu mare atentie documentele Comisiei de Ancheta, cred ca acesta a vrut sa creeze si o diversiune la Politia de Frontiera (Immigration), pentru ca prietenul sau Ramzi Ahmed Yousef, unul dintre planificatorii atenatului de la TWC din 1993,  al Operatiunii Bojinka (o serie de atentate teroriste/prin deturnarea lor, asupra unor avioane de linie americane, considerata ca precursoare a atentatelor din 11 septembrie 2001, descoperita in ianuarie 1995), a conspiratiei contra Mohtarma Benazir Bhutto (1953-asasinata in 2007, Prim-Ministrul Pakistanez/1988-1990, 1993-1996),   respectiv, al  atentatului avortat (esuat) contra zborului  Philippine Airlines 434  (in 1994), sa se poate strecura si el pe solul american cu mai putina dificultate.

Pe 1 septembrie, la Immigration, acesta  prezinta un pasaport irakian (″fals-adevarat″, valabil) dar fara viza de acces pe teritoriul american si pe care, afirma ca, l-ar fi cumparat cu o suma cuprina intre 100-2.700 $US (dand mai multe versiuni in timpul interogatoriului sau!) de la un oficial pakistanez, pentru ca ar fi fost obligat sa-si paraseasca tara (fiind persecutat si amenintat cu moartea de catre regimul lui Saddam Hussein) si isi dorea sa solicite azil politic in SUA. In bagajele acestuia, cei doi politisti, Mark Cozine si Robert Malafronte,  gasesc o carte de imbarcare pe numele lui Mohammed Azan si o carte de identitate cu fotografia acestuia si numele lui Khurram Khan furnizata de catre Centrul islamic Al-Bunyan (Arizona),  ceea punea clar in evidenta legatura dintre cei doi, precum si scopul voiajului lor in SUA. In plus, acesta mai avea in bagaje si un carnet de cecuri apartinand bancii Lloyds Bank (Londra) si o agenda cu numere de telefoane si cu adrese, specific, in principiu, unor turisti care vin sa vizitze o lume indepartata fata de a lor. Dupa cca 8h de interogatorii, pe 2 septembrie 1992, in jurul orei 05h00 (ora locala), cei doi sunt admis pe teritoriul american (fiecare pentru motivul invocat), Ajaj, condamnat si incarcerat timp de 6 luni pentru utilizare de documente false la Wackenhut Corporation Correctionnel (Queens), iar Ramzi, in libertate.

Mentionam aici faptul ca Operatiunea Bojinka urma sa se deruleze in 3 fazee: in faza 1,  era programata asasinarea Papei Paul (Jean-Paul) II pe 15 ianuarie 1995, cu ocazia calatoriei sale  in Filipine, iar in faza 2, pe 21 si 22 ianuarie 1995, urmau sa fie deturnate 11 avioane americane de line pentru a lovi obiective civile simbolice (cele 4 de la 11 septembrie 2001/WTC1&2, Pentagonul, Casa Alba si  Sears Tauer din Chicago,  respectiv, 5 centrale nucleare).  In ceea ce priveste faza 3, urma sa se deruleze mai tarziu si avea ca obiectiv, prabusirea unui avioan pe cartierul general al CIA din Langley (Virginia).  Opertiunea este compromisa datorita interventiei Politiei din Manila, alertata datorita declansarii unui incendiu intr-un apartament (in proximitatea resedintei Sfantului Scaun al Vaticanului la Manila) care in noaptea de 6-7 ianuarie 1995,  intervine si perchezitoioneaza in cele mai mici detalii acesta, dupa disparitia rapida a ″locatarilor″ sai, gasind la fata locului documentele abandonate de catre acestia. In ceea ce priveste atentatul avortat asupra zborului Philippine Airlines 434 pe 11 decembrie 1994, teroristii au efectuat un test, plasand sub scaunul unui Boeing 747, camuflata intr-o stricluta destinata lichidului pentru lentilele de contact, o bomba cu nitroglicerina  lichida (trinitroglicerină sau trinitrat de glicerină), una dintre cele mai puternice substanțe explozive brisante, cu formula chimică C3H5(ONO2)3, care va ucide un pasager japonez si va produce o gaura importanta in carlinga. Cu aceasta ocazie, ei vor testa si securitatea pe aeroporturile din Manila, seul, Taipei si Hing Kong, plasand diferite obiecte metalice in pantofi, precum si lichide in bagaje.  Dintre cei 3 teroristi care faceau parte din grupare (Ramzi Yousef, Abdul Hakim Murad si Wali Kahn Amin Shah), numai Murad este arestat atunci, care a revenit sa-si recupereze PC-ul sau in care era detaliata in cele mai mici detalii operatiunea. Condamnat la inchisoare pe viata, el isi executa pedeapsa sa privata de libertate, tot la ADX Flornce (Colorado). Ceilalti doi, Wali Khan Amin Shah, este arestat pe 11 ianuarie, dar reuseste sa evadeze si sa fuga in Malezia, unde este arestat in cursul lunii decembrie, iar Ramzi, pe 7 februarie 1995 in Pakistan, condamnat intr-un proces (noiembrie 1997-ianuarie 1998), impreuna ca soferul camionului-capcana de la WTC1, Eyad Ismoil, la 240 de ani de recluziune criminala, ca si ceilalti teroristi responsabili de atentatul din 26 februarie 1993.

In sfarsit, ultimul membru al grupului, Abdul Rahman Yasin, este irakian de origine (nascut la Bloomingtont/Indiana, cand tatal sau Said Taha Yasin, era doctorand la Universitatea Indiana/1956-1960), ceea ce i-a permis pe 21 iunie 1992 obtinerea unui pasaport american la Ambasada SUA din Amman (Iordania) si revenirea lui pe solul (teritoriul) american cu mama lui, cu care traia intr-un apartament la New Jersey (in acelasi cartier ca si Salameh), unde a si fost arestat in aceasi zi, pe 4 martie. Fiind foarte cooperativ (la sediul FBI din New York si New Jersey), denuntandu-si complicii, acesta este eliberat si se va intoarce in Irak (la Bagdad cu zborul 262  al companiei Royal Jordanian de la Amman), unde cel putin timp de un an a trait in libertate (regeste !), regimul dicatatorial al lui Saddam Hussein, punandu-i la dispozitie, nu numai locuinta, dar si o ″alocatie sociala″ de invidiat (chiar si de catre cei avuti). Ulterior, autoritatile irakiene au declarat comunitatii internationale ca Yasin ar fi fost arestat si incarcerat si ca l-ar extrada pe acesta catre SUA, in schimbul ridicarii sanctiunilor economice contra Irakului de catre ONU, dar schimbul nu a avut loc, iar Yasin ar fi fost singurul terorist care n-ar fost prins niciodata de catre autoritatile americane (nici macar dupa invazia SUA a Irakului in 2003), acesta fiind ulterior banuit si de implicarea sa in atentatele contra WTC1 si WTC2 pe 11 septembrie 2001, ceea ce a facut ca pe 10 octombrie, numele lui sa figureze pe lista celor 22 de teroristi cei mai cautati in lume (in schimbul unei recompense de 25Mil.$US). Intr-un interviu acordat lui Lesley Stahl in cadul emisiunii ″60 de minute″ (CBS News/American newsmagazine television program) pe 23 mai 2002, intr-o tinuta de inchisoare cu catuse la mana, Yasin ar fi declarat ca din 1994 el ar fi fost arestat si incarcerat la o inchisoare din regiunea Bagdadului.

Mentionam aici si faptul ca in 1993, inaintea atentatului de la WTC1 pe 26 februarie 1993, Al Qaeda va revendica deja primele atentate, cele de la Aden (Yemen), din 29 decembrie 1992 (explozia a doua bombe), la Hotelul Movenpick si Parkingul Hotelului Goldmohur, unde erau gazdutiti soldati americani, insa acestia erau in misiune in Somalia, motiv pentru care niciun american nu va fi nici ucis si nici ranit, mor insa totusi, doi localnici, angajati al Hotelului. Aceste atentate desi nu au loc in Lumea Occidentala, au fost comise contra unei puteri occidentale, SUA (″Jandarmii Lumii″). Atragem atentia si asupra unui eveniment iesit din comun legat de atentatul de la WTC1 din 1993 care ridica semne de intrebare legate de implicarea sau nu in acesta ale serviciilor secrete americane. Este vorba de un alt presupus terorist, El Sayyid Nosair (n.1955), care ar fi plasat  bombele in camionul-capcana de la WTC1. Anchetatorii gasesc la acesta acasa planul imobilului, care ar fi fost furat de catre Ali (Abdul Saouf) Mohamed (un agent dublu , omul cel mai misterios, care a disparut fara urma dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, fost salariat al CIA, in anii 80-90, iar ulterior al Fort Bragg/Baza militara americana a US Army de la  Fayetteville-Carolina de Nord, cca 50km2, cea mai mare baza de antrenament al comandourilor/fortelor speciale din lume) in stransa legatura (permanenta !), cu Ben Laden si organizatia terorista a acestuia (Al Qaeda).  Cetatean american (din 1989) de origine egipteana, imigrat in SUA in 1981, El Sayyid Nosair (fost angajat in cadrul unor societati specializate in intretinerea si repararea echipamentelor de aer conditionat care aveau contracte cu primariile de la New York si New Jersey), a fost si el recunoscut vinovat (responsabil) in dosarul atentatului de la WTC1 pe 26 februarie 1993, judecat de catre un Tribunal Federal in 1994, dar si in cel al asasinatului lui Meir Kahne (Meir David Kahane/1930-asasinat pe 5 noiembrie 1990), o personalitate de religie ebraica marcanta a extremei drepte politice (ultranationaliste) israeliene (fondator al Ligii de Aparare al Evreilor din SUA si al Partidului Kach din Israel), fiind inculpat si cu alte 7 capete de acuzare (printre care si infractiuni criminale de drept comun: tentative de asasinat, posesie ilegala de arma de foc si usaj de arma de foc, racket/racketeering, complot/miscare insurectionala, etc.). Cu o aversiune (repulsie) profunda fata de cultura americana (pe care o considera compromisa si degradanta), el se implica in constructia Moscheei al-Farouq la Brooklyn, sustinut de catre Maktab al-Khadamat (Services Office) creat in 1984 cu sprijinul lui Ossama bin Laden si Abdullah Azzam la Peshawar (Pakistan), avand ca obiectiv, strangerea de fonduri pentru recrutarea si formarea mujahidinilor (luptatorilor) arabi in timpul interventiei rusesti in Afganistan. Ali Mohamed, pe atunci sergent la Fort Bragg ar fi furnizat Maktab al-Khadamat–ului manuale de instruire (pregatire) ale armatei americane, dar si asistenta ″pedagogica″ si tehnica in timpul efectuarii antrenamentelor de tragere (in special lui Abouhalima si Nosair) in Poligonul din Calverton (Long Island).

Cu ocazia asasinatului lui Kahne, pe 5 noiembrie 1990, in jurul orei 21h10, dupa un discurs (in fata unui public cu precadere, evreu ortodox din Brooklyn) la etajul doi al salii de conferinta al  Marriott East Side Hôtel din Manhattan, in timpul unei fuziade (schimb intens de focuri de arma) dintre el si  Agentul de Politie  al Serviciului Postal al USA, Carlos Acosta, Nosair este grav ranit si este internat in urgenta la Spitalul Bellevue. Aparat la procesul sau de catre reputatul avocat William Kunstler (asistat de inca doi confrati), acesta il sfatuieste pe Nosair sa pledeze pentru lipsa de discernamant (dedublare de personalitate, iresponsabilitate penala) in  timpul  actelor sale si va fi achitat de uciderea lui Kahne, dar  va fi recunoscut responsabil pentru celelalte actiuni ale sale, motiv pentru care Judecatorul Alvin Schlesinger il sanctioneaza cu pedeapsa de 22 de ani de recluziune criminala, maxima autorizata in dosarul in care acesta a fost inculpat cu executare in Inchisoarea Stat Attica, la New York. Considerand verdicul necorespunzator (datorita compozitiei juriului: ″membri sai era din lumea a treia″), Kunstler, are intentia de face a apel la sentinta, insa Omar Abdul-Rahman ("Blind Sheikh"/Seicul orb) cu niste complici organizeaza evadarea lui Nosair cu un camion-capcana si atac armat. Un Tribunal federal il condamna pe "Blind Sheik" la inchisoare pe viata, fara posibilitatea de eliberare conditionata, iar lui Nosair, pe langa aceasta pedeapsa îi mai adauga si 15 ani de detentie criminala.  El este incarcerat la Inchisoarea federala Marion (Illinois).

Din sursele noastre fiabile (chiar daca, ce de-al doilea avocat, al lui Nosair, Ron Kuby, neaga cu vehementa!), s-ar parea ca ei ar fi fost platiti de catre Ossama Bin Laden, avand in vedere faptul ca documente ar atesta deplasarea mamei acestuia in Arabia Saudita pentru strangerea de fonduri. Si inca un element important: acesta ar fi fost insotit in seara asasinatului lui Kahne de catre Bilal al Kaisi din Iordania si de catre  Mohammed A. Salameh, pe atunci in situatie ilegala in SUA. Din contra, din alte surse de ale noastre, Ali Mohamed/″Ali Americanul″, (leaderul unei organizatii teroriste recente Al Qaeda) devine cunoscut  pe 16 iunie 1993, cand pe Aeroportul International din Vancouver (Columbia Britanica/Canada) asteptand un oarecare Essam Marzouk (cunoscut pentru multiplele sale identitati certificate cu pasapoarte false) care venea de la Damasc via Frankfurt este arestat in jurul pranzului de catre autoritatile politinesti canadiene ("Royal Canadian Mounted Police"/RCMP), dar in urma unui telefon de la FBI din partea lui John Zent, al carui adjunct se declara este eliberat deja in jurul orei 16h30. Acesta confirma faptul, ca Ali este californian de origine egipteana, casatorit cu o americana din Santa Clara, unde si locuieste, fiind deasemenea si militar-instructor, la John F. Kennedy Special Warfare Center si la Fort Bragg.  Cu alte cuvinte, Ali era un agent dublu. In ceea ce il priveste pe Essam Marzouk, acesta recunoaste in interogatoriul sau ca Ali ar fi transportat deseori in Afganistan (Kabul), Kenya (Nairobi), etc., explozibili clasici (militari), unde au avut loc atentate ucigase islamiste (sangeroase) pana la cele de la WTC pe 11 septembrie 2001 (pe  29 decembrie 1992, cele doua atentate  de la Hotelulrile Movenpick si Goldmohur, mentionate mai sus, cu explozibil provenit din Kenya, via Somalia; pe 26  iunie 1995 in Etiopia, tentativa de asasinat la Addis Abeba cu ocazia unuii summit al OUA/Organizatia Unitatii Africane, cu explozibil obtinut din Kenya vecina, contra lui Hosni Moubarak/n.1928, presedinte egiptean/1981-2011, revendicat de catre Al-Gama'a al-Islamiyya/fondata in 1970, o miscare sunnita, islamista egipteana armata sustinya de catre Sudan si Bin Laden; pe 19 noiembrie 1995, atentat-sinucigas cu masina-capcana in care 17 persoane isi vor pierde viata, in Pakistan,  cu explozibil obtinut din Afganistan vecin, contra Ambasadei Egiptului la Islamabad, revendicat de catre Jihadul Islamist Egiptean, activa in anii 1970, scindat din organizatia Fratia Musulmana, dirijata de catre Ayman al-Zawahiri/n.1951, care dupa moartea lui Ossama bin Laden pe 2 mai 2011 devine leaderul organizatiei teroriste Al Qaeda;  pe 7 august 1998, atentate-sinucigase  cu masini-capcana/cu incarcaturi de cca 900-1.000kg, contra ambasedelor americane in Africa in Kenya/Nairobi - 213 morti, dintre care 12 americani si cca 4.500 de raniti) si Tanzania/Dar es Salaam - 11 morti, 85 de raniti, revendicate de catre Armata Islamica de Eliberare a Locurilor Sfiinte; pe 12 octombrie 2000, atac-sinucigas revendicat de catre Al Qaeda/bransa Al Qaeda in Peninsula Arabica,  la bordul unei ambarcatiuni-capcana, in Yemen contra navei de razboi (lansatoare de proiectile/rachete) USS Cole (DDG-67, apartinand  US Navy,  in portul Aden, in care 17 militari al marinei americane sunt ucis si 39 sunt raniti;  pe 9 septembrie 2001, atentat-sinucigas cu TNT/Trinitrotoluen-C7H5N3O6 in Afganistan contra lui Ahmad Shah Massoud-Comandantul Massoud/1953-ucis pe 9 septembrie 2001 in Provincia Takhar de catre doi membri al organizatiei Al Qaeda,  tunisienii-belgieni, Dahmane Abd el-Satta, sotul islamistei marocano-belgiene Malika El Aroud/n.1960, scriitoare, angajata in promovarea jihadului si Rachid Bouraoui el-Ouaer, care isi vor exploda centurile in proximitatea lui Massoud/Comandantul Frontului Unit Islamic si National pentru Salvarea Afganistanului, al gruparii Jamiat-e-Islami si al Armatei Islamice, ajungand in preajma acestuia cu documente false de identitate si de jurnalisti, primul de la presa vorbita/France 3 Grenoble, iar al doilea in calitate de cameraman, cu o  videocamera sustrasa de la postul de televiziune Fr3; pe 11 septembrie 2001, atentatele-sinucigase de la WTC, Pentagon si in Pennsylvania).

Cu alte cuvinte, Marzouk spune tot canadienilor, mai exact, faptul ca FBI si CIA ar fi furnizorii explozibilior care alimenteaza atentatele teroriste in interesul lor, respectiv, al materialului militar din taberele de lupta din Afganistan, unde Ali ar fi cunoscut ca   Abu Mohamed al Amriki" ("Father Mohamed the American"). Conform declaratiilor acestuia (care nu va fi incarcerat decat un an), Ali Mohamed ar fi fost recrutat in Egipt in 1984, pe vremea cand era membru  al partidului egiptean al Jihadului Islamic (fondat de catre medicul extremist Ayman Zawahiri, adjunctul lui Bin Laden, fost si el atat membru al serviciilor secrete egiptene cat si membru al CIA) si ar fi fost unul dintre oamenii de legatura dintre serviciile secrete americane si organizatia terorista Al Qaeda, care ar fi pus la cale, de comun acord, atacurile-sinucigase din 11 septembrie 2001.  

Alte atacuri teroriste islamiste, in afara de cele prezentate mai sus in Lumea Occidentala (sau care ar fi fost comise contra intereselor acestora), in deceniul scurs dintre Razboiul Kuweitului (1990-1991) pana la cele din 11 septembrie 2001, au loc pe teritoriul francez (in 1994 si 1995) si unul in Arabia Saudita (in 1996), contra intereselor SUA. Este vorba de deturnarea pe 24 decembrie 1994 al zborului Air France 8969  pe ruta Alger-Paris si sechestrarea pasagerilor, de catre un comando islamist forrmat din 4 teroristi, membri al organizatiei teroriste algeriene GIA (Grupul Islamist Armat), solutionata de catre GIGN (Grupul de Interventie de elita al Jandarmeriei Nationale), in urma caruia 7 persoane sunt ucise (printre care si cei 4 teroristi) si valul de atentate din 1995 (in special in metroul parizian), care au loc in contextul desfasurarii razboiului civil din Algeria (26 decembrie 1991-6 februarie 2002, „deceniul negru”), un conflict armat dintre Guvernul Algerian (sustinut oficial de catre Armata Nationala Populara, dupa independenta Alegeriei de Franta, din 5 iulie 1962) si diverse grupari  islamiste, extremiste, in care vor pieri cca  60.000 de persoane  (150.000, daca tinem cont si de cei disparuti!), iar pagubele materiale se vor ridica la cca 20 de miliarde de dolari americani. In aceste atacuri teroriste care debuteaza practic pe 11 iulie 1995, cu asasinarea Seicului Abdelbaki Sahraaoui (1910-1995), Immam algerian, membru fondator al FIS (Frontul Islamic de Salvare)  in Moscheea Khalid bin al Walid din strada Myrha (sectorul 18-Paris), impreuna cu un discipol al sau (profesor auxiliar), Ahmed Omar, in varsta de 32 de ani, care incerca sa-l apere, de catre doi necunoscuti se vor derulare in perioada iulie-octombrie 1995 si vor pieri 8 persoane, iar alte 150 vor fi ranite. (Pentru derularea evenimentelor si alte detalii legate de aceste atentate teroriste islamiste, a se vedea articolele autorului: ″Terorismul nu are religie (Partea II)″: http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/49785-terorismul-nu-are-religie-partea-ii.html; ″Allah(o)u Akbar (Partea IV). Valul de atentate teroriste din 1995 si consecintele atentatelor din 2015 ″:   http://necenzuratmm.ro/ancheta-necenzurata/46989-allah-o-u-akbar-partea-iv-valul-de-atentate-teroriste-din-1995-si-consecintele-atentatelor-din-2015.html).

In ceea ce priveste atacul terorist islamist din Arabia Saudita in 1996, contra intereselor SUA, acesta este un atentat-sinucigas cu o masina-capcana care a avut loc pe 25 iunie la baza americana a US Air Force (instalata in 1996, in Imobilul turn de 8 etaje n°131) din orasul Khobar (Provincia Orientala din Golful Persic), in proximitatea orasului Dhahran (sediul general al companiei nationale de petrol/hidrocarburi Saudi Aramco (Saudi Arabian Oil Company/Arabian American Oil Company). Desi acest atentat sangeros, in care 20 de  persoane vor fi ucise (19 americani, respectiv, un saudian) si 372 de persoane vor fi ranite (de mai multe nationalitati)  nu a fost revendicat, autoritatile de ancheta banuiau la inceput o grupare Hezbollah saudiana (sustinuta de catre Iran) responsabila de dezastru, aceasta insa este disculpata de catre  Printul saudian Nayef (Nayef ben Abdelaziz ben Abderrahmane Al Saoud/1934-2012). Intr-un comunicat oficial al sau, William James Perry (n.1927, Partidul Democrat, Secretar al Apararii SUA intre 1994-1997 in timpul Administratiei Clinton) a identificat pe Al Qaeda, ca organizatie terorista implicata in atac.

In ordine cronologica urmeaza atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 in SUA (la WTC1&2/New York, la Pentagon si la Shanskville-Pennsylvania) care vor face 2.977 de victime, in afara de cei 19 pirati-kamikaze ai aerului (si 6.291 de raniti), cele mai sangeroase din intreaga istorie universala a lumii moderne (WCT/2.753 de victime : 2.606 dintre care 343 de Pompieri de la FDNY - Fire Department of the City of New York , 23 ofiteri de Politie de la NYPD -New York City Police Department si 37 politisti de la PAPD - Port Authority Police Department  al New York si New Jersey; la WTC1/zbor AA11: 76 pasageri, 11 membri al echipajului si 5 teroristi ; la WTC2/zborUA175: 51 pasageri, 9 membri al echipajului si 5 teroristi ;  la Pentagon/zbor AA77, 184 de victime: 125 civili si militari din cladire, 53 pasageri, 6 membri al echipajului si 5 teroristi; la Shanskville-Pennsylvania/zbor UA93, 40 victime: 33 pasageri, 7 membri al echipajului si 4 yeroristi). Cele 4 atentate-sinucigase ar fi fost comise tot de catre membri gruparii teroriste Al Qaeda, in care, atat Ali Mohamed, cat si serviciile secrete americane ar fi fost implicate. (A se vedea pentru derularea evenimentelor si detalii articolele autorului : ″Bilantul terorismului si antiterorismului american in ultimul deceniu si jumatate! Corespondenta de la New York″ : http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2014/04/bilantul-terorismului-si.html).

 

Articolul pe Investigatie Jurnalistica

Investigatie jurnalistica: Terorismul nu are religie (Partea III). Terorismul islamist pana la declansarea GOWT (Global War on Terror)

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019